Copiii ăştia or să-mi smulgă capul de pe umeri până la urmă. Unul trage de o ureche şi celălalt împinge în ceafă. Mi s-au suit în cap şi acum singura soluţie e să mă scutur ca un animal, ca să-i dezechilibrez şi să cadă de pe mine, mă tem doar să nu se lovească.

Se închisese în sine şi mai mult în ultimele zile. Şi mai mult adică decât de obicei, fiindcă niciodată nu fusese un exemplu de comunicativitate şi transparenţă. Mi-e o scârbă infinită de ea. Stă şi se holbează la pereţi, lasă copiii ăştia turbaţi să-i fută creierii şi în rest nu-i prea mult de ales din ea. Poţi să-ţi iei adio de la distracţie. Poţi să-ţi iei adio de la problemele reale. Poţi să-ţi iei adio de la viaţă. Când ia o pauză de la pereţi, se holbează la fereastra mare a dormitorului, ochii se fixează pe sticlă şi privirea nu răzbate dincolo. Câteodată i-aş da una-n cap, s-o văd lată şi să punem punct. Să o luăm de la capăt. Ce facem cu copiii?! Să-i crească tatăl. El e ok.

El era paza bună, iar eu eram primejdia rea. Aşa că ne-am hotărât să întemeiem o familie. Ploaia asta chiar nu vrea să-nceteze. Până acum câteva zile leşinai de cald, acum îţi roieşte umezeala prin oase numai uitându-te pe geam. Picăturile fac concurs între ele, fiecare lasă o dâră spre rama de jos şi e grozav de palpitant să le urmăreşti. Trebuie să faci pronosticuri, care ajunge prima şi să iei mereu în calcul că unele dâre „se dublează”, adică vine de sus altă picătură pe aceeaşi traiectorie şi, automat, creşte debitul, se accelerează alunecarea. A sosit tatăl, copiii au o pradă nouă. Îi aud în hol dând onorul şi număr secundele până când Silviu o să ajungă aici. El era paza bună şi ar fi vrut, îl cred fără rezerve, să fie până la sfârşit, orice ar însemna asta.

Dar pentru asta trebuie să ştii ce păzeşti. Şi să ai ce păzi. Nu păzeşti năluci, nu poţi păzi fantome, nici cadavre, nici… Habar n-am ce vreau să spun, caut un cuvânt care s-o definească, ceva jignitor, dar şi cât de cât relevant. Sau poţi să laşi baltă judecăţile şi etichetele, să zici „mda, asta-i marfa, dacă-ţi convine ia-o, dacă nu, nu”. Crezi că mie-mi place situaţia asta? A intrat în cameră, în mai puţin de o secundă o să zică ceva şi o să trebuiască să-i răspund. Probabil o să fie un salut, ceva usor. Iată totuşi cum a fost:

Erau zile foarte fierbinţi, canicula strângea oraşul ca o menghină şi tot comprima, tot comprima, încât oamenii erau tot mai aproape unii de alţii, corpurile năclăite de transpiraţia lipicioasă îşi violau halourile până nu mai ştiau de ele, începeau să reacţioneze ciudat. Trebuia să bei multe lichide şi asta te fixa cumva într-o poziţie clinică, fiecare îşi tratează propriul corp ca să continue funcţionarea corectă. Când bei lichid şi îl elimini apoi prin transpiraţie şi elimini şi trebuie iarăşi să alimentezi, pierzi cumva legătura cu tine sau, mai bine zis, se creează o altfel de legătură, de la exterior la interior şi trebuie să ocupi ambele poziţii (deodată), aşa ajungi sa fii înăuntru şi înafară.

Imposibil! Iar începe vorbăria asta imbecilă, nu sunt în stare să spun ceva simplu, să urmez un fir clar. E o cale de a ieşi din porcăria asta. Nu mai e chiar la fel, e şi nu e, dar oricum trebuie ieşit din asta, dacă vrei ceva cât de cât limpede, ca să ai de unde porni mai departe. Uite, totuşi, cam ce-ar fi de spus:

A fost odată o fată care după ce a terminat facultatea s-a dus în Japonia. Tatăl ei avea o funcţie la ambasadă română din Tokyo şi era foarte fericit să o găzduiască, pe termen nedefinit. Părinţii sunt separaţi, în bune relaţii, dar există o concurenţă mută pentru afecţiunea acestei unice fiice care, probabil, îi urăşte pe amândoi. Aşadar ea s-a dus în Tokyo şi au trecut câteva luni bune, timp în care s-a apucat să descopere cotloanele oraşului, viaţa de noapte şi oamenii, fel şi fel de oameni dispuşi să se lase amuşinaţi de o europeancă uşuratică. S-a combinat cu un japonez, Aguri, frumos ca o fetiţă. Şi au mai trecut câteva luni.

Dar într-o zi, Mihaela a aflat despre un anume loc de la periferia oraşului. O pădure. Era de fapt un fel de parc amenajat într-o pădure, mai mult sălbatic totuşi. S-a gândit imediat că peste tot, din loc în loc, pe toată suprafaţa locuită a pământului, ar trebui să existe asemenea locuri. Şi poate chiar există. E vorba despre un loc în care oamenii se întâlnesc pentru sex, fără întrebări şi fără vrăjeli. Parc înseamnă câteva alei pietruite, un ţarc cu tobogane şi alte accesorii de joacă pentru copii, folosite poate doar în prima săptămână după inaugurare, foişoare din lemn cu mese şi scaune şi un gard care delimitează perimetrul amenajat de restul pădurii, ca să nu pătrundă animale sălbatice. Nu m-am gândit niciodată ce fel de animale sălbatice trăiesc în pădurile de acolo, dacă există vreunele specific japoneze. Când spun Japonia îmi vin în cap dragonii şi atât.

Auzise că lucrurile decurg cam aşa: prin parc se preumblă bărbaţi şi femei, de obicei suma celor dintâi e net superioară acestora din urmă. Există o zonă, parcul e imens, în care nu mai găseşti alei pietruite, doar desiş prin care se strecoară poteci înguste. Acolo, prin desişuri, poţi auzi şi vedea oameni care o fac în diverse feluri. Dată fiind distribuţia pe sexe a celor care frecventează parcul, cele mai des întâlnite combinaţii sunt bărbaţi cu bărbaţi şi bărbaţi cu femeie. Existau se pare şi cupluri simple, adică acţiune unul la unul. Din câte auzise Mihaela, erau destui, chiar majoritari, cei care considerau că, exceptând cuplurile mixte, şi acelea din ce în ce mai rare, parcul era de fapt un homoland. Combinaţia de mai mulţi bărbaţi cu o femeie în mijloc, dealtfel singura capabilă să menţină interesul publicului hetero din Tokyo, măcar la nivel de fantezie, faţă de parc, era socotită mai degrabă o legendă, un mit urban. Pe scurt, opinia cvasi-unanimă era că parcul e un loc de întâlnire pentru poponari sau cupluri oricum prea naive, din moment ce merg acolo, ca să poată comite ceva interesant în desişuri.

Mihaelei însă îi plăcea să creadă în legende. Aşa că într-o zi i-a spus lui Aguri că se întâlneşte cu tatăl ei şi că nu ştie când se întoarce. Se mutase la iubit între timp. Poate se face şi seară, să nu se îngrijoreze inutil, căci ea va fi pe mâini bune. Aguri era depanator de computere şi lucra în tura a doua, de la 14 la 22, se ducea la firmă şi de acolo îl trimiteau unde era nevoie.

El a plecat de acasă la unu, ea a rămas uitându-se la televizor. Mai târziu a mâncat. Pe la trei a sunat Aguri să-i spună în engleza lui irezistibilă că o iubeşte foarte mult. La patru şi-a făcut o clismă, apoi duş, s-a îmbrăcat şi a pornit în marea ei aventură. Drumul până la staţia de metrou l-a parcurs într-o stare e surescitare pe care nu o mai simţise de foooarte mult timp.

Se îmbrăcase într-o fustă până la genunchi, dintr-un material creponat, şi o cămăşuţă albă cu mâneci scurte şi nişte sandale. Era cald, nu la fel de cald ca acum, dar destul cât să simţi că e vară şi că totul devine posibil pentru corpul tău tânăr. A luat metroul în direcţia X. Era o oră aglomerată. Chiar în marginea oraşului, după nouăzeci de minute, trenul iese la suprafaţă. Coboară în staţia pe care şi-o notase, temându-se că-i va fi greu acum să găsească parcul. Dar intrarea în parc e la doi paşi. Undeva în partea dreaptă se văd siluetele unor blocuri care n-ar trebui să fie acolo. Nu sunt blocurile din Tokyo, oraşul e în spatele ei. E un cartier muncitoresc relativ proaspăt construit, dat în folosinţă de câteva luni, va afla despre el câteva zile mai târziu, dar până atunci nimeni nu-i pomenise de aşa ceva, ea ştia că parcul e într-o zonă pustie, o pădure înconjurată de terenuri neocupate, delimitate doar de depozitele uriaşe din marginea oraşului pe care le cunoştea foarte bine, fiindcă acolo erau câteva cluburi la modă în comunitatea gothic-industrial. Ştia doar că la câteva staţii de tren mai departe, exact în direcţia opusă oraşului, e complexul de cazinouri, dar acela nu se vede, e ascuns strategic dincolo de o bucată de pădure.

Aşa că intrând în parc, Mihaela se întreba dacă nu cumva făcuse drumul degeaba. Poate că parcul se reprofilase. Pe alei se plimbau câteva femei cu cărucioare, în cărucioare erau pui de muncitori japonezi.

S-a dus totuşi până la capătul aleilor, a trecut de locul de joacă şi de foişoarele cu mese şi a luat-o pe o ultimă alee pietruită care se termina într-o zonă cu pietriş mărunt pe jos, din care răsăreau la distanţă de 10-12 metri una de alta trei măsuţe de piatră echipate cu scaune tot de piatră. Dincolo de ele, cum priveai în dreapta, începea o alee destul de largă, dar nepietruită. Mergând pe alee, treci întâi de un pâlc de copaci şi ieşi într-un fel de poiană. Mai departe începe desişul. Desişul arată aşa: copaci şi copăcei crescuţi din loc în loc şi în rest tufişuri, bălării, diverse ierburi înalte, cu tulpini groase şi frunze lăbărţate, crescute în neştire. O mică junglă. E limpede că de multă vreme nimeni nu-si bate capul să îngrijească bucata asta de parc. Din poiană pornesc câteva poteci strâmte şi se afundă între ierburi.

Dar iată şi bărbaţii. Mihaela a parcurs cam zece metri pe o asemenea potecă şi distinge întâi două siluete plimbându-se agale pe două poteci aproape paralele, apoi încă una, mai la stânga. Aici ierburile nu sunt încă aşa dese, dar puţin mai încolo nu prea mai vezi nimic, doar verde închis şi umbră oarbă. Hotărăşte să nu se afunde încă în zona aceea. Se plimbă încet, vrând să pară absolut relaxată, trăgând pe rând cu coada ochiului la cei trei bărbaţi singuri. Se gândeşte că nu-i mare diferenţă între ce-i aici şi parcul Operei, cum îmi povestea prietena mea Svetlana că veneau ele de la instrucţie militară, în vremurile acelea, şi onaniştii le vânau cu privirile lor umede şi greţoase. Dar nu acel parc de atunci, mai degrabă cel în care, mai aproape de zilele noastre, chiar Mihaela se plimba uneori şi citea în ochii bărbaţilor răsfiraţi pe alei o disperare nehotărâtă, transformată în speranţă înfricoşată când în sfârşit doi se hotărau să se cupleze şi să caute un loc cât mai retras.

Doar că în ochii ascuţiţi ai bărbaţilor japonezi nu poţi citi niciodată nimic, cu excepţia momentelor de furie necontrolată, când e mai bine să priveşti în jos. Şi aşa, trăgând cu ochiul într-o parte şi-n alta, îşi închipuie că nu e nimic ciudat, a ieşit pur şi simplu la o plimbare în parc, dar emoţiile prosteşti se îngrămădesc în stomac şi e greu să-şi stăpânească tremurul ridicol al obrazului stâng. Iar doi dintre bărbaţi se intersectează la o răscruce şi pornesc împreună mai departe pe aceeaşi potecă, în zona întunecată. La câteva poteci distanţă, a ajuns şi ea la marginea umbrei. Tulpini groase şi dese, frunze neobişnuit de mari, tufişuri stufoase, care par ţepoase dar nu sunt. Păşeşte printre ele şi ochii trebuie să se obişnuiască, nu distinge mare lucru. Probabil începe să se şi însereze. Se întunecă pe la nouă în această perioadă a anului. E opt şi zece. Acum i se pare că aude sunete ciudate de peste tot, foşgăieli şi gemete sugrumate, ca şi cum de aici chiar începe zona cea mai populată a desişului. La câţiva paşi vede un umăr în cămaşă albastră. Inima a luat-o razna. Se gândeşte cât de tâmpită, cât de fricoasă poate fi ca să reacţioneze aşa într-o situaţie planificată de-acasă şi care nu a scăpat nici o secundă de sub control. Cu toate astea, se pare că e în pragul unui atac de cord. Se întoarce şi porneşte înapoi spre pietriş, strigându-şi în cap cele mai nemiloase reproşuri şi numindu-se cu cele mai jignitoare nume pe care le ştie ea. Şi tocmai atunci sună telefonul. În loc să bage mâna în buzunarul fustei şi să răspundă, o rupe la fugă spre aleile pietruite.

Abia când ajunge la ţarcul cu tobogane se opreşte din goană. E transpirată ca după un urcuş pe scări în blocul lui Aguri, până la etajul 16, într-o zi cu ambele lifturi defecte. Nu existase o asemenea zi, dar urcase o dată pe jos răspunzând unei provocări a lui Tazuo, prieten de-al lui Aguri. Udă toată, ca după câteva ore bune de sex în grup. Îşi verifică telefonul, era Aguri. Îl sună înapoi, da, încă mai e cu tatăl ei, nu ştie sigur dacă mai întârzie. Poate merge până la el, să caute o carte pe care n-o găseşte de când s-a mutat. Aguri e frânt de oboseală, dar cu ultimele puteri se gândeşte la ea. Poate ajunge totuşi acasă înainte ca el să adoarmă.

Vorbind la telefon, o apucase către ieşirea din parc. După ce a închis, a continuat să meargă până la staţia de tren, fără să se gândească la nimic. Transpiraţia începea să i se usuce pe sub haine.

S-a uitat la ceas, era puţin trecut de opt şi jumătate. S-a răsucit pe călcâie şi a pornit din nou agale spre parc. Soarele nu se mai vedea, coborâse undeva dincolo de pădure, dar era încă lumină. Simţea că o să trebuiască să facă pipi cât de curând. Aşa că s-a hotărât să exploreze parcul mai atentă, poate există undeva o toaletă. Şi iarăşi nu era nimic ciudat cu ea, ieşise la o plimbare, căuta o toaletă. Doar că acum se făcea târziu şi mamele dispăruseră cu cărucioarele lor. Şi lumina se scurgea într-o scurgere invizibilă dincolo de pădure. Se întuneca nefiresc de repede.

A traversat pe partea opusă celei prin care trecuse prima oară. A descoperit un chioşc cu obloanele trase, în care s-ar fi putut vinde vată de zahăr sau alte dulciuri bune. Dar nici o toaletă. Şi aleile pietruite se termină parcă mai brusc decât pe partea cealaltă. Iar zona cu pietriş lipseşte, nu e decât o bancă simplă aici, dincolo de care începe desişul. Nu se vede nici o potecă, poate şi din cauza întunericului coborât în vălătuci groşi dinspre pădure. Ocolind banca, Mihaela păşeşte pentru a doua oară printre ierburile înalte. Nu mai era nici zona tampon de dincolo, aici intrai direct în junglă, frunzele îţi veneau peste obraz şi crengi încâlcite pe jos îţi zgâriau gleznele. Inima începe iarăşi să se smucească în stomac şi i se pare că pulsul îi creşte presiunea din vezica urinară, accentuând nevoia şi aşa sâcâitoare de a face pipi. Îşi face loc tot mai adânc în desiş, din ce în ce mai înspăimântată de propria-i îndrăzneală şi din ce în ce mai hotărâtă să nu se întoarcă până nu întâlneşte pe cineva, oricine-ar fi, nu contează. Nu contează nici dacă o să facă ceva sau nu, dar trebuie să simtă mişcare de om împrejur, să simtă un pericol real şi posibilitatea reală de a se întâmpla ceva, nu doar închipuiri. Impresii şi închipuiri sunt la tot pasul. Copacii sunt oameni, tufişurile sunt oameni ghemuiţi, întreg desişul foşneşte, i s-a părut că aude chiar şi un fluierat cât se poate de omenesc. Face eforturi mari să nu se scape în chiloţi, se opreşte şi încearcă să încetinească bătăile inimii, fiindcă de acolo porneşte tot răul. Reuşita e parţială, presiunea din vezică devine mai suportabilă, inima se ridică din stomac, dar se opreşte exact în gât. Acum se îneacă şi îi vine să scuipe, saliva se strânge în gură şi n-o mai poate înghiţi.

Nu-şi poate da seama unde a ajuns. Aici nu e nici o potecă, doar tufişuri, bălării şi nişte copaci strâmbi, cu crengi atârnând până la un metru de pământ. Are o zgârietură usturătoare pe frunte, pipăie după sânge, degetele i se năclăiesc într-o umezeală caldă şi lipicioasă, dar ăsta nu e sânge, e transpiraţia care i se scurge şi pe gât şi pe spate şi pe coapse. Acum e sigură că s-a rătăcit şi se gândeşte dacă există într-adevăr un gard care separă parcul de pădure. Dacă este gard, ar trebui să ajungă la el cândva. Sau să se întoarcă pe unde a venit, dar cine poate şti pe unde a venit.

Atunci s-a hotărât să rezolve măcar una dintre probleme, cea mai urgentă: pipi. Avantajul era că nu trebuia să cauţi un loc mai ferit, pentru simplul fapt că nu exista nici un loc expus în jungla aceea. Aşa că şi-a suflecat fusta peste şolduri, a coborât chiloţii până la genunchi şi s-a lăsat puţin în jos, atât cât să simtă elasticul prins în şanţul din spatele genunchilor şi a trăit câteva clipe de uşurare, cu ochii închişi, gândindu-se că-i va deschide şi se va trezi în cofetăria ei preferată din Shibuya.

S-a ridicat, şi-a aranjat ţinuta şi a simţit imediat că respiră mai uşor. Inima era la locul ei. Pulsul – acceptabil. A lăsat capul pe spate şi a văzut un pătrar de lună gălbuie. Totul era schimbat în bine, mai rămânea doar să găsească un drum înapoi spre aleile pietruite. S-a hotărât să meargă spre stânga. Dar cu fiecare pas creştea în ea o mare dezamăgire. Contactul rapid cu propriul sex, când se ştersese cu o batistuţă de hârtie mentolată, îi adusese aminte de ce venise aici, iar amintirea asta se propaga acum în tot corpul, un frison despre care nu se poate vorbi. Şi a decis că e inacceptabil să fi venit degeaba, nu există o jumătate de zi pierdută degeaba. După alţi câţiva paşi, Mihaela s-a trezit în spatele băncii, aproape exact de unde pornise.

Mersese cumva în cerc, naiba ştie cum. Bucăţica de lună era chiar deasupra băncii. Trebuie să se aşeze. Chiar dacă spaima trăită în adâncul junglei a trecut, picioarele îi tremură totuşi. Se aşează şi în momentul acela i se taie respiraţia. La mai puţin de zece metri sunt doi bărbaţi care o privesc nemişcaţi. Rotindu-şi capul observă alţi doi. Şi apoi încă unul, o siluetă în mişcare, venind dinspre centrul parcului.

Mihaela se ridică şi face cativa paşi înapoi spre desiş. Îi priveşte din nou, acum toţi cinci se mişcă în aceeaşi direcţie, spre jungla scufundată cu totul în întuneric. Un nor rătăcit a acoperit luna. Fata se strecoară fără grabă printre ierburile înalte. Bărbaţii o urmează, fără să îşi accelereze nici ei mersul. Mihaela priveşte deseori peste umăr. Între ea şi ei rămâne o distanţă constantă de zece-doisprezce paşi. De aici filmul din capul ei se rupe iarăşi, pelicula se topeşte şi plasticul acela sau ce-o fi se lipeşte de creier şi nimic nu mai e limpede. Ar vrea să se oprească şi să-i aştepte, dar numai începutul ăsta de gând îi ridică inima până în gât, o spaimă iraţională îi forfoteşte în stomac, o dorinţă furioasă, sinucigaşă, îi explodează în pântece şi e sigură că o să vomite tot, sânge, sex, intestine şi inimă şi o să rămână doar corpul tânăr şi cald, o carcasă umedă şi frumoasă strălucind între bălăriile pline de întuneric.

O activitate cerebrală frenetică, declanşată automat, reface cu exactitate traseul în buclă parcurs cu puţin înainte şi Mihaela se trezeşte iarăşi la marginea desişului, în spatele băncii. O ia la fugă spre centrul parcului. Şi mai departe spre ieşire. Şi mai departe spre staţie. Urcă scările până la peron, gândindu-se ce om de nimic poate fi. I-ai atras în desiş, asta se cheamă o PROMISIUNE, dacă ştii ce însemnă. Ei te-au urmat şi între voi s-a născut o minunată COMPLICITATE, pe care n-ai s-o mai simţi în viaţa ta. Iar tu eşti o CRETINĂ, pentru că nu ştii ce vrei, sau ştii ce vrei, dar nu eşti în stare să mergi până la capăt.

A venit un tren bun, spre oraş. Mă hotărâsem însă deja să mă întorc în parc. Bărbaţii ar fi trebuit să fie încă acolo, chiar dacă ieşiseră din desiş, în nici un caz nu părăsiseră parcul. Dar m-am urcat în ultimul vagon până la urmă. M-am întors la Aguri, apoi am plecat de la Aguri, am plecat din Japonia, m-am întors în România şi tot restul.