Fixul a sunat şi am crezut că fac iar un sondaj prin telefon, dar vocea era a doctorului Munteanu de la Paris. Vroia să îi cumpăr o bucată de brânză telemea produsă la stâna din Micaia. Doctorul, specialist în boli ale tubului digestiv, are o pasiune mai stranie: Munţii Parâng. A citit tratate de geografie, de botanică şi geologie, ştie ce ierburi cresc pe versanţi, ce compoziţie chimică au şi ce influenţă au aceste ierburi în producerea brânzei. Pe doctorul Munteanu l-am cunoscut acum câţiva ani la Obârşia Lotrului, unde filmam pentru un reportaj turistic. Locuia într-o căsuţă de lemn, umbla toată ziua pe la stâni şi pe vârfurile mai accesibile. I-am luat un interviu, am mâncat păstrăv pe grătar şi am tot povestit despre Masivul Parâng. Omul era o enciclopedie, mi-a descris şi mişcările tectonice, spectacolul acela tenebros al rocilor care te fac să te gândeşti că priveliştile acestea frumoase urzite din clorofilă şi raze sunt numai un vis al materiei întunecate. De atunci, doctorul m-a tot sunat, ba să merg pe la bibliotecile din Bucureşti să îi caut nu mai ştiu ce studii, ba să întreb un cioban bătrân despre  fenomenele de poltergeist petrecute după cel de-al doilea război mondial, undeva sub Muntinu, am înţeles că au văzut ciobanii soldaţi plutind printre brazi şi au auzit zgomote de luptă ca în plin război. Acum doctorul vroia să merg în Gorj şi să cumpăr telemeaua de la ciobanii care văraseră în Micaia. Apoi iau avionul, mă duc la Paris, îi dau brânza, îmi plăteşte preţul, biletele plus un comision, şi imediat mă întorc în Bucureşti. Doctorul avea invitaţi, un profesor din Nigeria şi un cercetător chimist din California, care urmau să molfăie telemeaua din Micaia ca pe o substanţă unică.

Am ajuns la Paris acum o săptămână, era o zi mai însorită, cu nişte raze care jucau tonifiant în aerul oraşului. Spun tonifiant, fiindcă aşa simt eu toamna când privesc văzduhul luminos şi o uşoară răcoare îmi trece peste faţă. Eram şi pentru prima oară în marele oraş şi m-am trezit cu mintea copleşită de imagini culturale şi clişee media. S-au răsturnat în capul meu ca lucrurile dintr-un dulap ticsit. Mă uitam la cerul acela minunat de toamnă, la norii care călătoreau dinspre Atlantic, şi în acelaşi timp în capul meu o voce bâiguia ceva din Villon, mai ţâşnea câte o imagine cu Cioran din filmul lui Liiceanu, ba o muzică de armonică din clipurile vizionate recent pe youtube. Am ajuns în marginea unei piaţete. Imediat am observat-o pe o amică aşa mai de departe, din Bucureşti, care făcea poze. Era cu spatele, nu mă văzuse, iar eu nu vroiam să fiu văzut. În alte împrejurări probabil m-aş fi dus la ea şi aş fi salutat-o şi aş fi invitat-o dacă ar fi avut timp, să bem un ceai într-un bistrou. Acum nu era cazul. Ţineam în mâini o sacoşă de rafie, în interior aveam borcanul cu capac cu filet strâns bine să nu se scurgă zerul în care scufundasem bucata de telemea. Purtam o pălărie de trestie şi arătam şi destul de obosit după primul meu zbor în viaţa mea cu avionul. Probabil dacă aş fi arătat ca Toader Paleologu, m-aş fi apropiat. Nici măcar ministru al culturii nu am fost, deci, practic, nu mai îmi rămânea decât să dipar cât mai repede din piaţeta aceea. Ar fi fost frumos şi aş fi furnizat cu mult drag informaţii despre locul unde mă aflam, dacă le-aş fi avut, măcar să îmi fi notat şi eu într-un carnet nume de străzi, dar trăiam un fel de zăpăceală care nu mă ajuta deloc să reţin aceste amănunte. Primisem pe mail toate detaliile pentru o orientare fără greş, dar eu la una din staţiile de metrou ieşisem la suprafaţă, ca să mă învârt preţ de câteva străzi, să respir aerul Parisului, apoi să mă întorc la metrou şi să îmi continui călătoria pâna la casa medicului Munteanu. Eram deci în timpul acestei mici incursiuni când am văzut-o pe amica din Bucureşti făcând poze. Am reuşit să trec fără să fiu văzut, sau poate m-a văzut, dar aşa, cu sacoşa de rafie în mână şi cu pălăria de trestie pe cap, nu instigam nici eu la apropiere.

Am intrat pe o străduţă de secol XIX probabil, şi atunci a început să se scuture un nor sosit cu TGV ul de deasupra Atlanticului. Mergeam prin ploaie, mi-am luat cu vârful degetelor un muc din vârful nasului, şi atunci, întrupată parcă din aerul umed al străzii, o nebună de vreo 50 de ani a strigat la mine repetându-mi gestul, că sunt un prost crescut. Mă uitam la ea, era atât de pătimaşă în atitudinea ei pedagogică, încât m-am temut că în curând mă va înşfăca şi undeva într-un gang igrasios mă va decapita prin ghilotionare.