Când eram mică nu cred că erau nici un sfert din câte maşini sunt azi în oraş. Şi n-a trecut chiar aşa de mult.

Geamul dă-n gaura scărilor care urcă la suprafaţă, strada se vede într-un unghi ciudat, trebuie să mă ciucesc şi abia atunci. Asta-i camera în care vin când am zece minute libere, cabinetul de consultaţii de la subsol, nefolosit. Pe azi mai am de interpretat cinci radiografii, asta-nseamnă şi cinci seturi de analize. Patru bărbaţi şi o adolescentă. În mod normal, după ce i-am ascultat, trei ar fi mers liniştiţi acasă, păstram doar adolescenta şi ţiganul cu dintele spart, doar la ei am auzit hârâieli urâte.

Din poziţia asta, fusta plisată atinge, la spate, linoleumul verzui. De dimineaţă, la prima oră, un tâmpit de pacient pe care-l pusese Simonica să-şi ia temperatura, când m-a văzut intrând în cabinet a scăpat termometrul din mână. Pentru că era tâmpit şi neîndemânatic, neatent şi speriat. Termometrul s-a spart, chiar la picioarele mele. A vrut să se aplece ca să-l ridice, dar l-am oprit. I-am spus că după ce îl examinez va trebui să meargă să cumpere alt termometru, dacă până la vârsta asta nu ştim să ne luăm singuri temperatura. A început să se scuze, în fine, să promită că sigur, aduce altul. Simona, ca să pună sare pe rană, în timp ce strângea de pe jos, s-a apucat să povestească ce greu găseşti în oraşul ăsta un termometru obişnuit, ca cel spart, fiindcă toate farmaciile aduc acum digitale, care dau o mulţime de erori. Tubul subţire cu mercur a rămas intact, l-a pus într-un ambalaj gol de tongue depressor. De când ni le-au adus prima oară ne-am întrebat cum spui tongue depressor pe româneşte. În general, li se spune lopăţele de gât. Alţii le numesc, în mod eronat, spatule. Respiraţi normal, cu gura întredeschisă, i-am zis şi el a început să gâfâie ciudat. Aşa a început ziua.

Apoi venise Codrescu, să mă anunţe că mă caută Doina în disperare, îl sunase pe el, că la noi nu răspundea nimeni. Să nu uit să trec pe la ea, că e ultima zi.
- Ultima zi pentru ce? întreba el curios.
- Ultima zi înainte de inventar, am zis eu şi Codrescu a zis succes şi a ieşit.

Acum ziua e pe sfârşite. N-am nici o tragere de inimă să trec pe la Doina, mai degrabă m-aş duce direct acasă, direct în pat, să dorm până mâine. Dacă n-ar fi gripa asta, ar fi totul mult mai distractiv. Şi dacă aş avea sub treizeci de ani, ar fi totul mult mai distractiv. Mie-mi spui? Mie îmi spui?

Încetişor se întunecă afară. Fusta plisată atinge linoleumul verzui. Dincolo de geam, maşinile împroşcând zoaie de zăpadă topită. Dresurile întinse pe picior, genunchii flexaţi. Respiraţia filtrată prin mască. Suntem în carantină deja de-o săptmănână, de când s-au înmulţit îngrijorător cazurile de gripă în zonă. Aşa că m-am obişnuit cu masca. Dar azi e ceva mai mult decât atât, azi m-am împrietenit cu ea foarte tare. Îmi place să respir în ea, să simt căldura aceea, parcă aşa nu se mai pierde nici o respiraţie, sunt marcate, una câte una. Conducerea a fost foarte grijulie, ne-au dat măşti diferite pentru medici, asistente şi infiermiere/îngrijitoare. Medicii au albe, un model şmecher, mai etanş, cu inscripţie pe botic – 3M. Asistentele au bleo. Infirmierele au verzi, la fel ca îngrijitoarele, care-s de fapt femei de serviciu, dar în organigramă figurează ca îngrijitoare. Pentru pacienţi şi vizitatori nu există instrucţiuni speciale, la noi pe secţie am dat măşti de asistentă, fiindcă avem multe în plus. Simonica vine la muncă în blugi, nu-şi pune decât în sus o cămaşă albă, fiindcă e nepoata directorului. I-am zis, ai blugi şi mască de pacientă, rămâne doar cămaşa. M-a privit cercetător, dar degeaba, eram, ca de obicei, cu halatul alb, apretat, încheiat la toţi nasturii. Halatul îmi acoperă fundul şi încă puţin, o bucată de fustă rămâne la vedere. Am observat de-a lungul timpului că oamenii care se uită la mine din faţă, cei cu care stau de vorbă, fie din personalul spitalului, fie dintre pacienţi, mă privesc de obicei la nivelul gurii şi gâtului. Poate e ceva normal, din moment ce, în timpul discuţiilor, gura e cea care se mişcă şi atrage atenţia. De când am intrat în carantină însă, ochii celuilalt, după ce scanează disperaţi masca, după ce înregistrează inscripţia 3M şi o re, reînregistrează de câteva ori, sfârşesc inevitabil în ochii mei. La fel şi acum, ochii Simonei s-au scufundat în ochii mei albaştri, iar ochii mei s-au scufundat în ochii ei căprui. I-am spus să completeze nişte fişe.

Ziua de lucru s-a încheiat. Adolescenta şi ţiganul cu dintele spart au pneumonie. Celeilalţi trei, bronşită şi fumează ca tâmpiţii. Iar Simona e o trădătoare. Sunase telefonul, a răspuns ea şi m-a chemat, că e ceva urgent, când colo, era Doina, care-i spusese să nu-mi spună cine e, să spună că e ceva urgent. Fiindcă dacă-mi semnaliza că e Doina, i-aş fi făcut semn să-i spună că tocmai am plecat. Dar Doina, ca o iniţiată ce e în tainele minţii umane, a ştiut cum urma să acţionez. Dar Simonica nu trebuia să mă trădeze, chiar dacă ştie că Doina e prietena mea cea mai bună. Of, ce viaţă!

În timp ce vorbeam spăşită cu Doina, promiţând că, desigur, o să trec pe la ea, chiar acum mă porneam înspre-ncolo, am apucat de lângă telefon setul de chei al Simonei, am selectat o cheie cu dinţii mai ascuţiţi, am ridicat-o în dreptul gâtului şi, pe jumătate întoarsă spre ea, rânjind pe sub mască, am făcut gestul caracteristic al tăierii gâtului. Ea s-a holbat la mine, întrebător-înspăimântată, iar eu am dat din cap că da, e o promisiune fermă.

Am lăsat-o să completeze fişe. Şi ca să nu mai trec prin zoaiele de afară, am hotărât să traversez prin vechiul subsol, care leagă Urgenţa de Infecţioase şi de Neurologie. Un păienjeniş de culoare nu foarte frumos întreţinute, abia luminate, cărora li s-a redescoperit uitlitatea odată cu izbucnirea epidemiei de gripă nouă. S-a format astfel o structură triunghiulară de preluare şi examinare a suspecţilor: admiterea prin Triajul de la Urgenţă, examenul medical în cabinetele de la Infecţioase şi radiografiile la Neurologie, la parter, ca să nu se aglomereze aparatul de la Urgenţă, cu retur la Infecţioase, pentru interpretare şi diagnostic final. Tot la noi, la infecţioase, se recoltează şi sângele pentru analize, trimis apoi în laboratorul de la Urgenţă, de unde ni se întorc rezultatele pentru coroborare cu radiografia şi diagnostic. Perimetrul astfel delimintat e cunoscut acum sub numele de Triunghiul Gripei. În fiecare zi apar pierderi de pacienţi pe traseu, înregistrările din Triaj nu se regăsesc defel în fişele de ieşire de la Infecţioase. Se pare că mulţi se rătăcesc pe culoarele subterane, poate nu definitiv, dar îndeajuns cât să se răzgândească şi să se întoarcă pe unde-au intrat, prin Triaj, sau să evadeze pe la Neurologie.

E aproape şase, în mod normal de la cinci intră un medic de gardă în Triaj, care nu mai admite decât cazurile cu adevărat urgente. Totuşi, pe culoare încă mai bântuie civili, majoritatea în căutarea unei ieşiri. Acum remarc un nou tip de mască, verde închis, n-am avut nici un pacient cu aşa ceva, probabil le capătă în Triaj şi le scot până să ajungă la mine, sau poate avem noi la Infecţioase nişte infirmiere fanatice, care le schimbă măştile la recepţie. Cineva a scris MOARTE din loc în loc pe pereţi, cu O-ul sub formă de smiley, asta e ceva nou, alaltăieri, când am trecut pe aici, nu era. În faţa mea, lângă zid, un frate mai mare, sau un tată foarte tânăr, se chinuie să-i aranjeze hainele unui băieţel de 4-5 ani, să-i bage tricoul şi cămaşa în pantaloni. Pe masca puştiului cineva a desenat doi colţi uriaşi de vampir, probabil tot tatăl/fratele, sau vreun doctor foarte jucăuş de la Urgenţă. Imaginea mi-e cunoscută de undeva, nu-mi ia mult să-mi amintesc de unde, din Carriers, cei patru îşi desenaseră chestii pe măşti. Am şi eu o cariocă roşie la mine, cu care încercuiesc de obicei pe radiografii. Oare Doina i-a pus mască micului Hannibal? În mod normal, zona ei nu e prinsă în carantină, e la etajul unu, în aripa dreaptă, cu intrare separată prin exterior, complet izolată de Triunghi. A fost iniţial o soluţie temporară, întinsă acum deja pe jumătate de an, de când a intrat în renovare secţia de psihiatrie, sediul ei obişnuit. Doina nu e chiar cel mai simpatic personaj, iar pacienţii ei cu atât mai puţin, toată lumea de la Neurologie protestează, dar asta-i situaţia. În schimb, un personaj foarte simpatic sunt eu, legitimându-mă la cabinetul de radiologie în faţa unui paznic care se uită la mine ca la felul cinci. Mi-am desenat pe mască, de fapt am încercat să desenez, un fel de rânjet cu aparat dentar, roşu. În cele din urmă, zice curajos: la revedere, doamna doctor şi mă lasă să ies prin radiologie. Dau roată clădirii şi mă pregătesc pentru încă o confruntare, cu paznicul de la intrarea Doinei, dar acolo e mai simplu, uşa e încuiată, îi dau un bip şi vine chiar ea să-mi deschidă. Se dă un pas înapoi şi-mi face o poză cu telefonul.

Mă bate la cap cu copilul ăsta de la-nceputul săptămânii. Acum a venit în sfârşit momentul să-l cunosc, deşi nu ţineam neaparăt. Îl cheamă Filip, dar i se spune Micul Hannibal. Cum vii de pe culoar, uşa dă într-un holişor, din care se fac două uşi, una spre cabinetul Doinei, cu biroul ei şi cu patul “de relaxare” şi una spre camera de supraveghere. Cabinetul şi camera de supraveghere au un perete comun, transparent, din plexi. Când au mutat-o aici şi a văzut peretele, Doinei nu i-a venit să creadă cât de idioţi au fost cei care au amenajat locul. Trebuia să se vadă doar dinspre cabinet spre camera de supraveghere, nu şi invers, aşa cine pe cine supraveghează? Dar, normal, nu s-a mai obosit nimeni să i-l schimbe. Micul Hannibal e instalat în camera de supraveghere, are patul lui, o masă şi un televizor fixat pe cartoon network. Doina i-a pus o mască/botniţă asemănătoare cu cea a lui Lecter senior, nu atât fiindcă era nevoie, cât ca să se distreze un pic. Copilul mă vede şi se apropie de peretele transparent. Doina nu poartă mască, dar eu şi el, da, asta creează o apropiere instantanee. Ochii lui verzi studiază rânjetul meu roşu, cu aparat dentar, apoi, inevitabil, alunecă şi se scufundă în ochii mei albaştri. Un amestec de culori. Doina ne întrerupe momentul de tandreţe şi începe să-mi explice de ce m-a chemat, de fapt. Copilul, de partea cealaltă, ne vede vorbind, dar nu ne poate auzi. Din când în când îi arunc ocheade.

Doina voia să facem un fel de reconstituire a nopţii în care puştiul a muşcat-o pe maică-sa de şold. A muşcat, şi a mestecat, îi place Doinei să precizeze. Raţiunea reconstituirii pare simplă: după aproape două săptămâni de discuţii şi încercări de terapie, Micul Hannibal nu pare să conştientizeze deloc spaima pe care au tras-o părinţii lui în noaptea cu pricina, trezindu-se cu el în pat, molfăind o bucăţică de carne moale de pe şoldul expus al mamei. Copilul îşi aminteşte perfect întâmplarea, dar fără nici un strop de vinovăţie. Spune că s-a jucat, iar în privinţa mestecatului, care-o seacă cel mai tare pe Doina, spune că i-a plăcut gustul. Am întrebat-o cum arăta rana femeii, că deja îmi închipuiam orice şi mi-a arătat câteva poze, nu e mare scofală, o muşcătură sângerândă, cu una dintre margini puţin răsfrântă, ţesut epitelial perforat-sfâşiat, nici vorbă de cărnuri mestecate, nimic spectaculos. Singura problemă adevărată, din punctul ei de vedere, era asta, că puştiul nu înţelege care-i problema. Sau se face că nu înţelege, am aruncat şi eu ca să pun gaz pe foc şi i-am mai trimis micuţului o bezea prin mască şi prin peretele de plexi. Arată frumuşel şi fragil, nu pare să aibă 12 ani, i-aş fi dat cel mult 10. Ideea reconstituirii era absolut cretină, Doina o ştie la fel de bine ca mine.

Oricum, Doina voia să facem o reconstituire. Ar fi ca un joc, îmi zice ea de parcă ar vorbi cu un copil cretin. Dar vrea să ştie mai întâi cum stau lucrurile între mine şi Simonica. Ezit să-i răspund, o privesc cu privirea mea uimită şi albastră, de copil cretin. Fiindcă avem nevoie de Simona în rolul copilului, continuă ea, fiindcă Simona se potriveşte cel mai bine, dintre noi trei, ea e cea mai minionă. Dar eu, eu nu sunt minionă? Ba da, zice ea, dar, adaugă inspirată, ai picioarele prea lungi. Eh, dacă-i aşa, atunci fie. O sun pe Simonica, vine imediat, îi spusese Doina să aştepte s-o sun, dar nu era sigură. Mă gândesc să-i spun să-şi deseneze masca, s-o facă şi ea la fel ca a lui Lecter, să vină aşa încoace, dar mă răzgândesc.

Până vine Simona, intru puţin în camera lui Filip, cu acordul şi sub supravegherea Doinei. Facem prezentările, Ingrid, mormăie el pe sub mască, ce nume e ăsta? E numele meu, zic eu, ce, crezi că Filip e mai comun? Ne strângem mâna. Miroşi frumos, zice el. M-am spălat pe mâini puţin mai înainte, explic eu fâstâcindu-mă. Nu e miros de săpun, insistă el. Doina îmi face semn că e suficient pentru prima-ntâlnire. Ieşim. Curând apare şi Simonica, fără mască. Se hlizeşte la a mea, cere să o probeze la oglindă, să vadă cum îi stă. Toate respiraţiile mele, toate respiraţiile zilei. Imediat apar şi părinţii copilului. Doina îşi aduce aminte la timp să-i dea masca jos, înainte să coboare să le deschidă. Formele de ieşire sunt făcute de dimineaţă, dar o rugaseră pe Doina să-l mai ţină până scapă amândoi de la serviciu. Ne luăm la revedere de la Micul Hannibal.

Lumina din tavan e stinsă. Doina a lăsat doar o lampă de veghe. Simona şi-a dat jos cămaşa albă, a rămas în tricoul cu Bubbles. Eu şi Doina ne-am înghesuit în patul aşa-numit “de relaxare”. Eu sunt mama şi ea e tata, am tras la sorţi şi aşa a picat. Au început să se hlizească, hi-hi-hi, că să-mi descopăr şoldul, să fie şoldul la vedere. Fac glume cretine.

În sfârşit, începem. Doina a stabilit un scenariu simplu: noi ne facem că dormim, Simona vine tiptil şi se face că mă muşcă, important e ca eu să sar ca arsă şi pe faţa mea să se citească spaimă şi durere, dacă se poate să fie şi lacrimi, iar pe faţa ei, adică a tatălui, furie şi îngrijorare. Deci, începem. Pentru mine e cel mai fericit moment al zilei. În sfârşit întinsă într-un pat, cu toată oboseala scurgându-se din muşchi şi din oase. Nu-mi pasă că ideea reconstituirii e absolut idioată. Mă cuprinde o toropeală plăcută. Şi o stare de excitare difuză.

De ce vă e vouă cel mai frică? întreabă Simona din întuneric. De moarte, zice Doina înfricoşată. Eu sunt Moartea! şopteşte Simona. Mica moarte, chicoteşte Doina. Şi de ce vă mai e vouă frică? schimbă vorba Simona. De tot ce e rău, şoptesc eu. Eu sunt răul, recunoaşte ea. Eşti o reprezentare simbolică a răului? şoptesc eu, lungind fiecare cuvânt. Sau reprezentarea unui rău simbolic? încearcă Doina. Nu. Sunt însuşi răul. Oh! Şi ce-ai să ne faci? Păi, am să vă fac chestii rele. Cam ce, aşa, în mare? Da, cam ce? Dă-ne câteva exemple. Am să vă fac să vă pară rău că v-aţi născut. Asta e prea general. Şi cam corny. E corny ca naiba.