Astăzi m-am trezit mai devreme decat de obicei. Îmi curgea sânge din nas, poate de-asta. M-am privit în ciobul de oglindă pe care îl ţineam mereu la îndemână şi m-am bucurat. Era o dâră de mai mare frumuseţea, încă proaspătă. Nu începuse să curgă de mult, nu avusese timp să se usuce. Mi-am întins-o grijuliu în jurul ochiului drept, inclusiv deasupra sprâncenei. Nu se ştie niciodată ce efecte pot avea câteva picături de sânge asupra oamenilor. Apoi mi-am pus bocancii, şi m-am bucurat din nou, căci degetul mare reuşise să încapă în ruptură. Acum ieşea afară, punându-mi unghia în evidenţă. Aveam o unghie lată, galbenă-maronie, murdară de negreală pe dinăuntru şi pe margini. Bocancul drept încă nu se rupsese. Dar nu mai avea mult, îi simţeam materialul subţiat pe interior. Eram foarte aproape. Nu m-am chinuit să mă închei la şireturi, nu mai aveam. De fapt nu am avut niciodata, nu suport strângerea lor, îmi presează piciorele, poate de-asta. Şi apoi mersul în bocanci fara şireturi este mai greoi. Se deformeaza în timp, şi ajunge să aibă efect maxim. Trebuie să îţi târîşti picioarele după tine, împingând cu degetele mari, să nu rămâi desculţ pe stradă. Mai ales când sunt puţin mai largi decât trebuie. Cum erau bocancii mei. Mie avea să-mi fie mai uşor, cel puţin la stângul, din cauza rupturii. Odata degetul intrat acolo, fixa gheata şi riscul de a rămâne în piciorul gol era mic, aproape inexistent. Este o mare ruşine să rămâi desculţ pe stradă. Taie tot efectul. Târâtul picioarelor mai are un avantaj. Îţi imobilizează genunchii, îi ţine drepţi. Ajungi sa te mişti ca pe picioroange, dar nu la înălţime, ci la acelaşi nivel cu ei. Şi asta contează. Mersul este foarte important, face cincizeci la sută. Restul ţine de îmbrăcăminte şi de păr. Eu le aveam pe amândoua în bună stare. Mai ales părul. Era ridicat în sus şi năclăit de praf. Eu sunt brunet, dar asta nu se mai vede. Acum, daca mă uit bine în ciobul de oglindă îmi dau seama ca sunt mai degraba gri în cap. Ca şi când aş fi dormit în cenuşă. De la impurităţi, poate de-asta. Urechea nu mi se vede din cauza părului lung. Nici stânga, nici dreapta. Pe de o parte îmi pare rău, am urechi deosebite, mari, clăpăuge, pline de negreală. Dar a trebuit să le sacrific, părul este mai important. Am lăsat oglinda deoparte şi m-am ridicat. Nu mi se făcuse foame, era încă devreme. Dar amorţisem, poate de-asta. Dormisem chircit, cu genunchii strânşi, nu am avut cum să îmi întind picioarele. Câteodată tare îmi vine sa îmi întind picioarele. Dar locul asta e cam strâmt, nu îmi permite. Va trebui să îmi găsesc altul. E greu să găseşti un loc bun. E foarte greu. Aici încap lejer doua persoane, însă aşa, cu genunchii apropiaţi de piept.  Dar m-am obişnuit. Numai că trebuie din când în când să fac puţină mişcare. Aşa că m-am ridicat şi am luat-o la picior. Mi-am ales trotuarul din stânga, era mai liber. Nu circulau mulţi pe stânga. Erau mai multe gropi, poate de-asta. Iar unele pline cu apă, plouase peste noapte. Ciudat, nu simţisem, dormisem adânc. Şi nu visasem, nu visez niciodata. Am un somn greu, de plumb. Negru. Şi profund, nimic nu mă poate tulbura. Aşa m-am obisnuit în decursul anilor. Adică organismul, nu eu. Am trecut printr-o baltă, mi-am răcorit picioarele. Mi-a intrat apa în bocanci, şi un timp mi-a plăcut sa îmi simt picioarele reci şi ude. Apoi a început să mă enerveze clipocitul, aşa că m-am descălţat şi i-am scurs. Când m-am ridicat m-am lovit de-un opulent. Trecea pe acolo şi cred că nu mă văzuse, poate de-asta. Nu-mi plac opulentii. Işi ţin burţile la vedere. Şi guşile, şi fălcile, totul. Îi detest, îi detest mai mult decât pe babe. Şi babele mă enervează. Rău. Le-aş omorî dacă aş putea, le-aş ucide pe toate. Le-aş zdrobi genunchii ăia, şi aşa pe ducă. Dar nu cu mâna mea, nu. Nu pot strivi nici o muscă, poate de-asta. Dar aş pune pe cineva să o facă. Babele şi opulenţii, atât. Opulentul se opri din mersu-i grăbit. “Dă-te, mă, din drum!”, îmi zise. “De ce să mă dau?” am întrebat. “E şi drumul meu”, am zis. Şi i-am rânjit fără să mă mişc din loc. “E pe dracu să te ia!” îmi zise. “Mişcă-ţi hoitul ăsta odată, că mă grăbesc!”, îmi zise. Şi mi-a aplicat un sut în cur. “Să-mi pupi găoaza!” i-am zis.  Şi i-am arătat curul. Apoi am început să chiui, ca să atrag atenţia. Stăteam în curul gol şi chiuam, ca un delfin făceam, iii,iii,hiii,iii. Opulentul o luă la picior şi dispăru după un colţ. Dar eu tot chiuiam, iii, iii făceam, ca un delfin. Trecu o babă care se închină, se mira nespus, poate de-asta. M-am făcut spre ea, să o sperii, şi o luă la picior. Atât cât o ţineau genunchii aia, şi aşa pe ducă. M-am îmbrăcat şi am plecat mai departe. Încă nu mi se făcuse foame. Nu mi se face foame pe la ora asta. Ci mai încolo. M-am obişnuit să mănânc puţin, o dată sau de două ori pe zi. La intersecţie m-am oprit, treceau maşini. De obicei nu mă opresc, nu-mi pasă mie de maşinile lor. Dar acum erau multe şi din toate părţile. Putea să mă lovească vreuna. Şi ajungeam la spital. Nu-mi plac spitalele. Mă irită. Toţi sunt îmbrăcaţi în alb, poate de-asta. Şi miroase a iod, poate de-asta. Am trecut dincolo şi m-am lipit de-un geam. Opulenţi mulţi mâncau. Am scos limba la ei şi mi-am lipit-o de geam. Mi-am căscat nările şi le-am lipit de geam. Opulenţii tot mâncau. Am început să sar într-un picior, ţinându-mi faţa lipită de geam. Un opulent mă văzu şi işi opri lingura în aer. Făcu semn spre alt opulent care mă văzu şi işi opri lingura în aer. Le-am rânjit duşmanos sărind într-un picior. Opulenţii se uitau la mine uimiţi, cu lingurile în aer. Apoi ieşi o dama îmbracată în alb şi se răţoi la mine. “Pleacă mă de-acolo!” îmi zise. “Uşi” îmi zise. “Dispari!” îmi zise. M-am deschis la haină. Mi-am dezlipit limba de pe geam şi i-am arătat-o. O mişcam de la stânga la dreapta şi înapoi, frecându-mi sfârcul drept. « Mă vrei ? » am întrebat. « Mă vrei ? » i-am zis. Îmi frecam sfârcul din ce în ce mai tare şi mă apropiam de ea. « Mă vrei ? » am întrebat. « Spune », i-am zis. « Mă vrei sau nu ? » i-am zis. Şi am început să urlu. Uuu, uuu făceam, ca lupul. Îmi frecam sfârcul şi urlam, uu uuu, ca lupul. A zbugit-o repede înăuntru şi s-a întors cu o ditai mătura. „Dumnezeii mă-tii de împuţit!“ îmi zise. « Piei de aici că te ia mama dracu’ ! » îmi zise. Şi mă altoi pe spinare cu coada măturii. Mi-am luat picioarele dupa mine şi am plecat . Mă ustura spinarea, poate de-asta. Nu îmi place sa fiu altoit.  Aşa că m-am oprit şi i-am arătat-o. De la distanţă, să nu mă altoiasca iar. Mi-am dat pantalonii jos şi am scuturat-o în directia ei. « Bleaaaaah ! » i-am zis. « Uuuaaa, curvo ! » i-am zis. Şi m-am bucurat, că am văzut-o intrând precipitată pe uşă. De ruşine, poate de-asta. Apoi am plecat mai departe, satisfăcut. Era multă lume în jur, babe şi opulenţi cât cuprinde. Unul se răţoi la mine, « Nu ţi-e, mă, ruşine ?porcule ! » îmi zise. « Nespălatule ! » îmi zise. « Nu mi-e » i-am zis. Şi i-am dat un damf. “ De ce să-mi fie?“ i-am zis. „Ce, e interzis?“ i-am zis. Şi m-am băşit lângă el. Apoi am luat-o la fugă, ca vroia să mă altoiască. Dar tot mi-a fript un şut în cur. Mă obişnuisem cu suturile în cur. Nu le mai dădeam importanţă. Aşa ştiau ei să reacţioneze. Dar nu-mi mai păsa. Am trecut pe trotuarul celalalt, erau mai putini acolo. Era mai liber. Aşa fac, le place aglomeraţia, unde sunt deja doi, se duce şi al treilea. Le place să se lovească unul de altul, poate de-asta. Mie îmi place spaţiul liber. Aerisit. Să văd cerul de departe. Şi să mă gândesc că zbor. Tare mi-ar fi plăcut să zbor. Să le rânjesc de sus. Să cad în picaje apoi să mă redresez dintr-odată. Ca un pescăruş. Am întins mâinile, mi le-am desfăcut ca pe nişte aripi. Chii, chii făceam, ca un pescăruş, chii, chii şi am luat-o la fugă dând din mâini. Cine ştie, poate într-o zi chiar am să zbor. Când am să mor -  cu siguranţă. Chii, chii dadeam din mâini până m-am izbit de-un gardian care mă lua de urechi. « Măi », îmi zise, «  tu crezi că toată strada e a ta ? » şi îmi dădu o scatoalcă. I-am arătat cotul şi am luat-o la picior. Cu gardienii nu e de glumit. Au bulane de cauciuc care ustură de mori. Aşa că am dat colţul repede şi m-am trezit în parc. E bine în parc. Sunt pomi mulţi, poate de-asta. Şi noaptea e linişte de iţi ţiuie urechile. Dacă nu bate vântul. Când bate, parcă îţi vorbesc pomii. Se tânguie. Or fi nefericiţi, poate de-asta. Dacă nu ar fi fost gardienii, aici mi-aş fi mutat locul. Să le aud tânguielile. Am zărit pe jos o jumătate de ţigară si m-am bucurat. De mult nu mai fumasem o ţigară. Oamenii nu prea mai aruncă ţigări pe jos. Sunt mai civilizaţi, s-ar zice. Mai grijulii, s-ar părea. Am ridicat ţigara şi m-am aşezat pe o bancă. O să o fumez mai încolo, mi-am zis. După ce mănânc. M-am sprijinit de bancă cu mâinile întinse şi cu privirea în sus. Nu vedeam cerul, erau copaci. Dar ştiam că e acolo, undeva, albastru şi senin. Am închis ochii şi m-am cufundat în toropeală. Mi-am ridicat mai bine haina pe mine şi m-am cufundat în toropeală. Aproape că începusem să visez, când mă atinse ceva pe picior. Am deschis ochii repede. Era un câine opulent, se freca de bocancul meu. Îmi văzuse degetul ieşit prin ruptură şi vroia să îl apuce între dinţi. I-am fript un sut în curul lui de câine, apoi m-am uitat în jur. Nu mă văzuse nimeni, se părea, şi am răsuflat uşurat. Opulenţii devind foarte violenţi când e vorba de câinii lor. Devin foarte agresivi în privinţa potăilor lor. I-am mai dat un şut şi l-am dat de-a dura, doi metri mai încolo. M-am uitat iar în jur şi am rasuflat usurat. Scăpasem. M-am ridicat cu gândul să îi mai aplic un picior când i-am văzut stăpânii, stăteau pe o bancă aşezată pe colţ. O babă şi un opulent în vârstă. Rar mai vezi câte un opulent în vârstă, de obicei bătrânii sunt scofâlciţi de tot. Sunt pe ducă, poate de-asta. Dar ăsta nu, s-ar părea. Ăsta ar fi vrut să mai stea în viaţa, s-ar zice. Potaia alergă repede către ei şi se opri acolo. Am lăsat-o în pace şi m-am cufundat iar în toropeală. Am închis ochii gândindu-mă că zbor. E bine să fii deasupra mulţimii, mi-am zis. Să îi vezi mai mici decat tine, tineri sau bătrâni, mi-am zis. Am stat aşa cu ochii închişi o bucată de timp. Apoi mi s-a făcut brusc foame. Aşa mă apucă foamea. Dintr-odata. M-am ridicat de pe bancă cu gândul să îmi caut ceva de mâncare. M-am uitat în jur şi m-am bucurat. Norocul azi era de partea mea, se pare. Opulentul bătrân tocmai prăpădise o bucată bună de salam pe potaia de câine. Javra îi dădea târcoale dar nu se hotăra să îl înfulece. Am râs şi am luat atitudine. Am rânjit şi am luat poziţie. Mi-am îndesat mâinile în buzunare, golăneşte. Daca aş fi avut fes mi l-aş fi tras peste urechi, golăneşte. Mi-am ridicat reverele hainei şi mi-am îndesat bărbia în piept, golăneşte. M-am apropiat uşor, tarandu-mi piciorul drept dupa mine. Odată ajuns, m-am oprit şi m-am înclinat. Opulenţii de pe bancă mă priveau bovin, nu înţelegeau ce vreau. Apoi m-am întors cu spatele la ei şi cu faţa la câine. I-am aplicat tacticos piciorul, am înşfăcat salamul şi am luat-o la goană. Fugeam mâncând pământul, cu opulentul bătrân după mine. «  Mama ta de derbedeu »  , urla. « Mama ta de vagabond !» striga. « Te omor futu-ţi dumnezeii şi cristoşii cui te-a facut ! » zbiera. Un alt opulent sări în faţa mea şi îmi bară drumul. Am cotit reuşind să scap printre mâinile lui păroase. « Prinde-l, prinde-l că-l omor ! » urla batrânul. Fugeam mâncând pământul cu doi opulenţi după mine. Începusem să obosesc. Mă îngreunau bocancii, dar nu vroiam să îi pierd. « Ce v-a furat ? » auzem. « Salamul lui Bombonel ! » auzeam. « Şi i-a dat şi un picior, nemernicu’ dracu ! » auzeam. « Îl omor dacă îl prind ! » auzeam. Mi se făcuse puţin frică, opulenţii devin foarte agresivi când este vorba de câinii lor. Devin foarte violenţi în privinţa potăilor lor. Am ieşit din parc răsuflând greu, mă îngreunau bocancii. Cel drept mi se rupsese, acum îmi intraseră amândoua degetele prin ruptură. Şi drepul, şi stangul. Am traversat strada, direct printre maşini, tituiau de iţi asurzeau urechile. Dar nu a oprit nici una, şi nici nu m-a lovit. Mai bine, că altfel ajungeam la spital. Şi mie nu îmi plac spitalele. Toată lumea se îmbraca în alb pe acolo, poate de-asta. Şi miroase strident, a iod, poate de-asta. Am aruncat o privire peste umăr. Mai rămăsese un opulent, bătrânul, care fugea mâncând pământul dupa mine. Vroia să mă altoiască. Tare ar fi vrut să mă altoiască. Şi-ar fi dat viaţa să mă poată altoi, s-ar părea. Dar  nu mă las eu aşa uşor altoit. Dacă m-aş fi lăsat aşa uşor altoit, demult eram pe ducă. Demult eram pierdut. Am luat-o la stânga, drept printre ghenele de gunoi ale unui cartier. Opulenţii nu prea zăbovesc printre ghenele de gunoi. Le provoacă greaţă. De parcă nu tot ei au format gunoiul ăla. De parca ei nu sunt plini de gunoi. De parcă dacă ei au capac la veceu şi eu mă mulţumesc cu asfaltul nu tot acelaşi gunoi dăm afară. Eu poate mai greu, ca mănânc mai puţin. Şi organismul reţine. În fugă am dărâmat câţiva saci de plastic plini. Aşa, să îi bareze drumul. Mirosea urât, chiar şi pentru mine. Nu îl mai auzeam. Se oprise, poate de-asta. Stătea cu pumnul ridicat în direcţia mea şi mormăia în barbă. I-am arătat repede curul şi am cotit pe o străduţă. Am mers puţin să fiu sigur că am scăpat şi m-am aşezat pe trotuar să mă odihnesc, răsuflam din greu. Am scos bricheta cu gândul să îmi aprind chiştocul de tigară. Niciodată nu plec la drum fără bricheta mea Mi-e tare dragă. O şterpelisem de mult, de pe masa unui opulent. Mi-am aprins chioştocul de tigară şi am tras cu nesaţ. Nu am mai avut răbdare să mananc. Fuga îmi făcuse poftă de tutun. Viaţa e un fum, mi-am zis. Toată viaţa e un fum, mi-am zis. Nu contează din ce tigară iese. Tot un fum e, mi-am zis. Viaţa mea e un fum de ţigări proaste, am zis amărât. Câteodată aş fi vrut să fie un fum de tigări bune, ca a lor. Numai aşa, să miroasă frumos. Apoi m-am scuturat. O prefer aşa, mi-am zis. Un fum mai tare, mi-am zis. Mai aspru, mi-am zis. Să îl tragi cu nesaţ în piept, mi-am zis şi am tras pofticios din ţigară. Apoi am aruncat chiştocul, se terminase. Şi am înfulecat salamul, să îmi domolesc foamea. Dar încă aş mai fi mâncat ceva. Încă aş mai fi ingurgitat ceva. M-am ridicat şi m-am îndreptat spre locul meu. Aveam câteva provizii de haleala acolo, puse deoparte pentru zile mai grele. Asta nu era neapărat o zi grea. Însă obosisem. Fuga mă obosise. Mulţi opulenţi astăzi, mulţi, mi-am zis. Am ajuns repede la locul meu. Dar am rămas surprins. Căci am găsit acolo o chioară, se chircise să încapă, exact ca mine. Stătea cu genunchii strânşi, nu avea cum să îşi întindă picioarele. E greu să găseşti un loc larg. E foarte greu. O ştiam pe chiora asta, o mai văzusem. Îmi dăduse târcoale de câteva ori. Dar am gonit-o de fiecare dată. Acum nu m-a auzit. Dormea, poate de-asta. I-am dat un picior să o trezesc. « Ce cauţi aici ? » am întrebat. « Pleacă ! », i-am spus. « Cărelu ! » i-am spus. « Ura şi la gară ! » am adăugat. Chioara s-a trezit buimacă şi şi-a aruncat jumătatea de privire către mine. Nu m-a recunoscut de prima dată. « E locul meu », i-am mai zis. « Nu ai ce căuta aici », i-am mai zis. « Du-te de unde ai venit » i-am mai zis şi i-am mai ars un picior pe coapsă. A început să se frece unde lovisem, dădusem cam tare, s-ar părea. Apoi şi-a dat seama cine sunt, mă ştia, îmi mai dăduse târcoale de câteva ori. Dar o gonisem de fiecare dată. A început să se hlizească hhh, hhh făcea, ca o locomotiva, hhh, hhhh. Şi îşi arăta dinţii murdari. Unul îi lipsea, chiar în faţă, avea o gaură. Hhh, hhh, făcea în continuare, ca o locomotivă, fara un dinte. Era urâtă chioara asta, urâtă de-a dreptul. I-am mai dat un picior, doar aşa, pentru urâţenia ei. S-a întristat, i-a dispărut zâmbetul ciobit de pe faţă. Acum mă privea limpede, cu un ochi afară şi cu unul înăuntru. Urâtă, urâtă era chioara asta. Am vrut să o iau de păr şi să o gonesc. Dar şi viaţa ei e un fum, mi-am zis. Tot un fum de tigară proastă, mi-am zis. Şi m-am aşezat lângă ea. Am căutat în spate, şi i-am dat o bucată de pâine din provizia mea. Tot un fum, mi-am zis privind-o cum înfulecă. Îi era foame, poate de-asta. A terminat de mâncat şi mi-a zambit. Fara un dinte îmi zâmbea. Apoi a început să mă mângâie. În semn de mulţumire, s-ar zice. Cu afecţiune, s-ar părea. Tot un fum, mi-am zis şi m-am lăsat mângâiat. Aspru, poate mai aspru ca al meu, caci eu nu priveam înauntru. Eu numai afara vedeam. Câteodată aş fi vrut să văd ce e în mine. Să îmi întorc ochiul. Dar poate că m-aş fi speriat. Poate că aş fi luat-o la fugă. Că n-aş fi văzut nimic. Sunt gol, poate de-asta. Cu siguranţă sunt gol. Dar poate e mai bine. Căci altfel aş fi vrut multe. Şi aş fi obosit să alerg dupa ele. Fără folos, aş spune. Caci viaţa e un fum, aş zice. Chioara mă mângâia în continuare. Am atins-o pe faţa pistruiată şi şi-a ridicat privirea. Urâta, urâtă era, cu un ochi afară şi unul înauntru. Oare ce vedea ea înăuntru ? Probabil nimic. Probabil era goală, ca şi mine. Tot un fum şi ea. I-am dat maieul jos şi i-am dezvelit ţâţele. Am luat una în mână şi am strâns-o. A început să geamă, îi plăcea, poate de-asta. I-am dat pantalonii jos şi am atins-o acolo. A gemut şi mai tare, îi plăcea, s-ar zice. Apoi m-am dezbracat şi eu şi m-am suit pe ea. De mult nu mai avusem o femeie. E greu să găseşti o femeie în conditiile astea. Macar dacă aş fi avut un loc mai bun. În care să îţi poţi întinde picioarele. E greu să găseşti un loc bun. Chioara gemea din ce în ce mai tare. Îi plăcea, s-ar părea. Am întors-o cu spatele la mine şi am început să îi dau la buci. « Zdea ! » făcea chioara, îi plăcea. O babă a trecut pe lânga noi. « Uff, neruşinaţilor, ufff ! » zicea. « Uff, bată-vă Dumnezeu să vă bată » zicea. « Fără ruşine, în mijlocul străzii, ca câinii ! » zicea. Ham ! am lătrat spre ea, fără să mă opresc. Ham, ziceam spre ea şi dădeam la buci. Zdea, zdea, făcea chioara ca o căţea făcea, zdea zdea. Ham, făceam eu, ca un câine, ham, ham, spre baba care plecă repede, închinându-se. Tare i-aş mai fi zdrobit genunchii ăia şi aşa pe ducă. Au mai trecut oameni, chiar şi opulenţi. Dar nu-mi păsa. Zdea, zdea, făcea chioara şi eu îi dădeam la buci, zdea, zdea, ca o căţea. Fără ruşine, dădeam la buci şi îmi plăcea. Fără ruşine, făcea chioara, zdea, zdea, ca o căţea făcea, fără ruşine. După ce am terminat m-am chircit la locul meu. Chioara mă luă în braţe, încăpeam lejer doua persoane, însă aşa, cu genunchii apropiaţi de piept. O să mai ţin chioara asta pe lângă mine, mi-am zis. Poate am să caut un loc mai spaţios, mi-am zis. Sigur am să găsesc, mi-am zis. O sa fim doi pentru o bucată de timp, nu putem sta aici, mi-am zis. Apoi m-am cufundat în toropeală.  Am închis ochii şi m-am afundat în toropeală. Poate am să visez, mi-am zis. Cine ştie, azi poate visez, mi-am zis.