UNUL DIN NUMEROASELE EPILOGURI

Hei, Ninetto, îţi aduci aminte visul acela
despre care am vorbit de atâtea ori...
Eu eram în maşină, şi plecasem singur, cu scaunul
din dreapta gol, şi tu îmi alergai în urmă;
de la nivelul ferestrei încă semideschise,
alergând încordat cu încăpăţânare, îmi strigai
cu vocea un pic plânsă, ca de copil:
„Eee, Pa', mă iei şi pe mine? Îmi plăteşti drumul?”
Era drumul vieţii: aşadar numai în vis
te-ai încumetat să-ţi deschizi sufletul şi să-mi ceri ceva.
Tu ştii foarte bine că acel vis face parte din realitate;
şi nu e vreun Ninetto din vis cel care a spus acele cuvinte.
Oricum, adevărul e că atunci când vorbim despre asta, roşeşti.
Ieri seară, la Arezzo, în liniştea nopţii,
în timp ce gardianul punea lanţul la poartă
în urma ta, şi tu era cât pe ce să dispari,
cu un surâs fulgerător şi comic mi-ai zis… „Mulţumesc!”
„Mulţumesc”, Nino? E prima oară când îmi spui asta.
Şi de fapt îţi dai seama şi corectezi, fără să-ţi modifici figura
(un lucru la care chiar te pricepi), glumind:
„Mulţumesc pentru drum.” Drumul pe care vroiai
să ţi-l plătesc era, îţi repet, drumul vieţii:
a fost ca în acel vis de acum trei-patru ani eu să decid
ceva ce se împotrivea iubirii mele confuze pentru libertate.
Dacă tu acum îmi mulţumeşti pentru drum... Dumnezeule,
în timp ce eşti la răcoare, iau cu teamă
avionul către un loc îndepărtat. Nu mă satur de viaţa asta a noastră
fiindcă ceva unic pe lume nu poate fi epuizat niciodată.

(2 sept. 1969)

CÂNTEC CIVIL

Obrajii lor erau fragezi şi tineri
şi poate erau sărutaţi prima oară.
Văzuţi din spate, când se întorceau
ca să-şi reia locul în tânărul grup, erau mai maturi,
cu mantalele peste pantalonii subţiri. Sărăcia lor
uită de frigul iernii. Picioarele puţin arcuite
şi gulerele ponosite, ca la fraţii mai mari,
deja cetăţeni discreditaţi. Pentru încă vreun an
ei nu au preţ: şi nu poate fi nimic umilitor
la cei ce nu se pot judeca. Câtă vreme o fac
cu imensă, incredibilă naturaleţe, ei se oferă vieţii în dar;
şi viaţa la rândul său are nevoie de ei. Sunt gata cu toţii!
Răspund sărutărilor, gustând noutatea.
Şi pleacă apoi, imperturbabili ca atunci când veniră.
Dar pentru că sunt încă plini de încredere în acea viaţă care-i iubeşte
fac promisiuni sincere, proiectând un viitor promiţător
plin de îmbrăţişări şi săruturi. Cine ar face revoluţie –
dacă ar trebui făcută vreodată – dacă nu ei? Ziceţi-le: sunt gata cu toţii,
la fel cum îmbrăţişează, la fel cum sărută
şi cu acelaşi parfum în obraji.
Dar nu va fi încrederea lor cea care triumfă în lume.
Aia trebuie ignorată de lume.

(dec. 1969)

VERSURI DIN TESTAMENT

Singurătatea: trebuie să fim foarte puternici
pentru a iubi singurătatea; trebuie să avem picioarele bune
şi o rezistenta ieşită din comun; nu trebuie să riscăm
răceli, gripă sau durere în gât; nu trebuie să ne temem de
hoţi sau asasini; dacă e nevoie să mergem pe jos
toată după-amiaza sau poate chiar noaptea
trebuie să ştim să o facem fără efort; nu ai cum să te-aşezi,
în special iarna, cu vântul ce loveşte iarba umedă
prin gunoaie pline de pietre şi de noroi şi de apă;
nu e nimic confortabil, asta nu intră-n discuţie,
în afară de faptul că ai înainte o zi şi o noapte întreagă
fără îndatoriri sau limitări de vreun fel.
Sexul e un pretext. Atâtea câte sunt întâlnirile
– şi până şi iarna, pe străzi abandonate în vânt
printre mormane de gunoi şi clădiri depărtate,
sunt multe – nu sunt decât momente de singurătate;
cu cât e mai cald şi mai viu corpul acela frumos
ce unge cu sămânţă şi pleacă,
cu atât mai rece şi lugubră în jurul tău pustietatea cea dragă;
ea e cea care te umple de bucurie, ca un vânt miraculos,
nu surâsul inocent sau aroganţa pâcloasă
a celui ce pleacă; el duce cu sine o tinereţe
covârşitor de tânără, şi prin asta e inuman,
fiindcă nu lasă urme sau, mai bine zis, lasă numai o urmă
care în toate anotimpurile e întotdeauna aceeaşi.
Un băiat la prima sa dragoste
nu e altceva decât fecunditatea lumii.
E lumea care astfel soseşte cu el; apare şi dispare
ca un obiect schimbător. Toate lucrurile rămân la fel
şi vei putea umbla jumătate de oraş, că nu-l vei găsi;
actul a fost săvârşit, repetarea sa e un ritual. Astfel
singurătatea e încă mai mare dacă o mulţime de oameni
îşi aşteaptă rândul: creşte de fapt numărul dispariţiilor –
plecări, alergări – şi tot ce vine ameninţă ceea ce e
ca o datorie de urmat, un sacrificiu lăsat cu limbă de moarte.
Îmbătrânind, însă, oboseala începe să se facă simţită,
mai ales în momentul imediat de după masa de seară,
şi la tine nimic nu se schimbă; atunci puţin îţi lipseşte să urli, să plângi;
şi asta ar fi colosal, de n-ar fi doar oboseală,
şi poate un pic foame. Colosal, iar asta înseamnă
că dorinţa ta de singurătate nu va mai putea fi împlinită;
şi atunci ce urmează, dacă ceea ce nu se consideră singurătate
e chiar singurătatea, cea pe care n-o poţi accepta?
Nu există cină sau prânz sau împlinire pe lume
care să preţuiască atât cât o plimbare infinită pe străduţe sărace,
acolo unde trebuie să fim blestemaţi şi puternici, rude cu câinii.

(1969)

POEZIA TRADIŢIEI

Oh generaţie sărmană!
Ce se va întâmpla mâine, dacă vreo clasă conducătoare –
când au fost juni
n-au cunoscut poezia tradiţiei
au făcut din ea o experienţă nefericită, fiindcă fără un
surâs realistic le-a fost inaccesibilă
şi chiar şi puţinul ce-l cunoscură, au trebuit să arate că-şi doresc
să-l cunoască, da, însă de la distanţă, fără să intre în joc.
Oh generaţie sărmană!
care în iarna lui '70 ai folosit mantale şi şaluri fanteziste
şi ai fost viciată
cine te-a învăţat să nu te simţi inferioară –
ţi-ai reprimat incertitudinile tale dumnezeiesc de infantile –
cine nu e agresiv e duşmanul poporului! Ah!
Cărţile, vechile cărţi îţi trecură pe sub ochi
ca obiectele unui străvechi inamic
te-ai simţit obligată să nu capitulezi
în faţa frumuseţii născută din nedreptatea uitată
până la urmă ai fost devotată unor sentimente mai bune
de care te fereai ca de acea frumuseţe
cu ura de rasă potrivnică pasiunii;
ai venit în lume, care e uriaşă dar în acelaşi timp simplă,
şi i-ai întâlnit pe cei ce râdeau de tradiţie,
şi ai luat ca atare acea ironie prefăcut-grosolană,
ridicând bariere juvenile contra clasei dominante din trecut
tinereţea trece îndată; oh generaţie sărmană,
ai să ajungi la mijlocul vieţii şi apoi la sfârşit
fără să te fi bucurat de nimic din ce ţi se cuvenea să te bucuri
şi din care nu te bucuri decât cu spaimă şi umilinţă
şi vei pricepe în felul acesta că ai slujit lumea
împotriva căreia, cu mândrie, ai "continuat lupta":
era acea lume care dorea să arunce insulte asupra istoriei – sale;
era acea lume care dorea să niveleze trecutul – său;
oh generaţie sărmană, şi tu te-ai supus prin nesupunere!
Era acea lume care cerea ultimilor săi fii s-o ajute
să se contrazică, pentru a continua;
vă veţi surprinde bătrâni fără iubirea pentru viaţă şi cărţi:
locuitori perfecţi ai acelei lumi înnoite
prin ale sale reacţii şi reprimări, da, da, aşa e,
dar mai presus de orice prin voi înşivă, care v-aţi răsculat
întocmai cum se dorea, un Automatism, căci absolut în Orice;
nu vi s-au umplut ochii de lacrimi
în faţa unui Baptisteriu cu maeştri şi calfe
angajaţi din sezon în sezon
nu au fost lacrimi nici pentru o octavă din Cinquecento
nu au fost lacrimi (intelectuale, din raţiune pură)
nu cunoaşteţi sau nu recunoaşteţi tabernacolele strămoşilor voştri
nici aşezămintele maeştrilor părinţi, zugrăvite
– şi toate celelalte lucruri sublime
nu tresăriţi (cu acele lacrimi de foc)
la versul unui poet simbolist anonim mort în –
lupta de clasă v-a fost cântec de leagăn şi nu v-a dat voie să plângeţi:
încrâncenaţi împotriva a tot ceea ce nu prezintă sentimente mai bune
şi agresivitate disperată
vă consumaţi tinereţea
şi, dacă eraţi intelectuali,
n-aţi fi vrut sa fiţi aşa până la capăt,
în timp ce asta era, printre altele, datoria voastră majoră,
şi de ce aţi comis această trădare?
de dragul muncitorilor: dar nimeni nu-i cere muncitorului
să nu fie muncitor până la capăt
muncitorii n-au plâns în faţa capodoperelor
dar nici n-au înfăptuit trădări care duc la şantaj
şi deci la nefericire
oh sărmană generaţie
vei plânge, dar cu lacrimi fără de viaţă
pentru că poate nici măcar nu vei şti să te-ntorci
la ceea ce, neavând, nici măcar n-ai pierdut;
biată generaţie calvinistă, ca la originile burgheziei,
pragmatică în puştisme, activă în apucături de copil
tu ţi-ai căutat salvarea în organizaţii
(ce nu pot produce decât alte organizaţii)
şi ţi-ai consumat zilele tinereţii
vorbind limbajul democraţiei birocratice
fără a ieşi vreodată din repetarea formulei,
căci a organiza nu ar avea sens prin vorbe,
dar ar avea prin formule,
te vei trezi folosind autoritatea paternă, cu deplina putere
nerostită ce te-a dorit împotriva puterii,
sărmană generaţie!
Cu cât îmbătrânesc văd capetele voastre îndurerate
în care se învârte o idee confuză, o certitudine absolută,
o presupunere a unor eroi sortiţi să nu moară –
oh tineri sărmani, care aţi văzut la doi paşi de voi
o minunată victorie ce n-a existat!

(1970)