1.

Iulie, 1950

Poate că n-o să fiu vreodată fericită, dar în seara asta mă simt mulţumită. Nimic mai mult decât o casă goală, sfârşeala călduţă, ameţitoare a unei zile petrecută în soare, plantând mlădiţe de căpşuni, un pahar de lapte dulce, rece, şi un platou de afine înecate în frişcă. Acum ştiu cum pot trăi oamenii fără cărţi, fără facultate. Când eşti atât de obosit la sfârşitul zilei, trebuie să dormi, iar la răsăritul următor, afli şi mai multe mlădiţe de plantat, şi aşa îţi continui viaţa, aproape de pământ. În asemenea momente, aş fi o proastă să cer mai mult...

2.

Ilo[1] m-a întrebat astăzi, în câmpul de căpşuni, „Îţi plac pictorii renascentişti? Rafael şi Michelangelo? Am făcut odată o copie după Michelangelo. Şi ce crezi despre Picasso...pictori de genul ăsta care desenează un cerc şi apoi, în jos, o scândură în loc de picior?” Am muncit unul lângă altul, a tăcut o vreme, apoi, dintr-odată, a început să turuie cu accentul lui nemţesc. S-a ridicat, faţa bronzată, inteligentă se şifonase de râs. Corpul îndesat, musculos era bronzat, iar părul blond, sub o batistă albă, legată în jurul capului. „Îţi place Frank Sinatra? Aşa de sendimental, de romandic, de noapte sub lumina lunii, ja?”, mi-a spus.

3.

            Un povârniş de lumină albăstruie din podeaua unei camere goale. Am ştiut că nu sunt stâlpii de iluminat, ci luna. Ce este mai minunat decât să fii virgină, curată, sănătoasă şi tânără, într-o asemenea noapte?....(şi violată[2].)

4.

În seara aceasta a fost oribil. A fost un amestec de orice vrei. De piesa „Goodbye my fancy”, de dorinţa, într-o manieră puerilă, de a fi, ca protagonista, un reporter în tranşee, de a fi iubită de un bărbat care mă admiră, care mă înţelege la fel cum mă înţeleg eu. Şi aşa a apărut Jack, care a încercat din răsputeri să fie drăguţ, pe care l-am rănit când i-am spus că tot ce doreşte este să mă sărute. Apoi cina la clubul de la ţară, abundenţa de bani de pretutindeni. Şi apoi muzica...atât de potrivită pentru dans. Uitasem de ea până când l-am auzit pe Louie Armstrong cântând cu o voce asprită de regrete, „Am zburat în jurul lumii într-un avion, am aplanat revoluţiile din Spania, am făcut o hartă a Polului Nord.....şi tot nu ştiu de unde să te iau.” Jack a spus: „L-ai mai auzit până acum?” am zâmbit, „O, da.” Bob[3] a fost acela. Cel care mi-a aplanat revoluţiile – un cântec nebun, cu lungile noastre discuţii, ascultarea lui şi înţelegerea. Şi am ştiut că îl iubesc.

5.

În seara aceasta am văzut-o pe Mary. Jack şi cu mine eram duşi afară din teatru de un curent de oameni, iar ea se strecura în direcţia opusă într-o haină albastru închis. Se fardase şi-şi ţinea privirea în jos, de-abia am recunoscut-o. Era frumoasă. „Te-am căutat peste tot,” i-am spus. „Mary. Sună-mă, scrie-mi.” A zâmbit, un pic din Mary pe care o ştiam, apoi a dispărut. Am ştiut că n-o să mai am o prietenă ca ea. Deci am ieşit într-o rochie albă şi o haină albă, cu un băiat bogat. Şi m-am urât pentru ipocrizia mea. O iubesc pe Mary. Betsy e doar distractivă; o distracţie isterică. Mary sunt eu....ce aş fi eu dacă aş fi fost născută într-o familie de italieni de pe strada Linden[4]. Ea e ceva vital, modelul unui artist, viaţa. Poate fi nepoliticoasă, nedependentă, înseamnă mai mult pentru mine decât toate fetele frumuşele, bogate şi artificiale pe care le-am întâlnit. Poate că-i orgoliul meu. Poate că-mi doresc pe cineva care nu-mi va fi niciodată rival. Dar cu ea pot fi sinceră. Ar putea fi o prostituată şi nici că mi-ar păsa. N-o s-o reneg vreodată ca prietenă...

6.

Astăzi este întâi august. E cald, înăbuşitor şi umed. Plouă. Mă simt tentată să scriu un poem. Dar îmi amintesc ce scria într-un bileţel de refuz: După o ploaie torenţială, poeme intitulate PLOAIA se revarsă de prin toată ţara.

7.

Iubesc oamenii. Pe toţi. Îi iubesc, cred, precum un colecţionar de timbre îşi iubeşte colecţia. Fiecare poveste, fiecare întâmplare, fiecare strop de conversaţie constituie material prim pentru mine. Iubirea mea nu este impersonală, dar nici în întregime subiectivă. Aş vrea să fiu oricare, un invalid, un muribund, o curvă, şi apoi să mă întorc şi să scriu gândurile, emoţiile acelei persoane. Dar nu sunt omniscientă. Trebuie să-mi trăiesc viaţa, singura pe care o voi avea vreodată. Şi nu-ţi poţi observa propria viaţă cu obiectivitate tot timpul...

8.

Pentru mine, prezentul este infinit, iar infinitul se schimbă mereu, curge, se topeşte. Secunda aceasta este viaţa. Şi când se termină, moare. Dar nu poţi avea un nou început cu fiecare secundă. Trebuie să judeci în funcţie de ce e mort. E ca nisipul mişcător...fără speranţă de la început. O poveste, o imagine pot înnoi senzaţiile un pic, dar nu suficient, nu suficient. Nimic nu e real în afara prezentului, şi deja simt greutatea secolelor cum mă sufocă. Acum sute de ani, o fată a trăit la fel ca mine. Şi acum e moartă. Eu sunt prezentul, dar ştiu că şi eu, de asemenea, voi dispărea. Momentul de vârf, clipa arzătoare vine şi dispare, un nisip mişcător continuu. Şi nu vreau să mor.

9.

E greu să scrii despre unele lucruri. După ce ţi se întâmplă ceva, te apuci să pui pe hârtie, dar fie dramatizezi prea mult, fie interpretezi prea simplu, exagerând părţile neimportante, ignorându-le pe celelalte. În orice caz, niciodată nu scrii cum vrei. Trebuie neapărat să spun ce mi s-a întâmplat în această după-amiază. Nu pot să-i spun mamei[5]; nu încă, oricum. Era în camera mea când am venit, se agita în jurul hainelor şi nici măcar n-a simţit că ceva s-a întâmplat. Bombănea şi turuia întruna. Aşa că n-am putut s-o opresc să-i spun. Să iasă cum o ieşi, dar trebuie să scriu despre asta.

A plouat toată după-masa la fermă[6],era frig şi umed, aveam părul prins sub o eşarfă de mătase imprimată şi purtam haina roşie de ski peste hanorac. Muncisem din greu toată după-masa, culegând peste trei baniţe de fasole. Era ora cinci, deci lumea se pregătea de plecare, iar eu aşteptam lângă maşini să fiu dusă acasă. Dintr-odată a apărut Kathy, care, imediat ce s-a urcat pe bicicletă, a strigat: „Vine Ilo.”

M-am întors şi, într-adevăr, am văzut pe drum bluza lui veche, kaki şi aceeaşi batista albă legată în jurul capului. Vorbim adesea din ziua în care am muncit împreună pe câmp. Mi-a dat un stilou şi o schiţă în cerneală a fermei, realizată în detaliu şi cu precizie. Acum lucra la o schiţă a unuia dintre băieţi.

Aşa că i-am strigat, „Ai terminat potretul lui John?” 

„O, ja, ja,” a zâmbit el. „Vino să vezi. Ultima ta şansă.” Îmi promisese că mi-l arată după ce termină, aşa că am alergat şi l-am prins din urmă spre hambar. Unde locuieşte.

În drum, am trecut pe lângă Mary Coffee. Am simţit că mă priveşte ciudat. N-am putut să-i întâlnesc privirea.

„Sal’t, Mary”, a spus Ilo.

„Salut, Ilo,” i-a răspuns Mary cu o voce fără de nuanţe.

    Am trecut pe lângă Ginny, Sally şi o mulţime de copii care se fereau de ploaie sub şura tractorului. În timp ce mergeam, a izbucnit un răcnet. Un cântec sacadat, „O, Sylvia”. Îmi ardeau obrajii.

„De ce mă tachinează?” Am întrebat. Ilo a râs. Mergea foarte repede.

„În scurt timp plecăm,” a ţipat Milton din toaletă.

Am dat din cap şi am mers mai departe cu privirea în pământ. Am ajuns la hambar, un loc imens, o cameră uriaşă, cu un tavan înalt, mirosind a cai şi a fân jilav. Nu era luminat; mi s-a părut că am văzut silueta unei persoane de cealaltă parte a boxelor, dar nu eram sigură. Fără să spună un cuvânt, Ilo a început să urce o scară îngustă, de lemn.

„Sus stai? După atâtea scări?”

Urca în continuare, aşa că l-am urmat, ezitând la sfârşit.

„Intră, intră,” mi-a spus, deschizând o uşă. Tabloul era acolo, în camera lui. Am trecut pragul. Un loc strâmt, cu două ferestre, cu o masă plină de lucruri pentru desenat şi un pat acoperit cu o pătură închisă la culoare. Pe altă masă se aflau un radio, portocale şi lapte.

„Uite,” mi-a întins tabloul. Era o schiţă fină în creion a potretului lui John.

„Vai, cum ai facut? Cu partea laterală a creionului?”

Atunci nu părea să aibă vreo importanţă, dar acum îmi amintesc cum Ilo a închis uşa şi a dat drumul la radio.

Vorbea foarte repede, arătându-mi un creion. „Vezi, pe aici iese mina, de orice mărime.” Eram foarte conştientă de apropierea lui. Ochii albaştri erau înfiorător de aproape, privindu-mă cu îndrăzneală şi irizaţii de râsete.

„Chiar trebuie să plec. Mă aşteaptă. Desenul e foarte frumos.”

Zâmbea, era între mine şi uşă. O mişcare. Mâna lui s-a închis în jurul braţului meu. Şi iată gura lui pe a mea, dură, hotărâtă, limba îi ţâşni printre buzele mele, braţele de fier mă cuprinseseră cu totul.

„Ilo, Ilo!” Nu ştiu dacă am ţipat sau am şoptit, mă luptam să scap, lovindu-l sălbatic cu braţele, inutile în faţa puterii lui. În cele din urmă mi-a dat drumul şi s-a retras. Mi-am dus mâna la buze, fierbinţi şi strivite de sărutarea lui. Mă privea întrebător, amuzat şi surprins, văzând că am început să plâng, speriată. Niciodată nu am fost sărutată în acest fel. Stăteam acolo, inundată de un tremur electric.

„Ei, poftim,” zise el compătimitor şi depreciativ. „Îţi aduc nişte apă.”

Mi-a umplut un pahar şi am băut. A deschis uşa, iar eu m-am repezit orbeşte pe scări, pe lângă Maybelle şi Robert, copiii care-mi strigaseră numele în acel mod corupt în care toţi copiii pronunţă cuvintele. Pe lângă Mary Lou, mama lor, care stătea acolo, o prezenţă tăcută, întunecată.

Şi iată-mă afară. Trecea un camion. Venea din spatele hambarului. Era Bernie în el – băiatul scund, musculos, oribil din baie. Ochii îi scânteiau de o bucurie răutăcioasă, conducea repede, aşa că n-am putut avea nicio reacţie. Oare fusese în hambar? Oare îl văzuse pe Ilo închizând uşa, oare mă văzuse ieşind? Cred că da.

M-am îndreptat spre maşini, pe lângă baie. Bernie a ţipat, „De ce plângi?” nu plângeam. Kenny şi Freddie s-au apropiat într-un tractor. Un grup de băieţi, în drum spre casă, mi-au aruncat priviri în care, undeva, pâlpâia o luminiţă. „Te-a sărutat?”, m-a întrebat unul dintre ei, zâmbind ştiutor.

Mi-era rău. Dacă mi-ar fi vorbit cineva, n-aş fi putut răspunde. Vocea mi se blocase în gât, încleiată de furie.

Domnul Tompkins a venit până la pompă ca să-i vadă pe Kenny şi Freddy cum conduc vechiul camion de vite. Erau drăguţi, dar ştiau. Sigur ştiau toţi.

„Uite-o dulceaţă”, a spus Kenny.

„O dulceaţă şi un îngeraş”, a spus Freddy.

Stăteam aşa, cu braţele încrucişate, fixând motorul huruitor, zâmbind de parcă totul era în regulă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

În drum spre casă, Milton a stat cu mine pe scaunul rabatabil. Conducea David, iar lângă el era Andy. Toţi mă priveau cu acea lumină care le juca în ochi. David a spus cu o voce aspră, încordată, „Toţi din baie se uitau la tine cum te duceai în hambar şi făceau glume pe seama ta.”

Milton m-a întrebat de tablou. Am vorbit un pic despre artă şi desen. Erau cu toţii atât de amabili. Cred că au răsuflat uşuraţi că am scăpat, totuşi, ca prin urechile acului. Probabil se aşteptaseră să plâng. Cu toate astea, ştiau, toţi ştiau.

Acum sunt acasă. Dar mâine trebuie să dau ochii cu toată ferma naibii. Doamne sfinte, ar fi putut să fie un vis. Acum aproape cred că a fost. Dar mâine, numele meu va fi pe toate buzele. Aş vrea să pot fi deşteaptă sau impertinentă, dar mi-e prea frică. Dacă nu m-ar fi sărutat. Va trebui să mint şi să spun că nu. Dar toţi ştiu. Toţi ştiu. Şi ce sunt eu în faţa atâtor oameni....?