e un tip, paul blaj, care scrie cam așa, numai că lui îi iese

un comm si gata, ma duc sa-nvat la grupuri cuantice vine examenul.

mi se pare un text slab, plin de locuri comune din pacate. hai sa zicem ca trecem peste faza ca nu mai poti sa scrii si ti-e frica si faci scenarii (ceea ce face aproape orice om, doar fara sa se considere neaparat un poet). dar sunt locuri care pur si simplu sunt poza si atat - de exemplu aici: 'Cand scriu, imi inmoi/degetul in cafea/Intind totul pe foaie, ma jo/Sting monitorul, sterg ecranul cu dosul palme/Pe care il duc la frunte si usor/Ma sprijin' - mi te si imaginez stand asa ca intr-o pozitie intelectuala si sictirita de inspiratia care nu vine si nu vine, holbandu-te la monitor si intrebandu-te ce e cu tine de nu mai poti sa scrii. cand pui asta in poezie, inseamna ca o consideri o chestie speciala. nu e, din pacate, e pur si simplu o scena de viata cat se poate de normala. 

"Ca un fugar haituit de multime" e cea mai la-ndemana comparatie, plus ca ipostaza asta victimara nu aduce niciun plus in textul tau, pentru ca ai banalizat-o printr-o comparatie de doi lei surcica. In plus, pur si simplu lumea nu mai percuteaza la asa ceva - poeti cazuti de atata oboseala si plictiseala si care-si plang de mila ca nu mai pot sa scrie. Ti-o spun amical, sper sa nu crezi ca am ceva cu tine.

Ultimele doua versuri suna a Nichita in marile lui dileme cu poezia care nu mai vine la el si el se lupta ca un Creator ce e sa Creeze. 

lumea ar percuta dacă ar fi scrisă cu multă autoironie. dacă te-ai lua peste picior în loc să scrii versuri din astea:  ”Am un om care cauta sprijin /Intr-o deruta furtunoasa si rece”.  îmi vine în minte un poet maghiar din transilvania care se plânge că are diaree când îi vine inspirația.
ȚȚȚ””  ”

sau asa, dar cine face asta iese deja din ipostaza victimara, altfel nu ai cum sa scrii asa

ehh na, autoironia n-ar salva nimic pentru ca autoironia e naspa si nu, nu esti in afara "ipostazei victimare" cand esti autoironic. 

n-as fi atat de radical pentru ca sunt cateva (2, cred) chestii care mi-au placut aici, chiar daca nu sunt conduse suficient de ok

primul ar fi inceputul (unde cred ca e si autoironia, pt ca referirea la celebrii savanti britanici nu cred ca se poate face altfel) dar imi place si cum incepe, pur si simplu, dincolo de autoironie, si cum sare la strofa 2 cand e dezarmant de sincer - acolo imi place cel mai mult. si nr. 2 ar fi cand zice de sotia lui, acolo e un pic weird si frumos, si zice ca nu vrea altceva, nu vrea sa schimbe nimic la viata asta blazata, cu patul lui, virgula, comod. acolo e ok. in ambele cazuri insa textul nu e condus bine si are chestii amendabile strecurate prin el (s-au zis mai sus, poza aia, sau aia cu fugarul etc.) poate ar trebui rescris mai altfel, mai clar (?), sau tesuta o poveste, fara ambiguitati folk ca in ultimele 2 versuri

la strofa 2 vroiam sa zic ca imi place versul 1, cum vine, clar si puternic, dupa strofa 1 care pare sa anunte altceva - dar dupa aia strofa 2 incepe sa se duca pe pula incet incet

constantin avea de invatat la cuantice si se grabea de aceea a inteles ca mina dusa la frunte e pentru ca poetul nu mai poate scrie si ca poetul se compara pe sine cu un fugar haituit de multime cind nu era asa conflictul fiind ca el e ok cu sotia si patul si n ar vrea sa iasa din confort si un tovaras:) o prezenta stinjenitoare, care el e cel haituit, i a cerut ajutorul si atunci poetul cind sterge monitorul si isi ia poza ginditoare la tovaras se gindeste so nu e inspiratia nu e poetul haituit. si asa ca un secret si eu imi las capul pe o mina cind ma gindesc exact ca ginditorul:)

e un conflict bun adevarat se pot face multe lucruri frumoase din el

da si de aia nu e autoironia ca n are de ce sa fie de ce sa fie. si pt o discutie mai larga citi din marii autori modernisti au fost autoironici la viata lor?

pdap din ultimele versuri se poate intelege ca sotia e omul care necesita sprijin si asta nu mai e la fel de sexi.

dar oricum mai bine decit bonomia cu diareea cind ai inspiratie parca i din badita:)

se poate ionut chiva, sau se poate sa se prefaca si el ca se joaca de-a el si o imagine de-a lui pe care o ia si-o mangaie cum fac poetii mai mereu cu ei insisi. bine-nteles, poate fi si altcineva, si-atunci nu ramane nimic din ce am zis, desi am vaga intuitie ca nu e cazul lui enache, am mai citit ce scria

Va multumesc dar de fapt doar ce am lasat mai sus cred ca e poezie, nu ?

nu :) nicidecum. trebuia sa lasi cu sotia si sa zici de implinirea aia de cuplu simpla si conventionala - facand trecerea de la chestia cu degetul inmuiat in cafea (care asa cum e acum ramane doar o pretiozitate nesustinuta de nimic in text) la ceva mai concret si emotionant per se, nu prin constructie stilistica - cum e acum, cu degetul inmuiat in cafea - dar deja repet ce am zis in primul comm