Mă aşteaptă cu o maşină la poartă, un Renault Twingo galben, cu un abţibild mare cu SPORT în partea de sus a parbrizului. „Sunteţi domnul Negru”, mă informează ieşind primul dintre ei, în timp ce al doilea se întinde peste scaunul mortului şi clatină din cap zâmbind larg. „Domnul Negru”, îngână şi el, apoi se redresează în scaunul şoferului.

„Aţi primit mesajul”, zice. „Azi e.”

L-am primit.

Cum maşina n-are portiere în spate, primul basculează scaunul şi-mi face loc să intru în spate. Înăuntru miroase vag a ţigări şi deodorant. Bărbatul se aşază în dreapta şoferului, închide moale uşa. Nici unul nu se întoarce înspre mine. Din spate, frizurile lor sunt identice, scurte în creştet şi lateral, lungi pe ceafă, tunsori de fotbalist ceh din anii 90 la care şoferul a asortat o mustăcioară.

Poartă amândoi, pe sub gecile de fâş, treninguri gri cu dunguliţe galbene pe mâneci şi pantaloni.

„Micky dă drumul la radio”, spune şoferul fără nici o intonaţie. Micky întinde mâna şi dă drumul la radio, un post cu hituri din anii ’70 – ’80, apoi se răsuceşte spre mine zâmbind larg: „Nu vă deranjează”. Ridic din umeri, dar Micky s-a întors deja la loc. Pornim. Micky aprinde o ţigară şi i-o trece şoferului, apoi dă mai tare, tocmai când The Police intră pe refrenul din „Roxanne”. Din fericire drumul nu e lung, şi după încă o melodie – „Born to be wild”, maşina săltând denivelările şoselei parcă în ritmul modulaţiilor vocii pe ultimul cuvânt – încep să apară siluetele hotelurilor înconjurate de pădurea neagră ca de un văl subţire.

„E frumos la băi” observă Micky, clătinând uşor din cap.

Tragem în spatele unui hotel lamă, decojit, cu ferestrele ca nişte ochi împăienjeniţi. O uşă de metal dă direct într-o bucătărie cu mesele acoperite de faianţă ciobită. Mirosul de cantină e vechi, o pojghiţă pe suprafeţe. Pe un scăunel, aplecată deasupra unui coş de nuiele, o femeie curăţă un peşte. Nu-şi ridică privirea.

„E mai scurt pe-aici prin spate”, zice şoferul.

„Da, şi mai simplu. Cornel se rătăceşte mereu.”

„Lasă tu asta”, zice Cornel.

De afară părea un simplu paralelipiped, înăuntru e însă un labirint de culoare întunecoase, cu podele de beton lustruit. Pe margini, cărucioare de vase, coşuri de lenjerie şi găleţi înşirate în lungul pereţilor. Lămpile verzi cu EXIT sunt singura sursă de lumină. Trecem pe lângă uşi închise şi întredeschise, încăperi cu neoane clipind, poate cabinete medicale. Apoi coridorul se lărgeşte brusc, e o sală plină cu scaune şi cu un TV color fixat pe perete la vreo patru metri înălţime. O bătrânică într-o fustă groasă şi cu batic pe cap stă în rândul al doilea şi urmăreşte o emisiune fără sonor.

„E mişto, bunicuţă?”, face Micky şmecher.

Femeia rămâne nemişcată.

„Bunicuţă” mă face să tresar.

BAZA TRATAMENT scrie pe uşa pe care intrăm. Căldura mă izbeşte, ochelarii se aburesc şi nu văd cele trei trepte. Mă prăbuşesc înainte, sunt gata s-o muşc, dar un braţ mă prinde la timp. Micky mă readuce ferm la verticală.

„Hopşaşa, domnu’ Negru”, zice Cornel.

Hopşaşa?

Dăm colţul şi trecem pe marginea unui bazin de beton cu apă termală. Bătrânii din apă ridică braţele deasupra capetelor. „Trei... şi patru”, numără instructoarea îmbrăcată într-un trening roşu, fără să ne arunce o privire. „Încă o dată”, scandează ea, şi bătrânii în apă până la bărbie aşteaptă „Unu, doi”, faldurile de piele ies printre aburi, atârnă. Un domn cu o figură demnă saltă pe vârfuri scoţând umerii şi privind în tavan. E aproape întuneric.

Din nou pe culoare, şi de acolo într-o seră de sticlă verzuie, cu două bazine ornamentale în dreapta şi în stânga unei pasarele. Peşti roşii, negri, şi albinoşi, înoată printre plante, pe sub noi.

Cornel deschide o uşă. Mă întreb dacă nu cumva vor să mă supună unor exerciţii de aclimatizare brutală. Doar nu plec la Polul Sud. Suntem afară şi e ger. Ne oprim pe marginea unui bazin a cărui apă nu se zăreşte prin stratul gros de abur. Am ajuns, remarc ridicând privirea, de partea cealaltă a blocului lamă. E o curte interioară îngrădită, mărginită într-o parte de un alt paralelipiped de beton, în unghi drept cu cel din care tocmai am ieşit.

Micky şi Cornel par nehotărâţi.

„Aşa”, zice Cornel.

„Aici e”, zice Micky.

„Aici?”

„Eşti sigur?”, întreabă Cornel, luîndu-mi-o înainte.

„Păi a zis să...”, începe Micky.

„Ştiu ce-a zis”, i-o taie Cornel.

„Da n-a zis...”

„Ce?”

„Dacă s-aştepte...”

„Păi cum să n-aştepte?”

„Mă laşi să termin? Dacă s-aştepte... aici.”

„Da’ unde altundeva?”

„Păi înăuntru, în...”

„În restaurant?”

„Da. Sau...”

„Dincolo?”

„Da.”

„Da. Asta n-a zis.”

„Nu.”

Cornel se întoarce spre mine şi arată cu mâna împrejurimile şi zidul de abur.

„Domnu’ Negru fiţi bun şi aşteptaţi puţin. Mă duc să verific.”

„Lasă, nu te mai duce.”

Pentru o clipă, atât eu cât şi Cornel credem că a vorbit Micky. Ne uităm la el, el se uită la noi.

„Aici”, zice o voce de undeva din abur.