December 22, 2008

Time is moving along. Planned to have this done already. I will just keep a running log here as time passes. Many of the young girls here look so beautiful as to not be human, very edible. After joining this gym, started lifting weights and like it. Much info about weight programs, diet etc on the web. Or anything for that matter. Instead of TV I can Google for hours to relax. TV and most movies are dull.

December 29, 2008

[...] Flying solo for many years is a destroyer.

18.08.2009

Cine ar fi crezut că o formă de terapie în care nu credeam aproape deloc, o să se transforme într-o mică operă de artă? E vorba despre cel mai interesant text pe care l-am scris vreodată. Probabil nu voi mai scrie nimic comparabil cu jurnalul lui George. Nici nu cred că aş mai avea răbdare să lucrez atât de migălos şi limbajul, şi construcţia, şi nu, în nici un caz, nici inspiraţia nu mă va mai ajuta într-atât vreodată. Dar cel mai tare m-a fascinat asta, posibilitatea de a introduce o mulţime de clişee şi, combinând clişeele cu reacţii fireşti, înduioşător de umane, ca tot ce este uman, să obţin un efect de ambiguitate, care să deconcerteze cititorul, să nu-i îngăduie să apuce textul cu amândouă mâinile şi să spună hotărât: aici e opera unui om bolnav cu capul! Dovada că mecanismul funcţionează se găseşte în reaţiile majorităţi indivizilor de pe net, care şi-au dat cu părerea pe diferite bloguri şi situri de discuţii. George îşi punea deseori întrebarea asta: ce mai înseamnă în ziua de azi să fii bolnav cu capul? Am discutat de multe ori, pornind de la diferite chestii “anormale” pe care le vedeam în jurul nostru, ce e totuşi normal şi ce e anormal, cum faci diferenţa, pe ce criterii, sunt ele imuabile etc.

Cel mai tare mă termină poza asta cu mâţa lui George. Nu ştiu de ce, din toate pozele pe care mi le-a trimis de-a lungul timpului, tocmai asta mă emoţionează aşa de tare. Zilele acestor ultime două săptămâni au fost cele mai ciudate din viaţa mea. Nu le pot numi nici triste, nici chinuitoare, nici altcumva. Au fost altele mult mai triste şi mai chinuitoare, de asta puteţi să fiţi siguri. Azi, când m-am apucat de scris, suntem în 18 august 2009. Sigur, dacă vreţi, puteţi lua textul ăsta şi ca pe o confesiune.
Aş putea să încep relatarea cu seara zilei de 4 noiembrie 2008, când ne-am hotarât să începem “jurnalul”. George a acceptat fără probleme să fiu eu cel care scrie, mi-a dat acces la domeniul înregistrat pe numele lui şi a promis că-mi lasă deplină libertate. Totuşi, am decis să rămână între noi, să nu-l postăm decât în ziua cu pricina. Dar, cine vrea o imagine corectă şi completă, trebuie să meargă cel puţin câţiva ani înapoi.

Au fost odată trei prieteni. Şi viaţa i-a despărţit. Era Timaru, care voia să deschidă un cinematograf care să proeicteze numai desene animate, după modelul fostului Doina, pentru cine-şi mai aduce aminte. Timaru avea o iubită, Eva, studentă la biologie. Tipa avea două obsesii, evoluţionismul şi
Joe Dassin. Eva nu era numele ei adevărat, doar o poreclă venind de la evoluţie, eva, creaţionism, în fine, aţi prins ideea. În general, n-am să dau numele lor adevărate, ca să nu apară complicaţii. Eva e acum în Canada, din câte ştiu eu, prea puţine şanse să ajungă să citească textul ăsta. Mai era apoi Totti, fiindcă semăna la perfecţie cu
fotbalistul de la A.S. Roma. Totti era ospătar, vara pe litoral şi iarna la Predeal. Aşadar, cei trei prieteni erau: Timaru, Totti şi eu. Mie îmi spuneau Rechinul, fiindcă am lucrat la un moment dat vreo două luni la o casă de amanet.

Nu ştiu însă dacă am răbdare să povestesc aşa. Oricum, cert e că într-o dimineaţă m-am trezit absolut stors de energie, cuprins de o slăbiciune incredibilă, mi se părea imposibil să ajung până la toaletă, să mă uşurez. Locuiam singur şi atunci, ca şi acum, relaţiile mele cu femei se consumau rapid: le întâlneam în cluburi, ne distram, ne făceam mendrele şi gata, înapoi la ale noastre. E-adevărat că şi munca îmi lua destul timp şi mă consuma destul de tare, lucram pentru acelaşi fost coleg de liceu, doar că acum avea o afacere a lui personală şi intrase în nişte combinaţii mai complicate. Starea asta s-a prelungit câteva zile şi până la urmă fostul coleg de liceu şi actualul meu şef m-a pus în legătură cu sora unui amic de-al lui, care era psiholoagă şi vorbea engleza foarte ok, aşa că ne puteam înţelege. După ce ne-am văzut de câteva ori, tipa a hotărât că sunt depresiv şi mi-a zis că dacă vreau pot să iau nişte medicamente, dar sfatul ei cel mai bun e să am răbdare cu mine şi să aştept să treacă. Eventual să încerc să fac ceva cât de cât creativ, să scriu
poezii (la care eu nu m-am putut abţine şi am pufnit în râs), să-mi scriu memoriile, sau să ţin un jurnal. Mai târziu, în 30 decembrie 2008, făcând bilanţul unui nou an care a trecut, am scris în jurnalul lui George: While driving I radio surfed to a talk show. The caller was a 30ish black man who was describing the despair in certain black communities. According to him, life is cheap there because you are going to die anyway when you get old. It is the quality of life that is important, he said. If you know the past 40 years were crappy, why live another 30 crappy years then die? His point was they engage in dangerous behavior which tends to shorten the lifespans, to die now and avoid the next 30 crappy years, using my example. The host got sarcastic and ended the call instead of trying understanding his point. Agreement wasn't necesary. I put music back on. But it was an interesting, and useful point for me to hear.

Eva, cea obsedată de evoluţionism, îi împuia capul lui Timaru cu tot ce citea ea pentru facultate. Până când Timaru a intrat tare în
Originea Speciilor şi după ce a citit-o într-o singură noapte a început să compună poezii. Toate începeau aşa: Maimuţa scoate capul din mine / Acum vrea să o ducă mai bine. După asta urmau diverse continuări, uneori potrivite după situaţie, alteori după dispoziţia lui de moment. Dar Eva avea ceva al ei, un farmec anume, nici nu ştiu cum să spun, cert e că şi eu şi Totti o futeam pe ascuns, aşa încât după o vreme întâlnirile noastre în patru, acasă la Timaru, ajunseseră aproape de nesuportat. Noroc că Timaru era obligat să plece din ţară destul de des, în interes de serviciu. Şi avea pasiunea asta, pe unde mergea, făcea poze, dar nu genul de poze turistice, nu, fotografia tot felul de detalii pe care în mod normal nu le bagi în seamă, şi oameni, mai ales bătrâni. Bănuiesc că avea ceva talent, fiindcă ieşeau imagini interesante, îmi plăcea să mă uit la pozele lui, le am şi acum păstrate pe câteva cd-uri.

Apoi, într-o noapte de toamnă, Timaru a murit într-un stupid accident de circulaţie, a adormit la volan şi a intrat într-un copac de pe marginea drumului. Venea dintr-o deplasare în interes de serviciu. Totti a spus că a fost sinucidere. Ne-am certat foarte serios pe chestia asta. Mi se părea oribil să nu-i laşi omului nici măcar moartea neinterpretată. Destul ni se pare că-l cunoaştem cât timp trăieşte printre noi şi ne dăm cu părerea despre cum e el de fapt, ce-i face bine şi ce nu etc. Dacă voia să ştim că s-a sinucis, ar fi lăsat un bilet, un semn, ceva. N-a lăsat nimic, prin urmare a fost un accident stupid. Totti începuse să mai spună ceva, dar chiar n-aveam nici un chef să-l mai ascult, am ieşit din cameră şi m-am dus în bucătărie. Eram acasă la Timaru, s-o ajutăm pe Eva să facă pregătiri pentru înmormântare. La scurt timp după înmormântare, Eva a plecat cu o bursă în Canada, Totti a plecat la muncă în Spania, să lucreze pentru un turc pe care-l cunoscuse la Neptun şi care-şi deschidea un restaurant cu specific balcanic în Valencia, iar eu am rămas în ţară să am grijă de mama, care era singură şi bolnavă. După moartea ei, m-am cărat şi eu din ţară, să lucrez pentru un fost coleg de liceu care intrase în nişte combinaţii cu imobiliare în Slovenia, descoperise că avea un văr acolo.

La un moment dat a început să-mi meargă foarte bine cu banii, m-am aşezat şi eu, mi-am luat o maşină adevărată şi am început să-mi fac planuri de viitor. Dintr-un motiv sau altul însă, nu reuşeam să-mi imaginez deloc cum va arăta viitorul. Abia când l-am cunoscut pe George, în
iarna lui 2007-2008, am avut în sfârşit o străfulgerare şi mi-a fost clar cum voi fi şi ce voi face la, să zicem, 48-49 de ani. În 5 ianuarie 2008 am notat: Why should I continue another 20+ years alone? I will just work, come home, eat, maybe do something, then go to bed (alone) for the next day of the same thing. This is the Auschwitz Syndrome, to be in serious pain so long one thinks it is normal. Pe moment însă, nu reuşeam să mă imaginez făcând nimic altceva decât ceea ce făceam atunci. În general, orice schimbare mi se părea ceva s.f., aşa că m-am lăsat de planuri şi am continuat să trăiesc pur şi simplu. Totul a decurs ok, până într-o dimineaţă când m-am trezit absolut stors de energie, cuprins de o slăbiciune incredibilă, mi se părea imposibil să ajung până la toaletă, să mă uşurez. La recomandare psiholoagei şi cu aprobarea fostului meu coleg de liceu şi actual şef, mi-am luat o lună de concediu. N-am plecate nicăieri, am rămas în apartamentul meu din Liubliana, încercând să fac ceva creativ şi aşteptând să treacă depresia. Am vrut să învăţ
origami, dar s-a dovedit că sunt o catastrofă, n-am nici un pic de îndemânare.

În a treia săptămână de concediu, am mers la un moment dat să scot nişte bani de pe card şi am constatat cu surprindere că aveam în cont mult mai mult ar fi trebuit să fie. Contul ăsta nu-l ştia decât şeful meu, aici îmi vira salariul, aşa că l-am sunat toată ziua ca să-i spun că făcuse probabil o greşeală, dar n-am reuşit să dau de el, avea telefonul închis. A doua zi am aflat de la un alt amic că fostul meu coleg de liceu murise chiar în noaptea aceea, din cauza unei supradoze. N-aveam nici cea mai vagă idee că se droga. Într-un acces de mică paranoia, m-am dus imediat la bancă, am retras toţi banii şi am lichidat contul. Din letargia în care mă aflam, am dat-o direct în frenezie şi în următoarele câteva zile am vândut apartamentul cu tot ce era în el, mi-am făcut bagajul, m-am urcat în maşină şi am părăsit fără nici un regret Solvenia, cu tot cu fetele ei frumoase şi uşuratice.

M-am stabilit unde sunt şi acum, într-o garsonieră spaţioasă, cu bucătărie şi chiar cu un balconaş pe care ţin câteva flori. După puseul ăsta de energie cu plecatul şi mutatul, m-am trezit întors în starea dinainte. Abulic. Încleiat într-o lenevie continuă. Depresie. Singura activitate creativă pentru care m-am simţit apt a fost chat-ul pe net. Am început încet-încet să cred în funcţia terapeutică a scrisului. Mi-am făcut un profil de fată, o tipă la 28 de ani, absolventă de sociologie, care lucrează la un institut de statistică, elaborează
chestionare. Am luat poze de pe net, de pe fotoblogul uneia care nu mai adăugase nimic nou din 2002. Sigur, aveam grijă să intru cu un ip fals, ca să n-apară nici un fel de complicaţii, am oroare de complicaţii. Şi aşa am început să-mi fac prieteni pe chat. Mă frăsuiam prin tot felul de comunităţi, veterani de război,
hiv+, prietenii cărţilor, gardening, disabled, o mulţime de oameni interesanţi care vor pur şi simplu să stea puţin de vorbă. Cu unii păstram legătura şi pe e-mail. Ca fată, sunt o tipă destul de independentă, cu simţul umorului, un pic sarcastică, dar empatizez cu uşurinţă, mai ales acolo unde se simte o suferinţă înnăbuşită. My name is Mihaela. Im from romania, but now wondering in europe, you can find me here and there. Im a kind of quiz maker, so i work at home. Yes, seding my work by e-mail. And im also an amateur photographer, you can see my stuff on flicker. Single, yes. Never married.

La-nceput nu intram deloc pe sex-chat, mi se părea stupid, dar după o vreme am început să mă satur de oamenii ăştia simpli şi de bun simţ, cu tot cu problemele şi pasiunile lor minunate. Pe sex-chat căutam numai dereglaţii şi perverşii. Îmi plăcea să mă joc pe roluri, cu detalii, fără grabă, starting shy, getting friendly, slowly building the tension, turning kinky, ending filthy/rough. Engleza mea de europa de est mă făcea şi mai atrăgătoare pentru diverşii ţăcăniţi care voiau să şi să şi să. Dar nici asta n-a durat la nesfârşit. Am lăsat netul deoparte o vreme. Am cunoscut o tipă de-o vârstă cu mine, chelneriţă într-o cafenea în care-mi plăcea să merg dimineaţa să beau cacao cu lapte. O figură foarte interesantă, musulmancă albă, venită aici din Albania în urmă cu aproape şase ani. O adusese un individ cu vreo 25 de ani mai în vârstă, care-i promisese că o ia de nevastă. Nu, nu era un nenorocit, dimpotrivă, o adusese cu tot cu fratele ei handicapat psihic, încercaseră să locuiască toţi trei împreună, doar că fratele nu era chiar aşa uşor de suportat. După doi ani de convieţuire destul de chinuitoare, individul le aranjase să stea doar ei doi undeva cu chirie. Tot el îi găsise şi jobul la cafenea. Când am cunoscut-o eu, încă le mai plătea el chiria şi din când în când se mai întâlneau, de fiecare dată aducea câte un
cadou simpatic pentru fratele retardat.

N-am scris mare lucru azi, de fapt nici n-am atins subiectul, dar mă apropii. O să mă duc totuşi la culcare şi promit să încerc să reiau mâine.


20.08.2009

În 4 mai 2009 scriam: The problem is I feel too good now to do this but too bad to enjoy life. I know I will never enjoy life. This is an over 30 year trend. Some people are happy, some are miserable. It is difficult to live almost continuously feeling an undercurrent of fear, worry, discontentment and helplessness. I can talk and joke around and sound happy but under it all is something different that seems unchangable and a permanent part of my being.

Ieri n-am mai apucat să scriu nimic. Încerc să recuperez azi.

Ziceam de prietena mea din Albania. Ne înţelegeam minunat. De la o vreme chiar am început să mă gândesc iarăşi la viitor. Şi dintr-o dată mi s-a năzărit că viitorul înseamnă să ai un copil, să faci un copil, să-l creşti. Pentru mulţi, asta e ceva de bun-simţ, dar pe mine gândul m-a lovit ca o revelaţie. Nu-mi trecuse niciodată prin minte că aş putea să-mi doresc un copil. Şi iată, totuşi. Aproape că poţi să trăieşti printr-un copil, dacă dintr-un motiv sau altul nu-ţi vine la-ndemână să trăieşti prin tine însuţi. Am rumegat gândurile astea câteva zile şi eram foarte fericit tot timpul, uneori zâmbeam fără motiv şi-mi venea să îmbrăţişez pe toată lumea. Ca şi cum aş fi fost deja tată, ca şi cum viitorul devenise dintr-o dată posibil, ba chiar aproape de dorit. În cele din urmă, i-am spus şi frumoasei albaneze că vreau să ne căsătorim şi să avem un copil. Ne-am îmbrăţişat, i-au dat lacrimile şi tot restul. Dar mi-a spus că ea n-o să facă niciodată copii. Că ar fi cea mai mare bucurie din viaţa ei să ne căsătorim şi să rămânem împreună până la adânci bătrâneţi, dar copii ea n-o să facă niciodată, fiindcă e sigură că ce-o să iasă din ea o să semene cu frate-su. Am încercat să-i explic că e o tâmpenie, dar n-aveai cu cine discuta. Refuzul ei n-avea nimic
raţional, prin urmare nu existau contraargumente.

Am continuat să trăim împreună. Am început să-mi canalizez entuziasmul patern spre fratele cel retardat. Băiatul are acum douăzeci de ani şi se poartă ca unul de zece. E alintat şi sperios şi îi place să imite animalele. Ieşim deseori toţi trei în parc şi îl ducem în preajma locurilor de joacă ale copiilor. Copiii îl acceptă printre ei. E absolut îngrozit de fetiţe, în schimb cu băieţii până-n 12 ani se înţelege foarte bine. Uneori chiar prea bine, devine deosebit de afectuos cu ei, iar dacă e respins, plânge.

Era destul de ok şi fără să am un copil am meu, dar pentru mai multă siguranţă, în paralel cu mica noastră viaţă în trei, m-am întors şi la chat, în pielea catifelată a Mihaelei. Sincer să fiu, nici nu mi se părea ceva atât de anormal, e ca şi cum ţi-ai descoperi latura feminină. Şi aşa, latura mea feminină l-a descoperit pe
George, într-o cameră de flirt. Un tip amuzant şi destul de inteligent, nerdy, e-adevărat, dar na, să nu uităm că era analist de sisteme. Cel mai mult îmi plăcea că avea păreri personale, gândea cu capul lui, nu ca majoritatea imbecililor care încearcă să mă vrăjească pe net.

E prea ciudat să spun că m-am îndrăgostit? Chiar pot să spun asta? Ei bine, da, m-am îndrăgostit. O căldură plăcută plutind sub tâmple şi în piept. Stăteam cu el pe chat cu orele. El era în timpul programului, la mine era noapte. Câte nu vorbeam noi! Discutam despre orice ne venea în minte. Eu îi povesteam deseori despre prietenii mei din România, Timaru, Filip, Răducu, Magda şi ceilalţi. El îmi povestea despre
fratele lui, erau foarte apropiaţi. O mulţime de peripeţii din copilărie. Şi-acum se întâlneau deseori, mici reuniuni de familie, acasă la
mama lor. Când erau mici, el şi frate-su se jucau de-a super-eroii, el era
Batman şi frate-su era
Superman. Întâi se luptau între ei pentru supremaţie, dar întotdeauna intervenea câte o situaţie care trebuia rezolvată de urgenţă, aşa că cei doi super-eroi se împăcau şi salvau ziua împreună. I-am povestit şi eu despre fascinaţia mea pentru benzile desenate cu Rahan. N-auzise în viaţa lui de
Rahan, m-a-ntrebat dacă era arab, lui aşa îi suna numele. Am râs împreună, nu m-am simţit jignită că eu îi cunoşteam prea bine pe super-eroii lui, iar el habar n-avea de al meu. Aşa am ajuns să discutăm despre arabi, despre terorism, politica internaţională, războaiele drepte ale Americii. Mi-a recomandat să văd un documentar, Taxi To The Dark Side, despre cum îi torturează americanii pe suspecţii bănuiţi de legături cu teroriştii.

Amândoi ne-am fi dorit o revoluţie la nivel planetar, dar eram prea comozi ca să punem umărul la aşa ceva. Plus că amândoi aveam oroare de violenţă. Prin urmare, discutam, dezbăteam. Apoi povesteam. Mi-a povestit despre distracţiile lui cele mai sigure, chestii care reuşeau să-l amuze şi-n perioadele cele mai amare:
Tetelestai Church, o sectă ţicnită pe care o frecventa de 13 ani, şi seminariile de self-help, pentru care făcea diverse înregistrări video stupide cu el însuşi, pe care le posta apoi pe youtube. Făceam uneori şi sex, aşa, de la distanţă. Dar, sinceră să fiu, nu prea ne potriveam. Mie-mi plac mai degrabă chestiile bazate pe control¸ în vreme ce el prefera scenele romantice, cu tandreţe, mângâieri, săruturi. Aşă că nu ne-am omorât cu sexul. Am depăşit stadiul ăsta al relaţiei prin alte două pasiuni comune: umorul, de orice fel, preferabil cât mai dement cu putinţă, şi fascinaţia pentru planurile de viitor. George avea o teorie, că râsul întinereşte la nesfârşit, adică dacă cineva ar râde în continuu, la un moment dat dispare, ca şi cum nu s-ar fi născut niciodată. E o formă de autoanihilare. Uite, cel mai bun exemplu e Atlantida, zicea el. Era absolut fascinat de
Atlantida, citise tot ce se putea citi în domeniu, cunoştea pe de rost toate ipotezele şi era la curent cu toate descoperirile oricât de vag legate de continentul dispărut. Ipoteza lui era că dispăruseră de atâta râs, fireşte. Fiind creatorii unei civilizaţii atât de avansate, de la un moment încolo totul în jur se arăta a fi ori groaznic de deprimant, ori nemaipomenit de amuzant, depinde cum alegeai să priveşti. Iar ei, în locul unei morţi lente şi cenuşii, prin deprimare, aleseseră întoarcerea în neant, prin râs. Ce părere ai, mă întrebase George. Ha ha ha, răspunsesem eu şi pusesem emoticonul cu omuleţul care se rostogoleşte pe jos de râs.

Dar când glumele se terminau, sau pur şi simplu ne aflam amândoi în dispoziţii mai puţin vesele, începeam să facem planuri de viitor. Fiecare dintre noi avea un plan favorit, pe care-l tot relua, îmbogăţindu-l, amendându-l, încercând să-l înfrumuseţeze sau pur şi simplu îndulcindu-se cu gândul la el. Planul lui George se numea “the exit plan”, o schemă financiară complicată, prin care urma să cumpere din economiile lui de aproape 250 de mii de dolari două companii concurente, care să se lupte foarte agresiv pe piaţă şi să-şi provoace, alternativ, pagube însemnate una celeilalte, urmând ca printr-un joc de vânzări de acţiuni şi reveniri să zăpăcească piaţa şi, în cele din urmă, să preia controlul asupra unui întreg sector. Apoi să repete mişcarea la scară mai mare şi din ce în ce mai mare, până fute întreaga economie a SUA. Nu înţelegeam nimic din bolboroselile astea financiare, cred că mecanismul nici nu era chiar ăsta descris de mine, dar, sinceră să fiu, nici nu mă interesa foarte tare.


21 august 2009

În 23 iulie 2009 am notat: I just looked out my front window and saw a beautiful college-age girl leave Bob Fox's house, across the street. I guess he got a good lay today. College girls are hoez. I masturbate. Frequently. He is about 45 years old. She was a long haired, hot little hottie with a beautiful bod. I masturbate. Frequently. Some were simply meant to walk a lonely path in life.

Am zis aseară că mă întind puţin şi mă întorc la scris, şi-am adormit ca proasta. Ziceam de planurile noastre. Ei bine, planul meu nu era deloc atât de sofisticat ca cel al lui George. Era simplu: să avem un copil împreună. Desigur, dacă stai un pic să te gândeşti, îţi dai seama că un copil poate fi orice, nu neapărat o fiinţă de aceeaşi specie cu genitorii. Cu atât mai mult cu cât noi doi ne iubeam fără sex, copilul nostru trebuia să poată fi orice.

George a fost absolut cucerit de ideea asta. Mi-a mărturisit că are un băiat, făcut în 1990 cu o tipă căreia i-a tras-o mai degrabă accidental. N-a simţit niciodată că băiatul ăla e cu adevărat copilul lui, fiindcă a avea un copil cu cineva implică mult mai mult decât un contact sexual. Sau poate chiar cu totul altceva. Aşa că planul meu de viitor a devenit planul nostru comun. Şi ne-am apucat să gândim detaliile. Ce să fie acest viitor copil? Şi în ce fel trebuie să ne implicăm noi. Cum să procedăm, în concret? Am discutat multe variante, n-are nici un rost să le reiau aici. Oricum, George nu voia nimic soft, nimic făcut de mântuială. Îmi tot repeta că un copil înseamnă o responsabilitate maximă şi e nevoie de implicare totală. Eram de acord cu el. Şi dintr-o dată am avut amândoi revelaţia, când eu spuneam ceva despre a da viaţă unui copil. Vorbeam pe voice-chat, eu folosesc un soft de procesare a vocii, găsisem pe-atunci un timbru care-mi plăcea foarte mult, sexy, dar nu languros, un pic aspru. Şi era mult mai simplă şi mai vie comunicarea aşa, decât prin scris. Deci când am zis “giving life to a child”, George a strigat brusc: Hold it! That’s it! Într-adevăr, asta era: dacă voiam să avem un copil împreună, trebuia să-i dăm viaţă. Aşadar, unul dintre noi trebuia să-şi dea viaţa.
Moartea unuia dintre noi avea să fie copilul nostru. Simplu. Un pic patetic, un pic prea romantic pentru gustul meu, dar destul de logic, simplu şi, mai ales, realizabil. Mai rămânea doar să vedem care dintre noi va muri şi în ce fel.

Mi-am dat seama că eu nu vreau să mor, adică Mihaela nu vrea să moară, aşa că l-am convins pe George să fie el cel care dă viaţă. Cum să facem, cum să facem? Păi, să facem aşa cum se face. Un copil se concepe, se aşteaptă nouă luni şi apoi se naşte. Eram în seara de 4 noiembrie 2008. Discutam despre alegerile din America. Eram certat cu albaneza mea. Eram singură şi destul de bine dispusă. George spunea că amândoi sunt nişte cretini, unul mai periculos ca celălalt. Eu ţineam cu Obama, fiindcă e negru, măcar parţial. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru negrimani. Când ne-am săturat de dezbateri politice, am trecut la prostiile noastre. Dar, sinceră să fiu, mă săturasem de discuţii pe tema viitorului copil. Voiam ceva serios, voiam să-l concepem, chiar atunci, în noaptea aia. L-am întrebat dacă e sigur că vrea să meargă până la capăt, dacă îşi asumă această responsabilitate. Mi-a răspuns că ţine foarte mult la mine şi că sunt singurul om de care se simte cu adevărat apropiat. Iar dacă pe mine asta mă face fericită, so be it. Nu ştiu dacă era ironic sau nu, dar am fost sigură atunci că nu va da înapoi. Cumva, între noi se crease exact acel tip de relaţie care pune lumea în abis şi singurul reper rămâne relaţia asta a ta cu celălalt. Asta se cheamă dragoste? Ei, atunci înseamnă că ne iubeam cu adevărat.

Am hotărât să ţinem un jurnal, pentru a marca trecerea timpului. Începând cu a doua zi, 5 noiembrie 2008. Interesant că, după ce l-am postat şi a ajuns pe o sumedenie de bloguri, analizat şi răsucit pe toate părţile, nimeni n-a observat că din 5 noiembrie 2008 până-n 4 august 2009 sunt fix nouă luni. Ca la carte. Dar şi cei mai suspicioşi dintre comentatori s-au apucat să vâneze inadvertenţe mărunte, dacă poţi sau nu să cumperi băuturi alcoolice de la un magazin din lanţul Shop’n Save şi alte chestii de genul ăsta, pierzând din vedere sensul adevărat al întregii construcţii. Oricum, toate datele şi numele folosite-n jurnal le ştiu de la George, n-avea nici un rost să inventez nume şi date, aşa că dacă e ceva greşit, greşeala vine direct de la el.

Iniţial aş fi vrut să scriu câte ceva în fiecare zi, dar asta s-a dovedit imposibil. Sunt atât de leneşă, încât uneori adorm fără să mă spăl pe dinţi, darămite să pot scrie câte ceva zilnic. Am scris din când în când, în funcţie şi de dispoziţia pe care-o aveam, şi de ce-mi mai atrăgea atenţia din discuţiile cu George, dar urmăream o anumită coerenţă. Întotdeauna îi trimiteam şi lui ce scriam, uneori râdeam împreună de ne durea burta. Căzuserăm de acord că o simplă sinucidere e un act meschin şi nu doream un asemenea copil handicapat. O sinucidere e ca un obiect neterminat, e scheletul pe care trebuie să se mai adauge ceva, ceva care să o întregească. Aşa că ne-am hotarât – îi vom da copilului nostru nu doar o simplă viaţă, ci mai multă viaţă. I-am spus: e simplu, intri în sală, închizi uşa, stingi luminile şi tragi la-ntâmplare; când te plictiseşti, întorci arma spre tine, şi gata. Pe George l-a amuzat ideea.

Cum se întâmplă adesea într-un cuplu, am avut şi momente în care ne plictiseam unul de altul. Sigur, dragostea rămâne acolo, la fel ca
radiaţia cosmică de fond, doar că pur şi simplu simţi nevoia să mai respri şi alt aer. Aşa că prin ianuarie anul ăsta mi-am făcut un alt profil pe net. De data asta, fiindcă eram atât de prinsă de povestea cu copilul şi fascinată de tot ce are legătură cu copiii, profilul era de copilă, aproape 14 ani, cu părinţii divorţaţi, fascinată de barbaţii mai în vârstă, 45-50 de ani. Mă preumblam prin forumuri şi camere de chat axate pe teen counseling, parenting, family life etc. Aşa m-am împrietenit cu un tip care m-a întrebat la un moment dat, după ce vorbeam deja de mai bine de două luni, ce-aş zice dacă un bărbat de vârsta lui, avea 48, şi-ar dori să facă dragoste cu mine. Eu am zis ceva de genul că m-aş simţi super-flatată şi m-am arătat în acelaşi timp mirată că un bărbat atât de matur, pe care vârsta îl face super-interesant şi care poate avea probabil orice femeie-şi doreşte, ar putea fi interesat de o fâţă ca mine. La care el mi-a zis, ei, există bărbaţi interesaţi şi de fete mai tinere decât tine. Iar eu, neînţelegând, i-am cerut să-mi explice, cum adică, chiar să facă dragoste, cu cineva atât de tânăr, cu un copil? Şi atunci tipul mi-a dat cea mai frumoasă explicaţie – să sorbi din adevărata fântână a tinereţii, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte:

nick naum: yung means power because they live longer
michelle_tight: thats intersting thinking
michelle_tight: in what way power?
nick naum: and to do that u take over the power of the youth maybe
nick naum: power of time
nick naum: nmore time of living..or something
nick naum: and of course the same time the innocence

Am rămas prietenă cu nick, mai vorbim şi acum din când în când. De fapt, doar cu el am păstrat legătura, dintre cei pe care i-a cunoscut michelle. Între timp m-am plictisit iarăşi de chat. Prefer să mă plimb, când am mai mult timp liber. Mă mai văd şi cu prietena mea albaneză, dar nu mai locuim împreună. Deseori îl aduce la mine pe fratele ei retardat, să stea cu mine cât e ea la job, sau seara, când mai are şi ea câte o întâlnire. Uneori mi-e dor de George. Dar, deşi el nu mai e, nu mă simt atât de singură. Pe 4 august 2009 s-a născut primul meu copil, el îmi ţine de urât. Cred că am lăsat în urmă depresia care mă chinuia uneori. Dacă o simt apropiindu-se, încerc să scriu. Ştiu că n-am să mai produc nimic atât de interesant ca
jurnalul ăsta, în orice caz nimic cu un asemenea ecou. Îmi face bine totuşi să scriu despre trecut. Sunt împăcată şi cu viitorul, dar, sinceră să fiu, viitorul nu mi se pare deloc interesant.

- sfârşit -