Ajung uneori să vorbesc despre lucruri inactuale pentru mine şi cam pentru toată lumea. M-am întâlnit în metrou cu un coleg de serviciu. Mergeam amândoi la Obor. Eu la stomatolog, el la cumpărături. M-a întrebat dacă la dentistul arab. A continuat: „de fapt e iranian, nu se consideră arab, ci pers!” Am evocat marea familie a popoarelor indo-europene, suprapunerea lor prin invazie peste vechile populaţii neolitice. În lentul tangaj al trenului subteran, am reprodus arhicunoscuta distincţie dintre civilizaţia agrară a neoliticului şi civilizaţia pastoral-războinică a epocilor bronzului şi fierului. În înghesuiala dintre Piaţa Victoriei şi Ştefan cel Mare, am vorbit despre străvechii olari şi metalurgi. Cum au ajuns oamenii la ceramică şi la plug, cum au ajuns mai târziu să topească metalele?  I-am pomenit pe eroii civilizatori. Îi găsim prin toate mitologiile. Au venit cumva din spaţiul cosmic? Colegul meu a spus ceva despre un desen rupestru cu o figură asemănătoare unui cosmonaut. În Vechiul Testament e un verset despre fii lui Dumnezeu cărora le-au plăcut fiicele oamenilor şi s-au împreunt cu ele şi a rezultat o seminţie de uriaşi. Am traversat rapid câteva epoci, am staţionat în Evul Mediu despre care colegul meu nu avea o părere prea bună, fiindcă atunci Biserica a frânat progresul ştiinţific şi tehnic. I-am amintit de bibliotecile mânăstirilor unde s-au păstrat multe manuscrise cu informaţii ştiinţifice. Trenul a oprit la Obor. Ne-am strâns mâna, el s-a dus la magazin, eu la cabinet. Stomatologul meu nu e nici pers, nici arab, e o femeie gravidă în luna a 8 a.