Kids are not ok

"If people bring so much courage to this world the world has to kill them to break them, so of course it kills them. The world breaks every one and afterward many are strong at the broken places. But those that will not break it kills. It kills the very good and the very gentle and the very brave impartially. If you are none of these you can be sure it will kill you too but there will be no special hurry."

                                                        Ernest Hemingway – ”A Farewell to Arms”

Partea I

1.La țară! La țară!

Erau doi tineri ca orice tineri dar în secret întrețineau ideea că sunt diferiți.

Într-o dimineață de iunie s-au urcat în mașină și au pornit spre Remich. Pe pod, cînd treceau peste Mozela curgînd în dreapta sub soare, pe deasupra vaporului care făcea curse pentru turiști, lăsînd în spate hotelul Moselle cu obloane albe și terasele cu umbrele albe de pe malul rîului, în apele căruia se oglindea cerul neverosimil, de un albastru extrem de palid, de ezitant, al Marelui Ducat în care trăiseră pînă atunci, și-a pus mîna pe genunchiul ei și a mai întrebat-o o dată:

-       Domne, ești sigură? Cît de sigură?

-       De parcă poți să știi, îi răspunse fata ușor repezit. Ce vrei, cred că da.

-       Și n-o să faci?

-       Nu știu, ok?

Jignit parcă, își puse la loc ochelarii de soare și își întoarse capul pentru a se uita pe geam la o barcă mică, la spuma albă pe care o lăsa în spate așa cum tăia apa în viteză.

Ieșiți din Remich și din Marele Ducat au luat-o pe un drum care se desfășura în curbe largi printre cîmpuri, dincolo de care se vedea cazinoul, și apoi au intrat în pădure. Și-a aprins o țigară, după care i-a aprins și ei una.

-       Vrei RedBull?

-       Da, dă-mi o gură te rog.

Treceau în viteză printre copaci înalți, verzi, spărgînd pete de lumină. Egon scheună ușor pe bancheta din spate. S-a întors spre el:

-       Ce-i domne?

-       Ce face? întrebă fata.

-       Se linge pe sex. Ce-i domne? îl întrebă din nou apucîndu-l de pliurile de pe gușă. Egon își scutură capul încercînd să scape și își așeză lăbuța pe spătarul scaunului gîfîind. Băiatul i-o sărută și se întoarse la loc.

Nori albi, umflați sau, dimpotrivă, alungiți neverosimil, gata să se destrame parcă, se reflectau în capota neagră a mașinii pe care abia ce-o spălaseră.

-       Andor doarme?

Băiatul aruncă din nou o privire spre bancheta din spate.

-       Da.

-       Uite, Orscholz, mai spuse fata și-l sărută scurt pe gît după care îi luă cutia de RedBull din mînă.

Treceau prin Orscholz, pe lîngă un pavilion mare unde erau băile, pe lîngă case mai mult decît îngrijite, răsfățate, provinciale, ca cele din ducat.

-       Parcă nici nu simt că plec de tot.

-       Căcat, acum pleci de tot, se răsti iar fata. Îți iei busul și te duci cînd vrei.

-       De aia nu simt. Poate că ar fi mai bine să nu începem deja să țipăm – poate ar fi mai bine să nu țipăm.

-       Păi atunci zi că nu vrei și gata.

-       Vreau, am zis de foarte multe ori că vreau.

-       Și atunci.

Se vedea deja printre dealuri clopotnița și curînd erau în sat, în Weiten. Opriră în fața unei case albe cu etaj, cu un balcon de lemn negricios, ca și podul, ferestre mari cît o vitrină de magazin la parter și agentul le deschise ușa.

-       Tag, îi strînse mîna agentului arătîndu-și zîmbetul de milioane după care se strecură pe lîngă el și trecu prin holul înalt cu gresie roșie care imita cărămida, apoi prin living și în sfîrșit pe terasa cu dale albe, crăpate și în grădină.

Era cum o ținea minte de prima oară, lungă, cît un părculeț de fapt, cu o parte plină de copaci și tufe și alta doar cu iarbă, despărțite printr-o potecă cu pietriș alb care se întindea pînă în fund. Trecu pe lîngă straturile de crini din fața serei, pe lîngă brad și magnolia înflorită și aprinzîndu-și o țigară se opri la umbră, sub copacul mare despre care nici el, nici fata, nici agentul nu știau ce este.

Fuma de ceva timp uitîndu-se la mesteacănul pitic, torturat de fostul proprietar ca să crească aplecat ca o salcie. Se întoarse pe burtă și-și lăsă fața în iarbă. ”E foarte posibil să fie bine”, își spuse toropit de căldură, cu capul greu, gata să adoarmă aproape.

Își crăpă greu ochii, buimăcit. I-era foarte sete, își simțea limba umflată în gură. Cămașa albă i se lipise de spate. Își scoase ochelarii de pe nas și se frecă la rădăcină lăsîndu-se să se rostogolească la loc pe spate. O boare de vînt foșni deasupra sa frunzele copacului mare. Își dădu părul din ochi și reuși să se tragă spre trunchiul copacului și să se ridice în capul oaselor. Plescăi confuz încercînd să ia o gură de aer, își aprinse o țigară și se uită la ceas. Nu dormise decît cinci minute. O pisică galbenă traversă în fugă terasa aruncîndu-i o privire scurtă, disperată.

Se îndreptă clătinîndu-se spre fundul grădinii și se sprijini cu brațele de portița din spate. Pădurea din spatele casei foșnea și norii purtați cu o viteză neverosimilă începuseră să strîngă pe cerul palid pe care se profila turnul clopotniței. În jur se ondulau dealurile pe care erau răsfirate casele din Freudenburg. ”E foarte posibil să fie bine”, își spuse din nou trăgînd din țigară, cu cămașa umedă, lipită de șira spinării.

Se întorcea spre casa albă, cu geamuri mari la parter, cînd fata ieși la unul din geamurile de la etaj, al dormitorului mare dacă ținea bine minte:

-       David, eu o iau! îi strigă.

-       OK! A trecut o pisică galbenă pe terasă, strigă înapoi, dar fata nu-l mai auzi pentru că în grădina de lîngă ieșise un bărbat în pantaloni scurți kaki și polo alb care tundea iarba făcînd să vuiască, i se părea, toată valea, așa cum mergea sprijinit în brațele mașinii, uitîndu-se țintă în față, sub norii care se adunaseră neverosimil de repede acoperind cerul palid cu substanța lor alburie, greoaie ca limfa – și dintr-o dată picături mari de ploaie începură să se spargă pocnind pe pămînt și în jur. Agentul apăru și el la o altă fereastră, a uneia din camerele mici, își spuse, și îi strigă ceva dar îi făcu semn că nu aude și o luă la fugă spre casă, prin iarba aplecată în  valuri sub vînt, împiedicîndu-se terorizat de o pisică tărcată care țîșnise dintr-o tufă din față – apucînd să-și dea seama în cădere că în jur păsările zburau bezmetic, țipînd înnebunite.

Vecinul de vizavi își săltă puțin storurile cînd peste cîteva săptămîni parcară camionul în fața casei și începură să descarce.

Egon și Andor, unul cu păr scurt, brun ca mierea, lucind în razele soarelui, celălalt cenușiu, blănos, cu labele albe, amîndoi scunzi, compacți, puternici, săriră primii din camion, urmați de mica Sofia, care sări dintre un scaun de birou si biroul propriu-zis, aterizînd în picioare dar apoi căzînd instant în fund și începînd să plîngă. Cîinii se strînseră lîngă ea, mirosind-o, împungînd-o în cap cu boturile lor turtite. Dădeau din coadă și jucau nervoși pe picioare, însă fetița se ridică sprijinindu-se de gîtul lor și apoi îi împinse la o parte ca să-și ia bagajele. Își luă cele două trolere roz, încărcate la maxim, pe care i le întinsese David și apucîndu-l pe fiecare cu o mînă se îndreptă spre casă între ele, clătinîndu-se ca o rață, cu burta scoasă înainte. Egon și Andor o urmară, calmi ca altceva, oprindu-se puțin ca să-și facă nevoile pe peluza din fața casei.

Sofia săltă cu greu valizele peste prag și ajunsă în hol, aproape să fie răsturnată de cîinii care se strecurau pe lîngă ea, se lăsă în fund pe gresia roșie. Pereții albi, înalți, puntea etajului, scara în spirală, continuată cu cea care ducea spre pod și apoi cine știe, o deconcertaseră puțin.

-       Îți place domne? o întrebă David făcîndu-și loc pe lîngă ea cu un scaun în spinare.

-       Pot să mă duc acolo sus? întrebă fetița privindu-l prostită de pe podea.

-       Ai grijă pe scări, mai apucă să-i strige.

În living, Egon și Andor așteptau gîfîind, cu nasurile lipite de geamul ușii care dădea spre grădină. Își întoarseră amîndoi capul spre el cînd intră. Deschise ușa și ieși pe terasă să-și aprindă o țigară. Cîinii coborîră crăcănați în fugă treptele terasei și, ajunși în grădină, dădură întîi două ture nebune după care se ciocniră piept în piept și ridicîndu-se pe picioarele din spate începură să se muște de fălci și de gușă, sprijiniți unul de celălalt în soare. Simți o mînă pe umăr. Era Sabine, care se uita de-a lungul grădinii.

-       O, Tara, spuse fata și părul îi flutură în vînt.

Mai tîrziu, seara, stăteau rupți pe terasă.

-       ...pentru că mai pot încă s-o uimesc genuin, îi răspunse încet, răgușit, Sabinei dînd din bărbie spre Sofia, care îi adormise în brațe, și nu știu cît mai ține asta, un an, doi, după care apar inevitabil chestionările, questioning, ca-n engleză și spiritul sceptic, gîndirea critică etc. căcaturile liberale.

-       Și-o să te simți mizerabil, în engleză, că ești foarte egoist, de aia.

-       Dac-ai ști numai. Nu știu dacă mai ții minte, dar cînd erați voi tineri (David era mai mare cu doi ani decît Sabine) obișnuiați să cîntați un cîntec, ”Gașca” - și lăsîndu-și capul pe spate începu să cînte:

          Da-că ști-am pe vre-meace ea

         Ce-a dra-cu e fe-me-ia

        Euuuuunu mă-însuraaaaaammmmAaa

       hhhhhh gaș-ca che-flie

-       ...etc. încheie brusc cînd văzu că Sabine se preface că-și ia paharul și se duce în casă.

Rămaseră în tăcere o vreme. David se aplecă cu grijă spre masă, își aprinse o țigară, luă o gură de bere și se lăsă la loc pe spătarul scaunului. Printre frunzele yuccăi mari pe care o puseseră în colțul terasei apunea soarele de un roșu incendiar, neverosimil. Andor îi sforăia la picioare pentru că își făcuseră și cîinii ăștia fixurile lor și-și aleseseră feluri diferite de a arăta că-și cîștigă pîinea, iar dacă Andor alesese calea tandreții, culcîndu-se cu încăpățînare pe labele picioarelor lui David, Egon preferase o cale mai masculină, mai independentă, cea a protejării și de aceea stătea acum maiestuos pe fund, cu pieptul bombat, capul ridicat și urechile scurte și rotunde ciulite lîngă yucca, în colțul terasei, siluetă neagră de shar-pei în razele roșii, roșii de tot.

-       Frumoaso, eu mai fumez o țigară și mă duc îi spuse Sabine. O duci tu pe Sofia?

-       Da. Dar nu te mai miorlăi, roagă-mă și tu direct cînd vrei ceva.

-       OK, m-am gîndit și vreau să schimb vana din baia de sus, vreau să mi-o iau pe aia cu picioare, îi răspunse scurt și sobru.

David rîdea exasperat. Din punctul lui de vedere n-ar fi schimbat nimic în casă, care era perfect locuibilă, numai că Sabine își făcuse încet-încet loc și pînă la urmă ajunseseră la ideea că ar trebui să schimbe aproape tot, ce mai, de fapt tot. De unde gluma cu medicul care moare că nu s-a consultat și tot așa arhitectul fără casă, David fiind arhitect, meserie pe care și-o prelungise cu cea de decorator și pe care, iată, tocmai acum, cînd își luaseră casa, nu vroia deloc să o facă lucrativă. ”Dar trebuie să mă obișnuiesc cu casa, să-mi dau și eu seama”, protestase la început.

-       Și cît îți ia să te obișnuiești?

-       Nu știu, șase luni, șapte.

-       Da, deci lasă că fac eu.

Și tot așa.

Sofia se mișcă în somn. Își băgă nasul în părul ei moale și blond și încercă s-o trezească.

-       Lasă-mă domne-n pace, se auzi un mormăit.

-       Hai că te culci sus, încercă formal, fără speranță.

-       Mă leși?

Oftînd, se ridică în picioare cu fata agățată de gîtul lui. Îi tremurau toți mușchii și durerea de spate îl omora acolo pe loc. Cîinii îl urmară silențioși. Tot așa, silențioși, fantomatici, ca două spirite bune, se întinseră la cîte un picior al pătuțului atunci cînd o înveli fără s-o mai spele, fără nimic. Sabine ieșea și ea din baie cînd ieși din camera fetei. Era încă un pic udă, halatul i se lipise pe spate. O mîngîie pe gît și ea se aplecă puțin, spijinindu-se de bara de susținere de lîngă trepte. Se aplecă peste ea prinzîndu-i lobul urechii în dinți.

-       Căcat că trebuie să mă duc să caut unde-s alea, îi spuse.

-       Nu-i nevoie acum, șopti Sabine și-l trase în cameră.

   Cînd ieși simți mișcare în stînga și-l văzu pe Andor ieșind din camera fetei. Mergea repede, cu pași încrucișați și capul în jos și cînd ajunse în fața lui se puse pe fund gîfîind și privindu-l de jos cu ochii lui galbeni.

-       Ce faci domne, nu mai păzești? îl întrebă.

Cîinele lovi ritmic podeaua cu coada privindu-l fix, idiot, cu buzele trase pînă la urechi și limba scoasă din care picături de salivă cădeau pe podea.

-       Nu prea știi ce-i cu tine, ă? Zi domne, știi ce-i cu tine pe lumea asta? îl întrebă lăsîndu-se pe vine și băgîndu-și amîndouă mîinile în blana lui.

Andor scheună ușor jucînd pe picioare și-și ridică laba dreaptă din față.

-       Noroc, noroc. Hai jos.

Se așeză pe scaun și cîinele i se întinse oftînd pe labele picioarelor desculțe. Gresia păstra și ea ceva din căldura zilei trecute. Își aprinse o țigare, desfăcu berea, luă o gură și se lăsă pe spătarul scaunului. Frunzele copacului mare, despre care aflaseră între timp că este un arbore lalea, liriodendron tulipifera, foșneau în fundul grădinii. Sus avioanele treceau ca autobuze, uneori cîte două-trei deodată, împărțind cerul înstelat de deasupra lui în trasee, șosele suspendate, exact așa cum știa de mic, în România, încurajat de revistele de anticipație pe care le citea, că va arăta anul 2000, care era 2011 dar oricum. Plecau din Frankfurt? Din Saarbrucken? Metz? Habar n-avea. El nu pleca nicăieri. Își frecă rădăcina nasului. Departe, în spatele pădurii din spatele grădinii, pe dealuri, se vedeau luminile albe din Orscholz.

Era lună plină, yucca, măslinii, copacii din grădină lăsau umbre nete, făcute parcă toate în 3D. Andor mîrîi scurt și se repezi ca din arc  spre micul lan de levănțică din care pisica galbenă sări ca și curentată, miorlăind, după care traversă terasa în fugă aruncîndu-i lui David o privire scurtă, disperată, cu cîinele după ea. Își întinse picioarele și-și frecă încheieturile brațelor gemînd. Trist, obosit, trist mai ales, se lăsă purtat de reverii legate de Luxemburg, își aminti cu ochii căscați, înlăcrimați, de un drum făcut din Clausen pe partea dreaptă a rîului, era 22 iunie cu un an înainte, prin Pfaffenthal, pe străduțele înguste dintre casele vechi, ca și căzute, de cum au stat în parc la tiroliene pînă nu se mai vedea om cu om, mai auzea doar tirolienele șuierîndu-i soft pe la urechi și apoi s-au urcat prin noapte spre centrul orașului, de oamenii adunați grămadă, veseli, vorbind în doișpe limbi în jurul lui pe sub muzica grandioasă, cu fețele luminate de artificii și pahare de plastic pline cu șampanie în mîini, încrezători, plini de speranță. Rămase pînă tîrziu pe terasă, melancolic, îngrijorat, şi la un moment dat văzu luminile albastre ale lămpilor înfipte în două șiruri de-a lungul aleii din grădină și se gîndi că poate aterizează un avion între ele, îl văzu venind spre el din întuneric, cu botul rotunjit, lucios, după care pilotul se dă jos și se duce la Sabine ”doamnă, dar nu se poate, cum să puneți luminile alea așa, bine că nu s-a întîmplat mai rău, dar e incredibil, nu v-ați gîndit o clipă, cum să faceți așa ceva?”, în vreme ce pasagerii, mai în vîrstă, privesc nedumeriți prin hublouri în grădină, la el cum stă pe terasă, la Andor încremenit acolo de stupoare, privind în sus spre ei cu ochii lui galbeni ca și cum și-ar face semnul crucii...Se duse după o bere și se așeză la loc băgîndu-și picioarele sub burta caldă a cîinelui. Își aminti cînd un prieten din România picase în fervoare religioasă și vroia să facă un pelerinaj prin toată țara cărînd în spate o cruce mare de lemn și cînd David a aflat asta s-a dus direct în bucătărie la Sabine să-i spună că gata, s-a săturat, el pleacă în pelerinaj și nu știu ce, cică ”drum bun”, și atunci, în plînsetele Sofiei care-l și vedea plecat, i-a pus lesa la Andor că-l ia și pe el, îi face o cruce mai mică să i-o pună pe spate și-l ia și pe el. Și poate că de aia nu se gîndise o clipă la Egon, ci direct la Andor, pentru felul în care stătea în fund în bucătărie, cu lesa pusă, ușor ambalat, gata de pelerinaj, privind ca și idiot în sus cînd la unul, cînd la celălalt și lăsîndu-și balele să i se scurgă pe gresie.

Copleșit de un dor care-i rupea inima, se aplecă deasupra cîinelui și apucîndu-l de capul mare și-l trase pe genunchi sărutîndu-l pe frunte. Andor scoase niște mormăituri din gît și-și lăsă capul greu pe genunchii lui David, gata să adoarmă și așa dacă e cazul.

Se lumina. După lumina neverosimilă a lunii, care făcea ca totul, tufele, copacii, terasa, casa, să pară un decor de teatru, a doua minune a locului i se arătă – în zorii vineții valuri, valuri de ceață veneau groase de pe cîmp, dinspre pădure și de pe cîmpurile din jur, trecînd grele prin grădină, trecînd încet pe deasupra capului lui și lipindu-se de geamurile casei. Coborî în pivnița de sub terasă și luă mingea de fotbal pe care o găsise acolo. Cînd ieși Andor îl aștepta ca o umbră neagră, cu picioarele depărtate, înfipte strict în pămînt sus, pe trepte. Se duse prin ceața vînătă din zori pînă pe pajiște, partea fără copaci a grădinii, cu mingea în mînă. Cîinele se ținu după el și cînd îl văzu că începe să țină pe picior se întinse în iarba udă de rouă și adormi. Nu vedea nimic în jur, dacă dădea mingea mai sus o pierdea în ceață și o revedea doar cînd pica înapoi vertiginos. Băgă o lumînare și așteptă excitat. Mingea veni învîrtindu-se ca picată din cer și atunci îi băgă un vole scurt care rase o creanga mai subțire din liriodendron tulipifera. Cuprins de adrenalină, cu sîngele pulsîndu-i fierbinte în urechi, se repezi după minge și începu să comenteze din fugă: ”Ce mai putem aștepta oare de la aceste ultime două minute, doamnelor și domnilor. Mă tem că calificarea naționalei noastre este compromisă. Dar, mă rog...Hagi preia balonul...o boltă scurtă, ce pasă surprinzătoare, către Ghionea, care prelungește la Selimes, cursă pe stînga a acestuia...e incredibil, o ultimă zvîcnire a naționalei noastre...centrare...prea în spate, din păcate și mă pregătesc...nu! Hagi a preluat cu călcîiul, formidabil – mingea îi trece peste cap și peste fundașul stînga al olandezilor, sprint Hagi...vole...gooooooooooollllll...im-paraaaabiiil doamnelor și domnilor, iată, vipera noastră nu se dezminte și aduce din nou zîmbetul pe buzele românilor din toată țara și de pretutindeni ce noapte, ce noapte domnilor, o calificare la care nu mai spera nimeni sunt Vlad Enăchescu și vă invit să rămîneți cu noi pentru interviuri și apoi încă o repriză de dezbateri la...”Repriza a treia!”

Se întoarse zîmbind, zîmbetul lui de milioane, spre Andor, care-și ridicase capul din iarbă cu vîrful limbii atîrnîndu-i printre dinți.

- Hai să facem cafea, îi spuse remontat după ce trecuse prin tristețea nopții, sfîșietoare ca două fraze monotone de violoncel pornite de undeva de foarte jos și înălțîndu-se curajos spre soare, fără șansă, fără nimic, degeaba.

Şi după o vară grea, isterică, de chin pur, într-o zi de octombrie David îşi chemă cîinii de sub liriodendron tulipifera şi ieşiră pe portiţa din spate a grădinii. Mergea grăbit cu Egon şi Andor alergîndu-i în faţă pe drumul plin de praf şi pietricele dintre cîmpuri. „Stai!”, strigă dintr-o dată şi cîinii se opriră îngheţaţi, Egon aruncîndu-se chiar pe burtă, dar mai mult ca să se odihnească. Grăbind pasul, ajunse lîngă ei şi felicitîndu-i le puse lesa din care porneau două curele separate. Porniră încet mai departe şi de după cotul drumului apăru în sfîrşit imbecilul pe care-l văzuse cu un teckel sîrmos după el. Îşi trăsese cîinii din drum, însă Fritz venea spre el gesticulînd că ich dich schonberg nu ştiu ce, îi arătă pînă la urmă ţigara că vrea un foc. Scotocindu-se în trening, David scoase o brichetă. Egon începuse deja să toarcă uşor ridicîndu-şi vag colţurile buzelor.

-       Bitte, stand back, începu David încurcîndu-se în lesă şi întinzîndu-şi braţul cît putea într-o fandare destul de, totuşi, graţioasă.

Ca prieten al omului, teckelul veni să-l miroasă, sărind apoi ca şi curentat într-o parte cînd Andor se repezi clănţănind dureros în gol, rămînînd apoi dezolat în fund în mijlocul drumului cînd amîndoi cîinii începură să-l latre ca doi ţărani proşti. Grunberg schnelle goteborg, mai auzi în spate după ce reuşi în sfîrşit să ia bestiile de pe bietul şoricar şi să-şi vadă de drum. Ja, ja, du bist gut german, îi mai strigă fără să se uite înapoi şi dispăru într-un nor de praf, haiduceşte. Trecură apoi pe lîngă un şopron mare, deschis, în umbra căruia era o treierătoare mare, verde. Se depărtaseră destul, aşa că le dădu drumul animalelor. Îşi scoase din buzunarul hanoracului o tabacheră şi-şi aprinse ţigara.

Era o toamnă frumoasă, extrem de blîndă, după ce toată luna lui august plouase neverosimil, zi după zi, exasperîndu-i pe muncitori de odată-i vedeai dînd cu şepcile roşii, albastre, verzi de pămînt şi fugind să acopere materialul cu folii mari de nailon. Dar acum muncitorii se tiraseră şi din toată povestea aia sinistră nu mai rămăsese decît o senzaţie că are lipici de tapet pe buricele degetelor, pe care se trezea uneori că şi le freacă nervos fără să-şi dea seama.

Trase tare din ţigară. În faţă, pe dealul din Freudenburg, ferestrele caselor albe sclipeau atroce în soare. Îşi plecă capul şi porni, urmat de Egon, care se băgase sub şopron la umbră ca să se mai odihnească un pic. Andor îi aştepta cu buzele trase pînă la urechi mai departe pe drum.

Se făcea o pantă şi la capătul ei, dacă ţinea minte, era drumul pentru maşini, care trecea prin Freudenburg şi se pierdea în pădure. „Stai!”, strigă pentru orice eventualitate şi cîinii se opriră, de data asta destul de aproximativ – Egon se trînti pe o parte în praf ca să se odihnească un pic, în vreme ce Andor se plimbă în cerc, fără a mai înainta însă, după care se pişă pe o buruiană de la marginea cîmpului şi rămase acolo privind pierdut în zare cu nasul în sus. Se ghemui lîngă ei şi le puse lesa. Egon îi puse o labă pe umăr gîfîindu-i în faţă. „Ce te-aşteaptă, graso!”, îi aruncă printre dinţi şi apoi îl muşcă de nas făcîndu-l să pufnească nervos.

Aşa era, drumul asfaltat tăia drumeagul dintre cîmpuri şi se pierdea în pădurea care, din cîte se vedea de pe terasa din spatele casei se întindea cumva la stînga de Orscholz pînă spre Faha şi dumnezeu ştie unde mai departe, părea foarte lungă. O luă pe singurul drum pe care-l ştia deocamdată, un drum larg, ca o alee de parc, peste care se închideau coroanele unor stejari sau fagi sau arţari. Egon şi Andor se pierdură imediat prin vegetaţia scundă de pe marginea drumului, fojgăind prin frunzele căzute grămadă, camuflaţi perfect în tonurile alea incendiare, de expresionist dement. Reuşi să-l ghicească la un moment dat pe Andor undeva în vale, spre drumul pentru maşini şi-l fluieră înapoi. Cîinele îşi întoarse întîi capul cu urechile ciulite, îl privi fix cîteva secunde, după care amintindu-şi parcă, o porni în fugă mare, cu salturi de urs blănos, neîndemînatice, înapoi spre drumul care se îngustase între timp devenind o cărare. Dintr-un tufiş din stînga ţîşni şi Egon. Îl atacă pe Andor pieziş, împingîndu-l cu umărul în momentul impactului. Andor se răsturnă de cîteva ori din viteză şi apoi sări ca un arc pe picioare, doar pentru a primi în plină faţă pieptul lui Egon, care se aruncase asupra lui cuprinzîndu-l cu labele din faţă pe după cap.

David îi aştepta sus pe marginea drumului, cu lesa atîrnîndu-i în mînă şi capul plecat, scărpinîndu-se în ceafă. Ca trezit din gînduri se uită brusc la ei, în vale, după care îşi fixă privirea drept înainte, unde, dincolo de marginea pădurii şi a cîmpului din spatele ei lucrau leneş eolienele strălucind albe în soare de pe drumul spre Luxemburg. Îşi scoase pe pipăite, privind tot în faţă, tabachera din hanorac şi-şi aprinse o ţigară. După care mai fluieră, rar, de trei ori. Andor sări de pe Egon şi urcă panta urmat de acesta. Se puseră amîndoi pe fund în faţa lui, cu limbile atîrnîndu-le lungi şi ochii lucioşi, de drogat. „Hai, în pula mea de drogaţi”, le spuse şi porni mai departe. Cărarea se îngusta tot mai mult şi începuse să fie copleşită de vegetaţie scundă şi rădăcini gorase care ieşeau deasupra pămîntului uscat din tot felul de locuri ciudate.

Se trezi că are mişcări care mimează agilitatea, sărea de pe o rădăcină pe alta, ce să mai, o adevărată călăuză apaşă. De undeva de jos, mascată de copaci, se auzea o apă curgătoare, însă drumul pînă la ea părea destul de impracticabil chiar şi pentru un tip aşa de pus la punct fizic ca el. Se deschidea, în schimb, la dreapta un drum mai de oameni. Strigă cîinii şi trecînd ca o şoaptă pe sub crengile unor brazi mai micuţi o luă pe drumul ăla. Îşi verifică din mers telefonul, dar nu avea semnal. Nu se însera încă, dar cerul, lumina din jur începuseră să ia deja o tentă fake, de pastel obosit.

Se opriseră amîndoi pe malul rîului, uşor încordaţi, cu picioarele bine înfipte în pămînt, urechile ciulite şi un fel de alertă în tot trupul. Se gîndi dintr-o dată că poate cade vreunul, şi cum văzuse că pragul de apă era destul de puternic strigă „stai” gîtuit, panicat. Dintr-o dată, fără tranziţie, i se lipise tricoul de spinare. Apa se spărgea în spume albe de pietre şi nu se auzea om cu om. Traversară rîul pe un podeţ în şir indian, în frunte cu Andor. Înainte de prag, apa abia dacă se vedea c-ar curge. Treceau acum printre nişte brazi înalţi, golaşi, cu crengi rare, poate că tăiate special pentru lumină, şi da, şi Andor şi Egon se vedeau în faţa lui ca într-o seră, gălbui, era o lumină pe care o mai văzuse în Bucureşti la Institutul Francez pe cînd era încă la şcoală. Pămîntul era mai moale aici, poate că de la apă. „Uite că are şi Sabine apă, că tot zicea că n-are apă”, le spuse cîinilor, care se mai calmaseră şi îi mergeau acum liniştiţi, Andor fluturîndu-şi amplu coada stufoasă, pe lîngă picioare. „Stai”, spuse după ce dădură un colţ şi văzu brusc o cabană. Bîjbîi cu mîna după capetele lor. Le puse lesa fără a-şi lua ochii de la cabana de lemn de pe celălalt mal al rîului. În spatele ei era un fel de lac mic, artificial şi o roată mare de lemn negricios, o moară de apă care acum stătea. Cîinii traseră spre cabană, dar îi struni scurt la loc. „Egon, mergi!” se răsti şi grăbi pasul.

Abia le dăduse drumul din lesă, cînd iar strigă „stai”. „Aici!”, făcu coborînd de pe drum spre buza malului. Vroia să se pişe. Ţipă scurt cînd ceva îl înţepă în picior. Se agăţase într-o chestie de aia cu ţepi, zmeură fructe de pădure nu ştiu ce. În fine, se pişă. Cîinii se puseseră în fund în spatele lui, cu capul plecat şi urechile lăsate, prost dispuşi. Se întoarse şi văzu abia atunci că peste tot erau de alea cu ţepi. Se îndreptă spre drum păşind cu grijă, cu mişcări caraghioase. Cîinii mergeau în faţa lui posomorîţi, agăţîndu-se şi ei, mai ales Andor cu blana lui de urs, întruna în căcaturile alea. Ajunşi înapoi la drum au mai mers puţin şi Egon s-a pus pe burtă decis, fără chef. Se opri lîngă el.

-       Ce e băiato, gata?

Egon se uita mongoloid în faţă, în suveranitate perfectă. Lumina ursuză de seară se pusese parcă şi în ochii lui întunecaţi, ascunşi de pliuri. Îl scărpină pe spinare. Andor veni şi căzu şi el ca un preş în mijlocul drumului.

-       Da, făcu David de parcă doar ce demonstrase ceva. Noi, domne, suntem ninja, nu fermieri. Da, da.

Se sculă oftînd şi mai făcu cîţiva paşi. Pe malul celălalt, printre copaci, se vedea o casă mare, cu etaj şi o grămadă de geamuri în spatele cărora se vedea negru pur şi simplu. „Ce pula mea!?”, îşi spuse căutîndu-se de ţigări. Îşi întoarse brusc privirea de la casă şi reveni între cîini. Pe marginea drumululi era un izvor şi, observă acum, pe stînca de deasupra lui era prinsă o plăcuţă pe care scria

                MARGARET  QUELLE

                            1878-1900

„Biata, frumoasa, prinţesa”, spuse apoi tare, spart, cu ţigara neaprinsă în mînă. „Ciumă, holeră”, se hotărî şi se aşeză pe un bolovan. „Lucruri grozave, stranii, biata de ea”. Îşi aprinse ţigara. Cînii aţipiseră parcă, sau stăteau doar aşa. Nu-i plăcea să se uite la casa aia mare, greoaie şi mai ales nu la ferestre. Întinse mîna spre izvor şi îşi dădu cu apă pe faţă, simţind cum, se zice, îi vine inima la loc. Acum chiar că se însera. De prin tufele scunde de la marginea drumului începeau să se audă tot felul de foşniri, de tresăriri. Cîinii îşi mai ridicau şi ei capul şi se uitau atent într-acolo, după care se îşi întorceau spre el nişte priviri rugătoare, înceţoşate de somn. „Hai acasă”, le spuse în sfîrşit ridicîndu-se energic.

Mergea foarte repede, cu tricoul ud lipit de spate şi aruncînd priviri scurte într-o parte sau alta. Poate că viaţa de noapte din pădure, abia trezită odată cu seara care se lăsa învineţind totul în jur, făcînd parcă fantoşe nevitale, lipsite de materialitate din toate contururile în care se potrivise materia, din copaci şi din apă şi din cabana aia cu moara care stătea şi cu ferstrele mici şi negre aşa cum dincolo de ele se vedea negru pur şi simplu, poate că viaţa de noapte extraterestră tocmai pentru că ea era supervitală, nu era fantoşa serii, îi urmărea de după tufe,de după copaci făcuţi parcă în acuarelă flcăra roşie a hanoracului, poate vroiau să-i mănînce cîinii. Strigă tare la ei ca să se audă peste zgomotul apei care se spărgea de bolovani la pragul de apă. Mai strigă o dată şi mai tare. Le puse lesa definitv şi porni grăbit, nervos, înjurîndu-se.

Ieşiră în sfîrşit de acolo. Cîmpurile se întindeau sub bila roşie-roşie a soarelui care apunea foarte dramatic, cum erau toate apusurile în satul Weiten. Se întoarseră acasă toţi trei traversînd cîmpul roşu ca vînătorii şi cîinii lor dintr-un tablou de Bruegel, fără succes, blestemaţi, amărîţi, cîinii mergînd fără chef, cu limbile atîrnînd din gurile capetelor lăsate pînă aproape de pămînt şi David ţinînd lesa cu un deget, cu plumb în bascheţi, parcă blestemat, fluierînd uşor (cînd mai făcuse el aşa ceva), o melodie absurdă, tîmpită „hei coşar, coşar/ peste tot hoinar, hoinar.”

Sau, mă rog, aşa am înţeles eu că a fost, deşi nu ne mai văzusem de doi ani, din discuţii la telefon, pe mess, din mailuri, statusuri pe facebook, muzică, din toate lucrurile astea care mă reasigurau, aşa cum din cînd Andor venea să-şi frece nasul de părul aspru de pe capul lui Egon, că suntem încă prieteni şi că suntem încă safe pe lumea asta.