Sub mâinile oamenilor, doritoare,

Nesimţitoare, o încâlceală care-ţi urmează,

Pe care o urmezi, numind-o „viaţă”.

Caii albi pe câmpul întunecat

Aleargă pe sub artificii,

Vizibili doar în lumina care-i sperie.

Spatele ei prin încăpere,

Pupa unui galion luminată dinăuntru,

Unde căpitanul citeşte un manual toată noaptea.

Pozele, mâinile, teama că eşti tu,

Acolo, cu faţa înclinată, de parc-ai fi un altul,

Care tocmai ţi-o ia înainte, care le ia pe toate din mers.

„Hedonissimo”, „hedonissimo”

Fâşâitul altor rochii, altor femei,

Ce-şi poartă frumuseţea ca pe-o lamă în teacă.

Muzica pe cale să-nceapă, mereu

La o notă distanţă de-a se pierde, ca

Tramvaiele într-un oraş cu ceaţă.

Nu te gândi la ce-i mai rău,

Cum faci acum, când mâna şovăie,

De te-ai gândi doar: ce-i mai rău?

Atâtea lucruri de închis,

Stai cu cineva îndeajuns

Ca să-l poţi atinge mort.

„Wheeemsee”, „care”, „Wheeemsee”, „care”,

Un astmatic nehotărât, jucând ultima clipă,

A unei sufocări din viitor.

Un zgomot ce-aduce a „vom avea mereu”,

Răbdarea într-o bucătărie tăcută,

Aşteptând primul bec al zilei.