Apoi impresia aia de ce caut eu în viaţa mea -
când iau masa în cantina corporaţiei
& mi se pare neverosimil că oamenii cu Dumnezeu sunt tot mai puţini
şi cu toate astea râd când nu e nimic de râs
nici măcar ploaia care se scurge pe termopanele albe
pe tipografia în construcţie de vizavi,
mai verosimil mi se pare
că trăiesc în Matrix,
iar ei râd, sunt fericiţi
şi nu iau pastile, unii mai beau
câte-o bere fără alcool,
ele se coafează o dată pe săptămână

şi respiră
mai adânc decât oricare dintre noi
şi când spun noi mă gândesc la mine, îmi imaginez
că suntem mulţi -,


urmată de liniştea de-acasă când te văd şi-ţi spun
că nici azi nu ne-a răspuns nimeni,
dar acasă putem să visăm oameni,
jaluzelele sunt trase, putem
să ne imaginăm că ninge şi chiar a nins, vezi,
dacă-ţi doreşti ceva se întâmplă.

Un copil a strigat de afară în mine,
nici lui nu i-a răspuns nimeni.

Poate ne caută pe noi, tată,
şi când zic noi uit de cantina cu umanoizii aplecaţi spre farfuriile din tablă,
scot ceştile din porţelan cu toarte aurite,
sorbim amândoi din aceeaşi cafea neagră şi dulce,

în timp ce-mi spui dă-i în gâtu’ mă-si, nu te mai duce la serviciu,

şi unde te grăbeşti aşa,
ne aşteaptă
o veşnicie.