Luni dimineaţa nu m-am mai trezit la şase, aşa cum făceam în celelalte zile lucrătoare ale săptămânii. Aveam cursuri doar de la zece şi puteam să mai lenevesc puţin, pe fiică-mea o duceam mai târziu la grădiniţă aşa că timp era berechet. Pe la opt, când m-am ridicat din pat, ea încă dormea – exact ca maică-sa, pe burtă şi cu o mână îndoită sub bărbie. De câte ori le privesc dormind în felul ăsta am o strângere de inimă, încheietura mâinii pare pur şi simplu ruptă, altfel e imposibil să o ţii aşa, răsucită în modul acela incomod sub bărbie.
Mi-am făcut o cafea, afară era în sfârşit soare, aşteptam de ceva vreme primăvara asta dar până acum numai frig, frig sec şi tăios ca gerul din mijlocul iernii. La cafea am răsfoit puţin antologia lui Mincu, trebuia să văd ce autor aveam de predat în ziua aceea şi să aleg un poem, două, să le dau elevilor să-l comenteze ca temă acasă. La nouă şi cinci am lăsat-o pe fiică-mea la grădiniţă şi, deşi lunea mă opresc de obicei la cafeneaua din colţ, am vreme de încă un expresso până la 10, de data asta m-am dus direct la şcoală . Ştiam că o să găsesc prin vreun cabinet cafea proaspăt făcut㠖 dacă nu , era la etajul 1, lângă sala profesorală, tonomatul ăla nou, aveam la mine o hârtie de zece, expressoul scurt e destul de bun şi de aici.
Într-adevăr, în cabinetul de română am găsit filtrul plin de cafea, din toamnă până-n primăvară găseşti aici o cafea foarte tare, exact cum îmi place mie. Dumnezeu să te ţină, Florentina, am zis umplându-mi o ceaşcă şi coborând la fumoar.
Liceul cu Program Sportiv e singurul din Transilvania de felul acesta , o şcoală mare, cu peste o mie cinci sute de elevi şi în jur de o sută treizeci de profesori, incluzând aici şi antrenorii sau tehnicienii care fac practica. Florentina predă româna, e cea mai în vârstă dintre profele de la catedra asta, cam de pe la sfarşitul lui martie nu mai vine la şcoală, îşi pune o cască de neamţ pe cap şi se închide la ea in casă - şi tot cam de-atunci eu nu mai intru în cabinetul de română, celelalte fete fac o cafea leşinată de n-o poţi bea.
La fumoar mă întâlnesc cu Dana, profesoara de engleza, îi deschei doar primii doi nasturi de la rochie, mă aplec , zic sărumâna şi , prinzându-i uşor sânul în palmă îl ridic puţin şi-l sărut, apoi îi închei nasturii la loc şi îmi aprind ţigara. Ceilalţi sunt la ore, Dana are oră liberă, răsfoieşte catalogul Avon, când deschid geanta şi verific dacă am tot ce-mi trebuie îmi dau seama că mi-am uitat mănuşile acasă. Fug până la secretariat, doamna Brânduşa e întotdeauna drăguţă , îmi pare rău că anul ăsta se pensionează, îi sărut sânul scos doar foarte puţin de sub bluză şi o rog să-mi împrumute mănuşile ei. Desigur, desigur, doar ştiti dom profesor că eu vă rezolv întodeauna orice, da, ştiu, multumesc.
În pauză urc la sala profesorală să mă uit la orar şi să îmi iau catalogul. Niciodată nu ţin minte dacă prima mea oră de luni e cu a IX-a sau cu a XII-a, mereu încurc clasele astea, poate şi pentru că sunt una lângă alta la parter, în corpul celalalt de clădire şi poate pentru că amândouă sunt clase de fotbal, 18- 20 de băieţi din care nici unul nu a jucat la o echipă mai bună decât de divizia judeţeană. Băieţii sunt cam tăcuţi dar asta e de înţeles în situaţia lor , singura problemă cu ei e că mereu fac gestul acela pe care ştiu, înţeleg că nu-l fac din obrăznicie ci, mai degrabă, dintr-un reflex fotbalistic rămas din timpul vieţii, dar degeaba înţeleg asta, de câte ori îi văd ducându-şi mâna la pantaloni şi aranjându-şi cu o mişcare scurtă sexul mi se face pur şi simplu rău, parcă încă i-ar mai deranja ceva acolo deşi e evident că nu mai are ce să-i deranjeze.
Intru la oră, am cu XII B şi, ca de obicei, abia după câteva minute încep să apară şi elevii, vin de la sala de sport, întotdeauna lunea au primele două ore antrenamente. De data asta îi aduce Gătej, tehnicianul de la practica economică, un bărbat scund şi îndesat care conduce cu viteză căruciorul ăla lung pe care stau întinşi elevii, e exact acelasi tip de cărucior motorizat pe care-l folosesc la gară - doar că aceste cărucioare şcolare sunt ceva mai scurte şi au două nivele, în unele clase sunt şi câte treizeci de elevi. Bună ziua, zic , ne iertaţi că am întârziat- şi iar mâna la pantaloni cu cel mai firesc gest din lume, de parcă şi-ar trece degetele prin păr. Până se adună ei îmi pun mănuşile şi deschid cartea acolo unde mi-am pus dimineaţă semnul. Bună ziua, zic şi cei mai în vârstă care vin în spatele căruciorului, stingându-şi lumânările, bună ziua, poftiti la loc, le răspund. Le fac semn elevilor să se întindă în bănci, fac prezenţa apoi închid catalogul, au note aproape toţi la material mea, azi n-o să-i ascult. Îl rog pe unul din ultima bancă să-mi aducă scara. Ce-aveţi cu mine, dom profesor, mereu mă puneţi pe mine să fac asta, nici măcar nu-s eu de serviciu azi. Om bătrân şi comentează, îmi spun, asta păţeşti dacă eşti prea permisiv şi-i laşi pe elevi să vină cu unchii la oră- dar omul comentează degeaba, ştie că va trebui să mi-o aducă, nu are de ales.
Ok, zic, astăzi o să vorbim despre o nouă temă. Desfac scara şi o aranjez astfel încât să stea în echilibru, apoi urc cu grijă până în vârf şi, ajuns aici, îmi trec un picior pe cealaltă parte. Zic : noua tema se numeste douămiismul poetic românesc. Douămiismul? întreabă ei. Douămiismul, răspund eu şi scriu titlul pe tablă. Cât stau cu spatele, în clasă începe să se facă gălăgie, se aud vasele izbindu-se unele de altele, fâşâitul pungilor, scaune scârţâind pe podea. Potoliţi-vă, strig, altfel vă pun pe toţi absenţi! Aţi scris titlul ? îi întreb întorcându-mă. Scriem pe caiete? zic câţiva, nu, pe bănci, bag eu ca întotdeauna poanta şi elevii din prima bancă, ăia mai silitori, sunt imediat împunşi cu cotul de mamele lor să râdă.
Elevii de la Liceul cu Program Sportiv nu au voie să vină singuri la ore. În regulamentul de ordine interioară se precizează că e obligatoriu să vină cu unul dintre părinţi, pe cei ca ei nu poţi să-i laşi nesupravegheaţi, la şcoală se pot întâmpla tot felul de accidente. Sunt însă destul de mulţi elevi care-şi aduc bunicii sau mătuşile, ăştia sunt fie pensionari, fie şomeri şi, deşi la consiliul profesoral ni se spune mereu să nu-i primim la cursuri decât dacă vin cu părinţii, eu îi las în pace, n-am nici un chef să le ţin morală, aşa ar începe să se agite şi mai mult şi n-aş mai putea să-mi fac ora.
Luni, de la 10 la 11 cu XII B , ora de literatură contemporană. 19 elevi şi doar câteva mame, ca de obicei, în primele bănci, lângă elevii mai silitori. Restul şi-au adus tot felul de neamuri şi se ceartă mereu între ei. Cel mai mult îmi plac bunicii care vin cu nepoţii lor, sunt întotdeauna aranjaţi, îmbrăcaţi la costum, proaspăt bărbieriţi.
Aşadar, ce este douămiismul? Să o luăm pe rand, zic, primul poet despre care vom vorbi este Claudiu Komartin. Ăsta-i poet? strigă unul aşezat la rândul de la fereastră. Şşşşş-şşşt-şş, zice în şoaptă bunică-său aplecându-şi puţin capul înspre faţa lui şi începând să legene banca stingherit, sss, şşşşt. În primele rânduri mamele sunt foarte grijulii, au liniat caietele copiilor, le-au îndreptat gulerele de la cămaşă şi acum, că ei stau liniştiţi pe spate şi notează, s-au apucat să lucreze şi ele ce pot. Unele cos nasturi, altele croşetează, sunt şi două doamne mai simandicoase care completează rebus. Undeva mai în spate, într-o bancă de pe la mijlocul clasei, văd că o bătrânică îmi face semn ridicând două degete. Poftiţi, îi zic, poftiţi. Aţi putea să-l iertaţi puţin pe Marcel, dom profesor? Numai cât să-mi ţină ligheanul ăsta până frământ, azi la diriginţie vreau să-l prohodesc. Sigur, vă rog, zic şi mai cobor o treaptă şi scara se clatină puţin, parchetul nu e drept pus iar pe alocuri s-a şi umflat puţin. O privesc pe maică-mea, e aşezată la măsuţa ei portocalie de lângă catedră, ca de obicei răsfoieşte o carte de-a mea. Nu-mi aduci un pahar cu apă, te rog?-îi zic , lasă că bei mai târziu, îmi răspunde ea în şoaptă ridicându-şi capul şi privindu-mă pe sub ochelari, doar nu poţi să-i faci pe oameni să aştepte. Bine, mamă, bine. Mă aşez mai bine pe scară, Claudiu Komartin, reprezentant al liniei neoexpresioniste, zic. Zi-le şi de tine, îmi şopteşte imediat maică-mea, hai, spune-le ce a zis Cistelecan. Mamă, te rog, îi zic aplecîndu-mă puţin pe scară, te rog – dar ea a ridicat deja cartea mea şi o ţine la distanţă, cu coperta îndreptată spre clasă, ca şi cum n-ar vedea bine ce scrie pe ea. Mamă, lasă cartea, nu sunt aici să vorbesc despre mine. Dar tu eşti mai bun decât Komartin, şuieră ea printre dinţi, Ghinga e cea mai bună carte din tot douămiismul, trebuie să vorbeşti despre ea, zice şi o împinge şi mai mult înspre bănci. Uf, n-am ce să fac cu ea, trebuie să o las să se desfăşoare.
O zi frumoasă afară, se încălzise cu adevărat şi geamul din spate era deschis, numai bine, de obicei pe acolo intră. E deja şi 20, pregătiţi-vă , vă rog, spun privindu-mi ceasul.
De data asta a intrat mai repede, n-am zărit-o decât atunci când femeile au început să ţipe şi au sărit imediat în picioare acoperindu-şi copiii cu corpul lor. Chiar şi bătrâneii din ultimele bănci au facut asta în timp ce cu o mână îşi agitau pălăriile, vrând să o alunge. Vă rog frumos să lăsaţi pălăriile jos, le-am spus chiar înainte ca maică-mea să se aşeze deasupra mea. A făcut asta la timp, deşi tot nu-mi explicam de ce a întârziat atât, poate aşteptase vreo recţie din partea lor, cine ştie.
Da, de data asta a venit mai repede şi era tot mai agitată, se izbea de perdele, de pereţi, trecea foarte puţin pe deasupra corpurilor întinse pe bănci, când a trecut pe deasupra noastră era gata să ne răsturnăm cu scară cu tot, maică-mea se mişcase ca să-mi acopere cât mai bine capul, noroc că scara era foarte aproape de tablă, s-a oprit chiar în ea izbind-o cu un sunet sec. Nu mai dura mult, de obicei în trei-patru minute se auzea tot mai rar apoi dispărea înapoi pe fereastră. Când maică-mea s-a ridicat de deasupra mea, celelalte mame aranjau deja freza copiilor şi una tocmai îi dădea peste mână băiatului ei care încercase să-şi atingă iar sexul prin pantaloni. Bine, să ne continuăm lecţia, am zis după ce mama mi-a aranjat din nou scara, deci Claudiu Komartin, cel mai de seamă reprezentant al direcţiei expresioniste. Ai grijă, dragu’ mamii, să nu cazi, îmi şopti maică-mea când, întorcându-mă să scriu la tablă, scara mişcă iar de cateva ori. Dinspre capătul clasei se auzeau plăcintele sfârâind în tigaia bunicii lui Marcel, mirosul acela plăcut ajunsese până sus, la mine. La finalul orei o să-mi dea şi mie câteva, întotdeauna face asta. Numai dumneavoastră mă lăsaţi să le prăjesc în timpul orei, ceilalţi profesori mereu îmi spun că în pauză, că deranjez, că sfârâitul ăsta le distrage atenţia. Mi-e simpatică bătrânica asta, uneori mi se pare ca seamănă foarte bine cu bunică-mea, dumnezeu să o ierte, poate de aia.
Se apropia finalul orei când uşa s-a deschis şi a aparut directorul. Nu ne prea suportăm unul pe celalalt, dar de faţă cu elevii ne comportam firesc şi decent, ca doi colegi. S-a apropiat de scară şi eu mi-am aplecat capul şi, după ce m-a sărutat pe frunte, bună ziua, m-am aplecat şi mai mult şi, bună ziua, l-am sărutat şi eu undeva lângă tâmplă. Nu venise singur, acesta e noul vostru coleg, a zis întorcându-se către elevi, să-l primiţi cum se cuvine şi să aveţi puţină răbdare cu el, abia acum două zile i s-a întâmplat totul. Care mai sunteţi aici cu accident de motocicletă? Câteva femei ridicară mâna, să nu uitaţi că până la sfârşitul săptămânii trebuie să depuneţi la secretariat copiile după procesul verbal al poliţiei, asta dacă vreţi să mai primiţi alocaţiile, bineînţeles, e strict treaba dumneavoastră. Mama băiatului s-a dus mai in spate, în rândul din mijloc era un loc liber, s-a aşezat acolo, şi-a întins copilul pe bancă, a scos din geantă un caiet şi un pix, noi încă nu avem manual, mi-a zis, nu-i nimic, staţi liniştită, rezolvăm săptămâna viitoare, i-am răspuns. Directorul a ieşit şi maică-mea i-a facut semn preotului, întotdeauna spre finalul orei maica-mea aduce un preot şi atunci trebuie să cobor şi să mă bag sub patrafir în timp ce elevii copiază schema de pe tablă. Preotul zice câteva rugăciuni şi cântă domol deasupra mea şi eu, de sub patrafir, îi aud iar pe ăia din spate făcând gălăgie. Îmi scot arătătorul şi le fac semn să termine- şi semnul ăsta durează destul cât să-mi taie maică-mea unghia crescută prea mult.
În ultimele trei minute ale lecţiei consolidăm informaţiile dobândite. Urc înapoi pe scara metalică şi ridic puţin vocea: asadar douămiismul, o nouă temă pe care o s-o dezbatem timp de câteva săptămâni. Dom profesor, maică-sa lui Tudor nu-mi dă pace, zice una din doamnele mai simandicoase care făcea rebus, mă tot pune să-i bag aţa în ac . Doamnă, zic, lăsaţi că faceţi asta în pauză. Dar n-am rugat-o decât o singură dată, eu nu reuşesc nicicum, şi am rugat-o nu am ameninţat-o, zice femeia mai în vârstă roşind. Ok, haideţi să terminăm că imediat se sună, zic. O văd cu coada ochiului pe maică-mea cum îi strecoară preotului câteva bancnote în buzunar. Ce este douămiismul e o întrebare capitală în analiza literaturii contemporane , atât mai apuc să spun şi se aude soneria, semn că ora s-a sfârşit.
După ce sună nimeni nu mai are răbdare. Femeile îşi îndeasă în bănci lucrurile şi folosind aproape toate aceeaşi lumânare mică şi portocalie se aşază la căpătâiul copiilor şi încep să bocească. Bunica lui Marcel îmi aduce două plăcinte învelite în hârtie de caiet, sunt cu brânză sărată, îmi şopteste. Ii întind una maică-mii, nu vreau, zice, azi ţin post, mănâncă tu liniştit. Bag plăcintele în geantă, iau catalogul şi ies. Intr-adevăr, asta pare a fi prima zi de primăvară, s-a mai încălzit în sfârşit. Traversez curtea înspre clădirea principală şi mă întâlnesc, chiar la intrare, cu Florentina. Nu m-a văzut aşa că îi sărut sânii direct prin bluză dar nu-mi răspunde nimic, e începutul lui martie şi ea şi-a pus iar casca de neamţ pe cap, de-acum până în septembrie nu mai găsesc eu cafea ca lumea la cabinetul de română.
Intru in sala profesorală, las catalogul şi cobor la fumoar. Mai am ore până la două, apoi mă duc să o scot pe fiică-mea de la grădiniâă. Azi e luni şi noi, ca întotdeauna , luni după masa mergem la Winmarkt, la etajul trei e un loc minunat de joacă pentru copii, cât va sări ea pe trambulină sau se va da pe tobogane eu voi sta la o masă, voi mai bea o cafea şi voi corecta nişte lucrări, sunt câteva clase la care n-am nici o notă.