ziua 1

e abia 20 11, trăiesc din artificii de intuiție
am ochii grei și încă îi țin umil coborâți
să văd atât cât trebuie, să mă păzească
să văd și să nu fiu văzut de același viitor
cum împing jetoanele dimineața și plec
cum noapte de noapte împing orele
cu cafea și răbdare de prizonier
până rămân singur
fără soare-n jur
și plec.

ziua 3

mă scurg spre voi fără zgomot

leac de sudoare din flashuri apocaliptice
aprind țigara fără să deschid ochii
fără să pomenesc ceva despre ieri
și-ncing bobul de jar deasupra pleoapelor

îi văd pe toți în incandescență
unii mai vinovați decât alții
și nu numai
nu numai semnele < sau >
contează în asta

când am luat aparatul din haina ei
nu l-am furat l-am luat pur și simplu
pentru că mă făcea
fericit.

ziua 7

de aici încolo e plin de ceață umedă
de tipul ăsta nou de iarnă
de care nu mă pot atașa nu
în orașul pe care-l iubesc ca pe
niciunul dintre voi

zâmbesc cu răutatea din colțul gurii
dacă-mi ridic gulerul
îmi pun o țigară între buze
și trag din ea molcom pe lângă apă
pe lângă dâmbovița cea plină de cadavre
rămășițe securiste
ai zice că n-o duc prea bine
că prea o să mor singur și devreme
mor iarna și stau bocnă până
nu
eu vreau să fie scurt
să fie august
m a z i l e s c u
nu un hoț de buzunare
la dispariția anotimpurilor

căci primăvara oamenii erau
beți de soare și
puțin le păsa.