Emigrant

Noiembrie ‘63: 8 luni în Londra.
Mă opresc pe un pod şi mă uit la pelicani:
plutesc ca lebedele, arcuindu-şi gîturile albe
peste aripile ca nişte buchete puţin zburlite,
îngropându-şi ciocurile incomode în apa lacului.

Îmi strâng pumnii reci în haina de la Marks & Spencer
şi, în secret,
îmi exersez accentul încă o dată:
St James’s Park; St James’s Park; St James’s Park.






Pentru Meg

Jumătate din lucrurile pe care le-ai făcut sunt prea înfricoşătoare pentru mine.
Să schiez? Nu, mulţumesc. Să călăresc? N-am învăţat niciodată.
Să fac canotaj? Sunt convinsă că m-aş răsturna şi
m-aş clătina până acasă, ruşinos de udă.
Fiul meu a fost cel care, atunci în Kathmandu,
a galopat cu tine până la templul lui Bodnath,
într-o aversă musonică, amândoi pe caii
din grajdurile Regelui din Nepal. Nu eu.

Cât despre elefanţi – o, Doamne, elefanţii!
Cum ai reuşit să mă urci pe aşa ceva?
Mai întâi se întind la pământ; şi ca să mă îmbarc
trebuia să urc pe un picior respingător, apoi să încalec peste un sac
(singurul lucru pe care te puteai aşeza), în timp ce creatura
se împleticea şi se balansa prin junglă ore întregi.
Era ca şi cum aş fi călărit Domul St Paul
în timpul unui cutremur. Ar fi trebuit să fie o desfătare.

Tu şi Alex şi Maya, în cel mai frumos sari al ei,
străluceaţi în faţa sălbăticiei, tu cu aparatul tău de fotografiat
ţăcănind cu experienţă. Erai însărcinată pe vremea aceea.
M-am agăţat cu amândouă mâinile fierbinţi de o bucată de sfoară,
singurul lucru de care te puteai agăţa. Jungla scotea aburi.
De cum ne-am apropiat de tabără,
eu am sărit în râu ca să ajung mai repede.
Tu ai râs, dar cu blândeţe. Nu putem fi toţi ca tine.

Acum ai făcut cel mai groaznic lucru cu putinţă;
şi toţi caii regelui, dragă Meg, nu te vor aduce înapoi.




Miramar


Miramar? Nu, cu siguranţă că nu – nu poate să fie;
pereţii crem, făcuţi din zgură, copacul de piper ,
plantele ca nişte lebede sub fereastra mea...
Dar, dacă ar fi, voi deschide uşa din spate
spre veranda însorită, cu zăngănitul ei de lemn ars.

Tu vei sta întinsă pe canapeaua ponosită,
scriind; nu te vei bucura să mă vezi,
venind de la şcoală atât de devreme, cu pălăria mea
şi ţâfnele adolescentine, deşi te vei preface
că eşti o mamă îngăduitoare, iar eu, o fiică iubitoare.

După ce chiropracticianul îţi va repara spatele
şi creşterea îmi va îndulci firea,
vom învăţa să fim bune prietene timp de 40 de ani,
cei mai mulţi petrecuţi departe, gălăgioşi
în scrisori:
încântate una de alta, peste toate distanţele -

până la asta, care-ţi striveşte trecutul,
comprimând toată perioada de după războiul Angliei
până la casa ta actuală
într-o feliuţă netedă
a Lethei; ştergându-mi cu grijă adolescenţa
din creierul tău încâlcit; distrugând Miramar-ul.




Împotriva acuplării

Scriu în favoarea actelor solitare:
să nu mai simţi limba cuiva intrându-ţi
cu forţa în gură, respiraţia
înăbuşită, sfârcurile strivite de
cutia toracică, şi acel clinchet metalic
în barbă declanşat de un nerv straniu:

insatisfacţia. Simpla evitare a acelor ochi ar funcţiona -
ochi din care o fată îşi trage vitalitatea,
ascultând în ea foşnetul tinereţii,
în timp ce privirea lui pierdută
răvăşeşte coralii de pe fundul tainic al mării
din corpul ei, iar ochii ei se întunecă

. Sunt multe de spus pentru a renunţa
la acest exerciţiu cam trecut -
actuala "participare la
o experienţă totală" - mai ales când
te simţi ca lady din Leeds care
a văzut "Sunetul muzicii" de optzecişişase de ori;

sau, mai degrabă, ca profesoara de teatru din şcoală
regizând "Visul unei nopţi de vară"
pentru al şaptelea an la rând, cu
o altă distribuţie din a cincea B.
Pyram şi Thisbe sunt morţi, dar
gaura din perete încă este un prilej de tulburare.

Te sfătuiesc, prin urmare, să acţionezi fără
jenă. Nu-i nevoie să aranjezi scena,
să te îmbraci (sau dezbraci), să-ţi pregăteşti discursuri.
Cinci minute de singurătate sunt
de ajuns - în cadă, sau să umple golul
dintre ziarele de duminică şi masa de prânz.