în poezia de dragoste pe care nu am scris-o niciodată te aşteptam pe un gard
eram gras aveam o cămaşă care se crăpa
între nasturi pe burtă şi, în fine, era un dezastru
ploua era primăvară se udase ţigara pe care o fumam gras pe gardul ăla din faţa şcolii
tale ce ruşine interioară mă făcea să mă uit
pe sub sprîncehne la poliţist ce greşisem
aşa de tare de
ajunsesem iată să mă uit urît la
instituţiile în definitv ale ţării mele ale mele
ce greşisem aşa de rău în ţara instituţiilor mele
cum te aşteptam fumînd gras pe gardul ăla din faţa
şcolii tale într-o poezie de dragoste pe care nu am
scris-o niciodată plouat cu un chiştoc de ţigară
între buze ce melancolie ej nebun?

în poezia de dragoste pe care nu am scris-o niciodată şi nici nu ar fi fost nevoie de ea
aşteptam să mă suni prin absurd uitîndu-mă
între timp de pe balcon la nişte băltoci din
spatele blocului şi punîndu-mi marile întrebări
ale lumii şi tot degeaba. eram îmbrăcat cu un tricou
albastru şi o jachetă gri cam veche fumam un chiştoc amărît de ţigară udă în ţara mea cu problemele mele şi cînd suna telefonul nu
răspundeam nici de-al dracu ce să spun cît
să se ridice la ce gîndeam eu atunci şi
ce întrebări îmi pusesem şi tu cu cîte scuze
ai fi putut spăla că am ajuns să mă uit în
halul ăla la un biet poliţist fumînd ca şi mine
în ploaie ah, fir-ar a dracu de viaţă!

în poezia de dragoste pe care nu am scris-o niciodată mi se părea că se vorbeşte de mine aproape sau mai departe şi mă întrebam dacă mai gîndesc eu şi ce este „astăzi” dacă ziua a trecut
şi soarele apunea în ciripit de păsări în ţara mea, cu problemele mele.

în poezia de dragoste pe care nu am scris-o niciodată troleul oprea pe întruneric în staţie
dar în lumina de la scara blocului te vedeam încărcată de sacoşe cu tobă salam şuncă carne de mici,
mamă! ce i se poate reproşa unui gras care fumează amărît în ploaie pe gardul din faţa şcolii.
ce să fi făcut aşa de rău cît să ajung să mă uit pe sub sprîncene la instituţiile ţării mele cînd e primăvară liliacul ud umple aerul de miresme
într-o amosferă angoasantă de religie şi mistere!

în poezia „să stăm de vorbă şi cu marian” pe care nu am scris-o niciodată stăteam la scară în faţa blocului şi marian mă întreba cu cine ţin iar eu îi răspundeam că sunt din păcate doar inventatorul şi comentatorul

şi lumina zilei se stingea în ochii lui în ciripit de păsărele ah, crimă! "hei coşar,coşar! peste tot hoinar, hoinar!"