Am ajuns în Arad atât de târziu, încât nu mai speram la altceva decât să mănânc, apoi baie şi să cad in final într-un pat curat. La hotel, vechi de peste un secol şi avându-l cândva printre clienţii săi pe Liszt, am dat peste nişte chelneri obosiţi ca mine şi gata să o întindă. Unul dintre ei a zâmbit numai când a intrat în fugă o tânără femeie care l-a întrebat unde poate găsi nişte prezervative, că o aşteaptă un italian în stradă. Aş fi vrut să am eu şi să-i ofer prompt, numai ca să nu rateze tranzacţia. Băiatul nu a ajutat-o nici măcar cu o informaţie, probabil era nou, iar fata a ţâşnit înapoi, ca să-şi încerce norocul în altă parte. Am urcat într-o cameră la etajul doi. Pe hol: ghivece cu asparagus cam clorotizat, iar sub tălpi un covor uzat, cărămiziu, tocit de câteva milioane de paşi. M-am întins în pat şi înainte să adorm am reciclat imaginile traseului. Plecasem de dimineaţă din Bucureşti, depăşisem  primele camioane intrate pe autostradă, apoi Dealul Negru cu serpentinele lui, văzusem şi o căprioară păscând indiferentă la zgomotele traficului. Pe autostradă remarcasem un şoim sau un vultur de câmpie fixat pe un stîlp metalic al gardului de protecţie, sta ţeapăn şi privea maşinile, parcă era un agent rutier plictisit într-un post de observaţie. Undeva prin Argeş,  o caschetă sărise de pe capul unui poliţist bruscat de un bărbat asistat de o femeie. Dincolo de Sibiu, intrasem destul de riscant pe contrasens, venea un autocar al cărui şofer m-a înjurat din fleşuri. Aveam în faţă mii de kilometri, toată Europa, şi astfel de greşeli nu mai trebuia să le repet. Am adormit cu nasul scufundat în perna care exala mirosuri de chimicale dezinfectante. Am visat că fusesem împuşcat pe o stradă. Muream încet şi plin de curiozitate. Fără durere şi fără spaimă. O topire în ceva luminos, ca în apa unei căzi de baie. Visul a continuat, cu un alt eu. Fugeam pe nişte alei în pantă, după care filmul s-a rupt.

 Lumina soarelui intrase în cameră înainte să mă trezesc. Fotoni şi praf, iar la numai câţiva centimetri de gâtul meu, un arc metalic care peste noapte, din cauza răsucirilor mele continuue prin somn, străpunsese salteaua şi cearceaful, spin pe un cîmp alb aşteptând o singură mişcare ca să îmi înţepe jugulara. M-am îmbrăcat rapid, am consumat o omletă cu caşcaval şi am ieşit în centrul oraşului. Plănuisem să plec mai departe, să ies din ţară mâine dimineaţă, şi să rămân o zi în Arad, să merg la ştrandul pe care îl vizualizasem înainte pe Google Earth. Era deja cald şi se anunţa o zi caniculară în oraşul din pustă. Am vizitat catedrala, am văzut statuia sfântului Nepomuk, al cărui cult a fost importat în Transilvania de habsburgi. O statuie a lui Nepomuk trona şi în Piaţa Centrală din Sibiu, în interbelic, apoi comuniştii l-au evacuat din piaţă şi l-au plasat pe Gheorghe Lazăr, care şi el a fost dus de acolo, după 1989, în timpul mandatului primarului sas, Klaus Johannis, fără ca Nepomuk să fie reabilitat. Pe scurt, Nepomuk cel viu, nu statuile lui plantate prin oraşele imperiului, a sfârşit aruncat de pe un pod, în Vlatava, fiindcă a refuzat să încalce taina spovedaniei şi să-i divulge regelui Boemiei păcatele reginei. Ştrandul e aproape de centrul oraşului, în spaţiul format de o buclă a Mureşului. Am trecut pe un pod suspendat şi am intrat într-o zonă răcoroasă, cu baruri şi restaurante, cu multe căsuţe din lemn. Cele trei ochiuri de apă, diferite ca adâncime şi suprafaţă, erau deja înconjurate de trupuri înghesuite ca pinguinii pe marginea de gheaţă: se însoreau, citeau, murmurau, iar eu căutam un loc unde să mă întind, pentru o oră, apoi să merg să beau o bere şi apoi, nu ştiu, plictis şi nerăbdare să intru cît mai adânc în traseul călătoriei mele.

Încercam să mă relaxez, dar nu reuşeam deloc. Eram sub patronajul unei agitaţii care mă chinuia, mă făcea abstrus şi mă deregla. Mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să renunţ, să finalizez mai degrabă un tur al României, cu nopţi petrecute prin pensiuni ţărăneşti, cu plimbări prin oraşe cunoscute, dar desigur niciodată integral, să urc pe nişte vârfuri din Carpaţi, cu priveliştile lor care resorb pentru câteva clipe depresiile. Nu, nu, vreau să văd Europa, frontierele sunt libere, nu ca altădată, în dictatură, când frontierele erau ale morţii, drumul spre libertate sfârşea într-un sicriu. Sigur, şi eu aş putea sfârşi pe undeva, în orice clipă se poate întâmpla asta, dar măcar nu îmi spune cineva „tu nu ai voie să mergi mai departe”. Sunt liber să circul, e un drept fundamental, şi firea mea nomadă vrea să se bucure. Aşadar, mâine dimineaţă la 4, voi intra în Ungaria. O femeie mă privea insistent de sub umbra unui salcâm japonez. Bine, m-am uitat în spatele meu crezând că, dar nu, femeia mă privea chiar pe mine fără să se ferească. Purta o bluză subţire, cu mîneci scurte şi o fustă lungă până la glezne. Ţinea o carte pe genunchi, iar picioarele întinse în iarbă. „Te recunosc, te poţi ridica să vii să mă pupi. Sunt Lorelei, nu mai ştii, ne-am plimbat pe malul Begăi, cred că erai îndrăgostit de mine.” Am făcut un stânjenitor efort anamnetic şi da, mi-am amintit. Lorelei fusese prietena unui coleg de liceu, eram atunci unul dintre cei două sute de internişti ai  Liceului Silvic din Timişoara. Citisem pe la începutul anului 1990 Jurnalul de la Păltiniş împrumutat de profesoara de română, simpatizantă a PNŢCD, ascultasem Integrala lui Bethoven la un pick up, simţeam din plin vântul schimbării, al unei noi ere, mă desfăcusem emoţional şi în urma unui mic succes la olimpiada naţională de biologie, eram pregătit să mă îndrăgostesc, dar nu prea aveam de cine, fiindcă nu frecventam discotecile, iar în tot liceul erau numai şapte fete extrem de disputate. Seara, în camera de cămin, colegul se lăuda că merge acasă la Lorelei, că doarme acolo în weekend, era un răsfăţat invidiat de frustraţii internatului printre care mă număram şi eu. Am aflat şi legenda nimfei Rhinului care îi amăgea pe pescari cu minunatul ei cîntec, iar ei, vrăjiţi, piereau înecaţi în tentativa lor de a ajunge pe insulă. Receptivitatea sentimentală, relatările despre Lorelei, plus legenda nimfei Rhinului m-au terminat. Adormeam cu Lorelei în gând, aveam reverii de erou romantic de duzină. Colegul m-a citit şi mai târziu, probabil fiindcă relaţia lor chiar intrase în declin, m-a rugat să mă întâlnesc cu Lorelei ca să-i dau din partea lui o casetă audio. Am fost desigur manipulat, dar eram prea de aprins şi  ingenuu ca să analizez. Poate mobilul acestei introduceri în joc fusese acel orgoliu al tipului care simţind că relaţia cedează încearcă să se emancipeze primul, să nu aştepte să îi comunice altcineva finalul, iar eu trebuia prin insinuarea mea în poveste să asigur triumful acestui final adolescentin. M-am întâlnit cu Lorelei, ne-am plimbat prin parc, nu mai ştiu dacă de mână, sunt nişte timpuri foarte confuze emoţional, de sub iradierea cărora nu am reuşit să scap decât târziu şi nici acum nu mă pot lăuda că mi-am subordonat convingător afectele. Atunci îmi era imposibil, fiindcă citeam Cioran şi nu îmi intrau în cap decât pasajele cu pasiunea şi iraţionalul şi aşa mai departe. Momentul Lorelei a expirat foarte repede. Nici vorbă să mă invite pe acasă, nici măcar nu ne-am sărutat. Uitasem complet de ea, iar acum o rântâlnesc după fix 20 de ani, la ştrandul din Arad. Cred că i-am recunoscut ochii, verzi, şi zâmbetul, dar nu mă pricep să descriu chipuri, şi nu cred că aş putea să comunic ceva inteligibil. Dar credeţi-mă, aşa cum erau şi ochii, şi zâmbetul, i-am recunoscut în componenţa unei fizionomii care altfel nu îmi evoca nimic.

„Fii vulturul meu!” Lorelei  îşi ţinea lipit obrazul drept de pieptul meu gol şi mă instiga: „Fii vulturul meu!”, iar eu o îngânam mental „be my eagle”, poate ca o parafrază la tilul unei melodii „be my lover”.  Chiar aveam pe faţă o mască din pene sintetice, iar în mijlocul ei un clonţ de cauciuc. Aveam şi pe braţe  aripi ataşate cu nişte curele subţiri. Aveam şi o coadă rigidă fixată cu o curea lată care îmi încingea abdomenul deasupra chiloţilor, fiindcă din hainele mele numai chiloţii mai rămăseseră pe mine. Îmi  ţineam piciorele infipte într-un soi de espadrile prelungite cu nişte gheare din plastic. Arătam hilar, desigur, nici nu trebuia să mă uit în oglindă ca să-mi dau seama de asta. Femeia se lipise de mine şi ba mă mângâia, ba mă ciupea uşor, iar eu nu prea reuşeam să o îmbrăţişez aşa cum ar fi vrut. Intrasem în joc, chiar dacă nu-mi făcea plăcere, dar mă gândeam că oprind brutal distracţia femeii aş fi fost luat drept un tip neinteligent.

 De asta şi acceptasem să plecăm împreună de la ştrand, după ce mă bălăcisem o jumătate de oră, ţinându-mă cu mâinile de o bară, fiindcă nu ştiu să înot. Mă încercaseră şi nişte complexe kafkiene, după ce mă dezbrăcasem şi chiar aş fi vrut să fiu singur şi să stau izolat undeva în marginea însorită a gazonului. M-am băgat totuşi în apă, cu Lorelei lângă mine, şi atunci m-a invitat acasă la ea, „să mai povestim, dragul meu, chiar m-ai iubit atunci?” Aş fi refuzat-o, să fiu sincer nu plecasem într-un turneu erotic, dar m-am temut să nu mă acuze că am rămas acelaşi băiat de la ţară, timid, confuz, inhibat...Vroiam să mă port firesc, fără temeri, şi să îmi exprim fermitatea atunci când va fi momentul. Or, în astfel de situaţii, momentul fermităţii trebuie să fie la început. Dacă nu ai spus Nu atunci, ai luat-o pe versant la vale! După, e prea târziu. Ne-am urcat într-o decapotabilă roşie şi am traversat centrul istoric al oraşului supranumit „Mica Vienă”. I-am spus că locuiesc în Bucureşti, că am o familie, copii, un job, că am abandonat silvicultura, fiindcă după revoluţie nu am mai crezut în meseria asta, că deja gustasem din viaţa de oraş şi nu mai vroiam să mă întorc acasă şi să trăiesc în pădure. Şofa atentă, dar mă şi asculta şi zâmbea, dar cred că nu o interesau retrospectivele mele. A oprit în faţa unui market, m-a rugat să aştept acolo, am văzut-o prin vitrină cum tastează şi vorbeşte la telefon ca şi cum ar da nişte instrucţiuni, apoi a dispărut printre rafturi şi a ieşit cu două sticle de Chianti alb şi roşu. A pornit cu fineţe, s-a insinuat în trafic şi nu a mai oprit până în faţa unei vile dintr-un cartier cu mulţi arbori ale căror rădăcini, în zeci de ani, perforaseră bitumul.