Se zice că pe un cîine bătrîn nu mai poți să-l înveți chestii, iar eu asta m-am pus să fac cu Adonis, opt ani. M-au rîs toți pentru că în afară de vîrstă e și un cîine care și-a dormit trei sferturi din viață, e de o încăpățînare proverbială și are o față așa, nu că de prost, dar de animal foarte pe treaba lui, care nu stă să asculte la oricine. Cînd am strigat la Ruxandra să-i arăt că începe timid să dea noroc (îl apăsam cu degetul pe partea interioară a gleznei și pînă la urmă își ridica vag piciorul ținîndu-și capul într-o parte, cu privirea-n pămînt) a ieșit din dormitor nervoasă, a coborît scările călcînd foarte apăsat și mi-a zis sceptică, carteziană, că nu dă noroc – își ferește, proasto, laba de tine. I-am zis să-mi dea două zile.
A doua zi s-a stricat vremea, cînd m-am trezit terasa lucea gri în ploaie și Adonis scheuna lîngă mine, cu nasul lipit de geamul ușii dinspre curte. I-am dat drumul să-și facă nevoie. A fugit în grădină călcînd în scîrbă peste frunzele jilave. Am stat în rama ușii cît am fumat o țigară oftînd și apoi l-am fluierat să vină – fac special pentru că vine în fugă mare, sare peste stratul de crini ca-n filme și cînd urcă vertiginos treptele terasei pe picioarele alea scurte alunecă și se dă cu maxilarul de gresie după care se ridică debusolat.
În fine peste două zile eram cu Ruxandra și Laurent și le-am arătat – m-am ridicat de la masă (mîncam de seară) și l-am strigat. S-a auzit cum se scoală de pe pătura lui, de după colț, și după un minut, pentru că stă de se întinde și așa, toc toc toc ghearele pe parchet. A apărut în sfîrșit ușurel-ușurel și avea o față care nu promitea mare lucru. Sincer să fiu, mi-am zis ”ăsta o să fie un spectacol de pomină” și mi-am pregătit imensul ego pentru o biciuială zdravănă. Aproape plîngînd, i-am zis cu o voce scheunată, care se vroia fermă, ”Adonis, șezi”. A jucat puțin pe picioare și, domne, s-a lăsat pe fund rapid cu ochii la mine și urechile ciulite! Sincer să fiu îmi venea să-l mănănînc acolo de drag, e genul de cîine care numai așa surprize îți face uneori, cînd vrea. Bravo, domne! Remontat oarecum, am mai făcut un pas temerar – ”Adonis, culcat”. S-a lăsat să alunece cu picioarele pe parchet pînă a atins podeaua cu burta. Să-mi bag pula. M-am repezit de i-am dat un biscuit și bravo și așa. M-am ridicat uitîndu-mă la Ruxandra în glorie și i-am strigat lui Adonis ca Peter Pan în momentele în care era cel mai sigur de el ”Adonis, stai!”, iar el și-a luat fața aia puțin vexată de cîine care ascultă dacă vrea, nu-i nevoie să țipi în halul ăsta. M-am dus după colț, m-am uitat emoționat în spate să văd dacă a rămas pe loc și era acolo unde-l pusesem să stea, ușor părăsit. L-am strigat și a venit în fugă alunecînd pe parchet. Cum eram după colț și nu mă vedeau, l-am prins de urechi și l-am pupat pe cap.
Am ieșit amîndoi de după colț, și la piesa de rezistență a ridicat ezitant piciorul, cu capul între-o parte și privirea-n pămînt și a dat din el în aer cum fac caii spanioli cînd mătură nisipul din arenă cu un picior, nu știu dacă ați văzut.
Ruxandra era roșie toată la față cînd și-a văzut cîinele de opt ani cum învață, nu mai avea cuvinte. S-a dus mută la bucătărie, unde probabil că a vărsat cîteva lacrimi de fericire uimită, s-a întors cu un biscuit și ce face omul, face și maimuța.
În fine, mai tîrziu, cînd fumam între farfurii murdare, șervețele, tot dezastrul ăla deprimant de după masa de seară, le-am zis că următorul pas e să-l învăț să meargă tîrîș. Ca de obicei, scepticism și numai scepticism. Plus că nu știu ce că e inutil (sfîntă prudență, scepticismul își lăsa de data asta o ușiță de scăpare în varianta grotescă a unei reușite). Am încercat să-i explic epuizat lui Laurent, răsfățat, căutîndu-mi îndelung cuvintele, greșind rău, revenind, înlocuindu-le intempestiv cu gesturi:
- Tu sais, Ruxandra, – elle m-a dit que ce inutile ca avec la pattes? mais ce pas un pro...question de inutile ou utile mais de mentenir son intelect vivant, quois.
Credeau că am terminat și se întorceau eliberați la desert cînd mi-am reluat monoton, cu ochii în tavan discursul:
- ...vous comprenez, Laurent?
- Oui, oui, je...
- et si par hazard, une fois, quand on est dans la foret, on vois, dis-on, un...voleur, ou un assassin...! Alors, je fais comme ca a Adonis, mi-am apropiat mîna cu palma deschisă de podea, et je luis dis qu on va ataque le voeur et puis j apel lui, le voleur, et je fais come ca, m-am ridicat de la masă și am început să dau frenetic din șolduri fluturîndu-mi brațele prin aer, pour provoquer, tu comprendre?
- Oui, a făcut Laurent cu un zîmbet îngăduitor, mă piș pe zîmbetul lui.
- Alors, quand l assassin viens proche de nous, il ne voit pas Adonis. Et tu sais Adonis, il jete sur le voleur et nous l attrape...sons?
- Știi, Laurent, a intervenit Ruxandra privind în gol prin sticla paharului pe care-l ținea cu două degete la nivelul ochilor, eu sunt din Făgăraș și acolo, cînd cineva vorbește ca Ionuț acum, că ce o să facă el și nu știu ce, îi spunem fais ca deux fois.
Ne-am rîs, și mai tîrziu, cînd stăteam singur la calc și Adonis sforăia în colț, pe pătura lui dintre canapele am văzut pe colțul mesei, luminată ușor de lampa de birou, cartea cam de amatori cu dresaj de o adusesem din România ca să mă mai uit în orice caz pe ea înainte să mă apuc. Uitîndu-mă buimăcit înspre dreapta, pe drumul întunecat , la bățul mic care e araucaria plantat în fața casei luminat acum lăptos de felinar, la globurile roșii așa um luceau din brad în întuneric, mi-am adus aminte sau mi-am dat seama care era problema, ce mă frămîntase încă de la prima lectură, de acum mulți ani, cînd o aveam pe Sașa. Avea un capitol despre cum să remediem anumite defecte ale cîinilor noștri, capitol care era împărțit în subcapitole: Lătrătorul, Cerșetorul, Vagabondul...Da, domne, dar, sincer să fiu, ce te faci cu Scîrbosul?

Cezar, scîrbosul, era cu vreo patru (cinci? șase?) ani mai mare ca mine și, cînd aveam vreo doișpe ani și o lăsasem cu toții mai moale cu ”Cezărică puță mică” și îi spuneam simplu, Cezărică deși mătușa lui (o femeie de peste patruzeci, cu părul vopsit mov și mari maniere) ne amintea de fiecare dată cînd prindea prilejul că îl cheamă Cezar (de parcă noi sau el eram de vină că-s proști și pun nume), cînd o lăsasem deci mai moale cu toate porcăriile și îi spuneam simplu, Cezărică sau Poponare (în vocativ), mi-am amintit la un moment dat stupefiat că, să-mi bag pula, eu mai mult cu ăsta mă jucam cînd eram mic. Eram la scară, cred că jucam ceva cu femeile, flori, fete, nu mai știu, se însera și de la unu îl auzeam pe Cezar, care începuse să repete la vioară, cînd mi-am amintit. Da domne, deci clar ca lumina zilei, stăteam în niște pantalonași scurți croșetați la scară și ăsta avea un robot din Hong Kong și uite așa mă jucam toată ziua cu Cezar băga-mi-aș că tîmpit mai eram.
În fine, erau trei copii care făceau muzică, era Meli (vioară), cu care n-aveam treabă pentru că era mare, Dănuț (pian), care nu prea ieșea afară și cînd ieșea îl băteam, un băiat care înjura enorm și o dată, după ce l-am bătut, a ieșit tac-so la noi de ne-a alergat dar respect tot n-a impus pentru că tot cu muzica era, cînta, am aflat mai tîrziu și tot nimic nu mi-a spus, jazz. Și mai era Cezărică (vioară), care avea dezavantajul că stătea la unu și vara, cînd începea să repete, ne strîngeam toți sub geam și frecam viori imaginare (deși personal îmi rezervam mai des rolul de dirijor) într-o orchestră dementă miorlăind în cor ”bebeethoveeeeen”, pînă apărea în sfîrșit, cu nasul pe sus, ca D Artagnan, ca să ne întrebe arogant, pe nas, dacă ne-a bătut soarele în cap sau ce. Dacă apărea el, îi făceam semn că muie, îl întrebam dacă nu vine pe-afară, îl făceam homosexual și, cînd am mai crescut, poponar, încercam nereușind nereușind nereușind niciodată să scuipăm pînă la el. Dacă apărea mătușă-sa cu părul, îi făceam că muie și fugeam sau de la o vreme nici nu mai fugeam. În fine, pînă la urmă se închidea fereastra, privîndu-ne sensibilitatea de o mîngîiere esențială și Cezar rămînea să repete cu fereastra închisă într-o cameră de bloc încinsă de căldura sufocantă din august în București, în Militari la bunică-mea. Nu țin minte să-l fi bătut vreodată, era totuși mai mare, dar îl mai băgam la fotbal și-l luam la țintă cu mingea, chiar și ăia mai mari făceau, cred că niciodată nu i-a fost mai greu unui artist și dintre artiști în copilăria lor, mă tem că nimeni nu e mai năpăstuit ca un muzician.
În fine, cum spuneam, la doișpe ani încetasem cu toate astea. Venea uneori să mai stea cu noi seara și era destul de ok, singura cocoașă pe care o mai avea era că stătea totuși doar cu noi, nu cu ăia mari, de vîrsta lui.Asta poate și pentru că era băiat cu inițiativă, cum stăteam la scară venea, se așeza undeva pe bordură, îl vedeai cum îi joacă picioarele și după un minut nu mai rezista: să vă zi un banc sec...pe un cîmp erau doi cai, unul alb și unul mai departe. Mă apuca pe mine rușinea, nu mai zic, se uitau toți la el gen...dude...Dar dacă îl lăsai să-și facă, se calma pînă la urmă și îi auzeai mai rar vocea aia nazală, parcă mereu în schimbare, deci se duce Bulă la pîine...Uneori, spre sfîrșitul vacanței de vară, cînd începeam parcă să gîndim, să simțim, în fine, să acționăm cu adevărat în masă, precum coralii, știți ce vreau să spun, pentru că ne omora deja nostalgia și ne făcea uneori și mai sălbatici, se întîmpla să ne mai strîngem sub fereastra lui cînd repeta și să dăm scîrbos din fund cînd ne treceam arcușurile peste viori, cu ochii închiși, încruntați, smucindu-ne capetele în toate părțile în frenezia interpretării. După care ne ștergeam cîte o lacrimă și seara era spartă de strigăte ”poponare, lasă lumea să doarmă că nu ești la mă-ta pe moșie dă-o dracu”, ”bebeethoven!”, chiar, uneori (nostalgia, v-am zis) ”Cezărică, puță mică!”, chiar și fetele, toți, precum coralii.
Într-o seară din asta, nu mai știu dacă de sfîrșit de vacanță, dar sunt aproape sigur că nu, prea eram toți pe chill, mai degrabă un mediocru, plictisitor, lipicios, da, mijloc de vacanță a venit de s-a așezat pe bordură. Am început să ne dăm ochii peste cap, inuendo de astea că la cît începe oare Dallas și tot așa. Dar n-a plecat, dă-i cu caii pe cîmp, dă-i cu Bulă la pîine și noi tot ironii fine, dar parcă nici nu existam pentru el, Cezar cu bancurile și un fel de discurs total inadecvat, de pedofil care se bagă în seamă cu puștimea și, ca bețivii cei mai răi, poți să-i zici orice că tot nu se duce la altă masă, rîde și o ține pe a lui cu divinul Michelangelo și nu știu ce. Cerul luase o nuanță violet, începea să se întunece, ne ciupeau țînțarii și uite cum futuse Cezărică seara.
- Petrică, hai să-ți spun ceva, am zis ridicîndu-mă în același timp de pe treapta pe care stăteam dezumflat, în plictis total.
L-am luat pe după umeri și ne-am dus spre colț - nici n-a fost nevoie să insist, Petrică a început imediat să rîdă isteric și smulgîndu-se de sub brațul meu s-a întors și s-a proptit în fața lui Cezărică cu mîinile în buzunare și burta împinsă în față:
- Cezar pot să te întreb și eu ceva? Ă, tu cînd ai de...ă, cînd ai devenit poponaut?
Rîsetele fetelor clincheteau în aerul greu, stătut, parfumat dulceag de flori grele de noapte din curțile vecine și nici n-a apucat bine Petrică să termine că Cezărică s-a repezit la el, au căzut amîndoi pe jos, pe asfalt și o clipă s-au amestecat pe acolo tîrîndu-se și o siluetă neagră s-a desprins în sfîrșit, era Cezar. S-a pus cu genunchii pe brațele lui Petrică și deși între timp mă apropiasem cît să văd destul de bine, tot nu-mi venea să cred că face asta cînd și-a tras nasul, a horcăit din gît și a lăsat o flegmă grea, care refuza parcă să i se desprindă de pe buze pe ochii închiși strîns ai oponentului. I-am despărțit în scîrbă, deși Petrică era acum, după ce se ștersese cu tricoul, o furie, se zbătea și urla într-una că futu-ți gîții morminților de poponaut te sparg la buci etc. Parcă nu mai avea nici un rost. Cuprinși de scîrbă, ne-am dus toți acasă de trei zile la rînd ne-au întrebat pe absolut fiecare dintre noi părinții, bunicii fiecăruia, apoi încrucișat bunica lui Bebiță pe mine, a mea pe a lui Cezar și tot așa ce dracu am făcut de am intrat în casă așa repede și cînd am intrat în scară m-am lipit de perete și i-am făcut semn lui Cezărică s-o ia el în față pentru că înepeau treptele și acolo la cît era de strîmt sigur ne-am fi atins. A luat-o în față rîzînd ca un șoarece, ca prostul pe sat, în lumina murdară a becului de scară protejat cu o plasă de sîrmă groasă.
Nu cred că anul ăla, în vara aia cel mai probabil e că nu-l mai priveam în ochi cînd ieșea și odată, cînd știam sigur că e singur acasă, i-am sunat la ușă și cînd a deschis l-am umplut scurt toți trei, eu, Ciomag și Bebiță, de flegme după care am luat-o la fugă pe scări convinși că, conform planului, n-a avut cînd să ne vadă pentru că imediat ce a deschis i-am scuipat în ochi, deci în anul ăla nu, dar în vara care a urmat lucrurile fuseseră deja uitate și stătea des cu noi în grădina din spatele blocului, ca într-o pădure, la umbra copacilor care treceau, mulți dintre ei, de etajul patru. E posibil să fi avut, într-un fel, prietenă pe atunci, nu mai știu exact dacă atunci sau mai tîrziu, în fine, am fost un băiat foarte pur, oricum tandrețuri gen stat pe genunchi lăsat capul pe aveam sigur și stăteam toți în spate, deși masa aia de corali se cam spărsese – nici nu aveai cum altfel, atîta timp cît unii dintre noi luam 178 și mergeam în Cișmigiu cu femeile să le arătăm un timp bun și alții, ca Petrică, frecau de nebuni viori imaginare dîndu-și ochii peste cap sub geamul lui Cezar, cînd repeta. Stăteam într-o zi deci în spate, de-ale noastre, și deodată Cezar m-a întrebat la ce liceu vreau să dau. Mi-am ridicat capul de pe și m-am uitat cumva cruciș la el și pe urmă în jur gen de data asta Cezar chiar că s-a rătăcit în cîmpul cu maci. Să fiu sincer, eram flatat dar nici unul, nimeni, nici unul dintre noi nu vorbea așa, nu punea întrebări de astea.
- La liceul de muzicanți, i-am zis privindu-l în ochi fără să clipesc. Vreau să mă fac Pavarotti Ooooooo soleeeeee miiiiiioooooo...
- Potolește-te Ioane că iar ies ăștia la noi.
Avea dreptate, tîmpitele de babe mai ieșeau și acum la noi te bufnea și rîsul cînd le vedeai că vin furioase așa, gata să se așeze statornic în fața ta și, cu ochii în dreptul buricului să-ți dea cu capul în el. Era și o glumă cam de-a lui Cezar – tot Banatu-i fruncea...care mă tot lovește în stomac. În fine, m-am potolit, mi-am pus capul la loc pe și odată-l aud pe Cezar, stins, ca de pe lumea cealaltă, privind disprețuitor în jur:
- Păcat, de la tine aveam pretenții...
Și nu știu cum să vă zic, avusesem niște stări toată vara la prînz, cînd citeam în cameră, o sfîrșeală și un dor pentru ceva ce nu înțelegeam, ca femeile din romanele de capă și spadă pe care le citeam și m-am uitat deci în jur la Bebiță, care rînjea deja așteptîndu-mi replica, la Ciomag, care își scosese un muc uscat din nas și acum se ștergea discret de pantaloni, la Depeche superfardată și în mini de raiat belumarin cu chiloți roz pentru că uitase că nu e în pantaloni, la Adi scurmîndu-și ocupat cu un ciob în tăietura de la deget și la toți și ce să vă zic, mi-a fost rușine că n-am putut să-i răspund normal, ca un om normal și că în loc să am prieteni ca Cezar (și aici se deschideau toate filmele terase băuturi femei mare ha ha Ionuț ești cam poesc azi ce s-a întîmplat, ah Cezar tu și poantele tale neobișnuite, ha ha, dar destul despre mine, ia să văd ce cărți ai acolo, a, divinul Michelangelo) și să pășesc în sfîrșit în viitoarea fază a vieții mele, un pas spre care tînjeam eu în secret la prînz, eu rămîneam cu Petrică să dăm din cap frenetic pătrunși de muzică sub fereastra lui Cezar pentru toată viața și să-mi scot muci din nas cu Ciomag pentru toată viața.
Umbrele frunzelor din copaci îmi tremurau pe față așa cum îmi țineam capul pe și acum, oarecum ratat față de ce aveam eu în cap, cu toate filmele duse, cînd îl scot pe Adonis în grădină să-l perii și el se freacă alintat sub perie și dă din coadă lovindu-mă peste față, sub arborele lalea scheletic desfrunzit unde la vară îmi promit să mă pun totuși să citesc ceva vag ok, vag plicti, Dona Tartt, cu dulciuri sau fructe lîngă mine pentru că fie mi-am păstrat obiceiul ăsta de lectură hedonistă din după-amiezile alea lîncede cînd citeam în cameră la bunică-mea întins pe pat, fie e doar gestul sublimat de a duce sticla la gură, în fine, pot să spun că am văzut, cum stăteam într-o după-amiază la scară, l-am văzut pe Bălălău prăvălindu-se practic cu un alt tip după el, care l-a luat la pumni și a încercat să-l pună în genunchi în soare în fața la una ca să-și ceară iertare și cînd ăla s-a întors mai tîrziu Bălă era pișat pe el de frică și nea Jean de la 1, care era totuși om mare, adult, i-a zis pișat de frică Alex mai bine fugi acasă (neputința), am văzut cum stăteam odată la scară doi băieți la vreo 17 venind în iureș de după colț și apoi, cu unul din ei sprijinit în gard, dîndu-și pumni cu o repeziciune și o vitalitate de tinere animale care mă îngrozea, l-am văzut pe ochelaristul de la D1 dîndu-i o palmă lui frati-miu și era și bunică-miu acolo, care s-a încurcat și i-a zis doar ”dacă ar sări ăștia toți pe tine, mă?” (neputința) de am crezut că înnebunesc de furie și m-am repezit peste ăla și a doua zi veneau toți de la D1 ca în filmele cu bande de negri peste noi de rîdeam ca proștii fugind de ei înspre Păcii, departe, dar niciodată, bătrîne poponaut, n-am văzut o victorie atît fizică, cît și spirituală ca a ta în fața lui Petrică cînd cu faza aia scîrboasă. Și cum stau și mă uit cu Adonis la ploaie, siderați amîndoi, în urechi cu vîntul ăsta care vine din pădure și se desfășoară bubuind în toată valea peste cîmpurile golașe și în grădina din spatele casei sau poate cînd urc din pivniță cu un castron cu murături și Adonis mă așteaptă sus pe trepte profilat sinistru în razele lunii și eu rămîn în fața ușii uitînd parcă de mine cu ochii fixați pe o crăpătură din beton după care mușc dintr-o gogonea și împing în sfîrșit ușa din spate care se deschide mai greu te salut poponar dement, să trăiești, mersi!