O mamă din Bronzeville întârzie în Mississippi. Între timp, o mamă din Mississippi arde şunca


De la început a fost ca o
Baladă. Avea ritmul necesar. Avea durerea.
O sălbăticiune tăiată, apoi aranjată în grămăjoare
Ca strofele de patru versuri ale baladelor pe care ea niciodată nu
le-a înţeles - baladele pentru care ei o trimiteau la şcoală.

Ea: o fecioară albă ca laptele, fecioara blândă
Din baladă. Vânată
De Zmeul cel Rău. Salvată de Făt Frumos.
Fericirea - Până la - Adânci Bătrâneţi.
Pentru asta ar fi dat orice.
Era bine să fii o fecioară dulce.
Asta făcea respiraţia s-o ia razna.

Şunca s-a ars. Ea
O ascunde în grabă în coşul de gunoi şi
Scoate câteva feliuţe de carne. Ouăle şi biscuiţii pentru lapte prins
Sunt o alegere bună. Scoate un borcan
Cu dulceaţa ei nouă de gutui.

...Dar era ceva în neregulă cu Zmeul cel Rău.
Ar fi trebuit să fie mai în vârstă, poate.
Ca să te gândeşti cu plăcere la vânarea răufăcătorului
A cărui imagine stăpâneşte ameninţătoare aerul de respirat, înălţimi de necontestat,
Mai ales, când istoria este răscolită
De oasele atâtor prinţi înfulecaţi şi prinţese devorate.

Dar plăcerea a fost întreruptă, apoi redusă la zero
Când Zmeul cel Rău s-a dovedit a fi un copil negru
De paisprezece ani, cu ochii prea tineri pentru a fi murdari,
Şi cu o gură prea tânără pentru a pierde orice amintire
Despre moliciunea ei copilăroasă.

Acel copil trebuie să fi fost uimit! Pentru că
Aceştia erau adulţi. Adulţii se presupune că sunt înţelepţi.
Şi Făt Frumos - şi celălalt - atât de înalt, atât de lat, atât de
Mare! Probabil că băiatul nu şi-a dat seama niciodată
Că neplăcerea adulţilor era faptul că, sub măreaţa carapace a maturizării, chiar
dedesubt,
Aştepta un copil plin ochi de supărare.
I s-a năzărit ei că s-ar putea să fi fost ceva
Ridicol în imaginea cu Făt Frumos
Grăbindu-se (cu toată lăţimea şi înălţimea şi
Consistenţa matură a căror lipsă, în cazul Zmeului cel Rău, o impresiona
Opunându-i-se tot mai mult de-a lungul acestei zile de după proces
Şi achitare (care abia trecea) grăbindu-se
Împreună cu masivul său camarad să vâneze (fără cai)
Pe acel mic duşman. Atâtea se întâmplaseră, încât nu-şi mai amintea cu ce greşise micul inamic
Împotriva ei sau dacă luase cineva vreo măsură.
Rupturile erau pretutindeni. Încât nu se mai putea gândi
La un fir capabil de cusătura necesară.

A reuşit să aşeze copiii la masă, fiecare la locul lui.
Înainte să-l cheme pe EL, se grăbeşte
La oglindă cu pieptenele şi cu rujul. Este necesar
Să fie mai frumoasă ca niciodată.
Soţia preafrumoasă.
Pentru că uneori ea îşi închipuie că el o priveşte ca şi cum
I-ar cântări valoarea. Ca şi cum se gândea, A meritat ea oare?
A meritat ea oare sângele, ţipetele sugrumate, mica bravadă aţâţătoare,
întunecimea tot mai mare din ochii aceia de negru,
Explozia băieţoasă, bruscă şi copleşitoare, din acel hambar?
Orice ar simţi, din plin sau pe jumătate, necesitatea rujului nu are nicio legătură. EL
nu trebuie să ajungă niciodată la concluzia
Că ea nu a meritat.

EL, Făt Frumos, se aşeză şi
Începu să ungă cu unt un biscuite. EL ÎŞI privi propriile mâini.
Au sosit mai multe ziare din Nord, bolborosi EL. Mai multe titluri care te scot din minţi.
Cu nişte cuvinte ca boabele de piper, "bestialitate" şi "barbarism" şi
"Şocant".
Rânjetele pe care EL le pregătise pentru proces îşi fac de lucru
Pe faţa LUI dulce şi frumoasă.

Ce i-ar plăcea LUI să facă, explică EL, este să-i omoare pe toţi.
Dar timpul pierdut. Dar faima nedorită.
Totuşi, a fost plăcut să le arate acelor străini
O chestie, două. Să-i arate acelei mame cu ochii iuţi,
Acea neobrăzată din Nord, negroidă -

Că nimic nu poate opri Mississippi.
EL ştia asta. Grăsanul
Ştia asta.
Şi, ce era atât de bine, Mississippi ştia asta.
Puteau să-şi trimită petiţiile şi să-şi însemneze
Ziarele cu titluri însângerate. Guvernatorii lor
Puteau să facă apel şi la Washington...

"Ce vreau eu", zise cel mai mare dintre copii, "este să-mi pun m'lasă peste gem."
La care cel mai mic dintre copii
A luat cana şi a aruncat
Melasa în faţa frăţiorului său. Într-o secundă,
Făt Frumos s-a întins peste masă şi a plesnit
Infractorul mic şi zâmbăreţ.
Ea n-a scos un cuvânt. Când MÂNA
A coborât şi s-a îndepărtat, şi ea a putut să se uite la copil,
La copilaşul ei,
N-a putut să se gândească decât la sânge.
Desigur că obrajii copilului
Au dispărut şi în locul lor, desigur,
Atârna o greutate, o roşeaţă molipsitoare, o roşeaţă care nu are sfârşit.
Ea şi-a scuturat capul. Nu era adevărat, desigur.
Nu era deloc adevărat. Faţa
Copilului era ca întotdeauna, de
Culoarea pastei din borcanul cu lipici.

Plecă de la masă, pe ritmul văicărelilor copilului, mai pătrunzătoare
Ca niciodată. Se
Uită pe geam. Nu scoate niciun cuvânt. Asta e
Ceva din Lucrurile noi -
Frica,
O înfăşoară parcă în fier.

Dintr-odată simţi pe ea mâinile lui. O urmărise
Până la fereastră. Copiii scânceau.
Nişte copilaşi. Iar ea, mama lor,
Nu-i putea proteja. Se uită la umerii ei, încă
Sub revendicarea mâinilor lui. Încercă, dar nu putu rezista gândului că
O scurgere roşie se prelinge, împrăştiindu-se încet, întunecată la culoare, consistentă,
Peste umerii ei albi, proprii ei umeri,
Şi peste tot Pământul şi planeta Marte.

El îi şopti ceva, într-adevăr aşa făcu Făt Frumos, ceva despre dragoste şi noapte
şi intenţii.
Ea nu auzi copita calului şi nu văzu nici sclipirea armurii strălucitoare.

El îi întoarse faţa pentru a o întâlni pe a
Lui, şi iată-l, atât de aproape,
Pentru prima dată după toate zilele şi nopţile.
Gura lui, umedă şi roşie,
Foarte, foarte, foarte roşie,
Închisă peste a ei.

Apoi greaţa a urcat în ea. Sala de judecată Coca Cola,
Sala de judecată a berii şi urii şi transpiraţiei şi trântorului,
Lăsate peste ea ca un zid. Dar ea voia să suporte.
Însă gura lui nu avea de gând să dispară şi nici
Decapitatele semne de exclamaţie din ochii Celeilalte Femei.

Nu a ţipat.
Stătea acolo.
Şi ura faţă de el a dat glorios în floare,
Iar parfumul ei îi cuprinse pe amândoi - puternic
Mai puternic decât toate magnoliile.

Ultima veste îngrijorătoare a baladei.
Sfârşitul melodiei neşlefuite.
Ultimul catren.