Primăvara. Pe măsură ce oamenii se îndepărtează de drum şi se apropie de iarbă, privirea lor devine fixă, visătoare, ca privirea oamenilor care înaintează cu greu sub apa caldă a mării. Margaretele nu au ieşit încă, dar mirosul dulce al ierbii se ridică, se ridică în valuri mici în timp ce oamenii coboară. Copacii sunt înfrunziţi. Însă, cât poţi vedea cu ochii, au apărut evantaie, crinoline şi pene înalte, bogate, în diferite nuanţe de verde. O briză uşoare le scutură, aducându-le împreună, despărţindu-le din nou. Pe cerul albastru pluteşte un grup de norişori albi ca nişte răţuşte. Oamenii se plimbă prin iarb㠖 cei în vârstă respiră greu şi se clatină după somnul de iarnă; cei tineri îşi prind brusc mâinile şi se îndreaptă spre cortina de copaci din vale sau spre acel pâlc de grozamă neagră cu vârfuri galbene – mergând foarte repede, aproape alergând, ca şi cum tocmai au auzit o biată creatură prinsă în desiş, ţipând să fie salvată.
În vârful unei moviliţe verzi este o bancă foarte căutată. Lângă ea, creşte un castan tânăr, de forma unei ciuperci. Pământul s-a năruit sub el, creînd trei sau patru scorburi – peşteri – caverne cleioase – şi într-una dintre ele, doi omuleţi şi-au construit o casă cu un târnăcop, o cutie goală de chibrituri, un cui bont şi o lopată drept mobilă. El are părul roşu, tăiat scurt, ochii de un albastru deschis, o salopetă roz, decolorată, şi pantofi maro. Ea are buclele pline cu flori şi prinse sus cu o panglică galbenă şi poartă două rochii – pe cea de săptămâna asta pe dedesubt şi pe cea de săptămâna trecută pe deasupra. Asta îi dă un aer cam greoi.
„Dacă nu-mi aduci beţe pentru foc”, spuse, „n-o să vezi mâncare la cină.” Îşi încreţeşte nasul şi-l priveşte cu severitate. „Se pare că ai uitat că am un foc de făcut.” El nu se simţi atins, legănându-se pe vârfuri – „Păi, unde vrei să găsesc eu beţe?”
„Oh”, spuse ea – azvârlindu-şi mâinile în aer – „oriunde, bineînţeles...” Şi apoi şopti destul de tare ca el să audă, „nu trebuie să fie de-adevăratelea, ştii tu”.
„Aaa”, răsuflă el uşurat. Apoi rosti pe un ton apăsat, distinct: „Ei bine, eu mă duc să caut nişte beţe.”
Se întoarse după un minut cu un braţ plin.
„Ai luat de un penny întreg?” spuse ea, întinzându-şi rochia pentru beţe.
„Păi”, spuse el, „nu ştiu pentru că mi le-a dat un om care se muta”.
„Poate că sunt bucăţi din lucrurile care s-au stricat”, spuse ea. „Când ne-am mutat noi, două fotografii s-au rupt şi tati a aprins focul cu ele şi mami a spus – a spus” – o scurtă pauz㠖 „maniere de soldat!”
„Ce-i aia?” spuse el.
„Doamne sfinte!” Îşi holbă ochii la el. „Nu ştii?!”
„Nu”, spuse el. „Ce înseamnă?”
Îşi răsuci o bucată de rochie pe un deget, o ronţăi, apoi se uită în altă parte: „Oh, nu mă obosi, copile”, spuse.
Puţin îi păsa lui. Apucă târnăcopul şi ciopârţi o bucăţică din podeaua bucătăriei.
„Ai vreun ziar?”
El smulse unul din aer şi i-l dădu. Hârşt, hârşt, hârşt! Ea îl rupse în trei bucăţi – îngenunchie şi aşeză beţele peste ele. „Chibriturile, te rog.” Cutia adevărată era un triumf, la fel şi cuiele tocite. Dar ce ciudat – hârşt, hârşt, hârşt – nu vroiau să se aprindă. Se uitară unul spre altul consternaţi.
„Încearcă pe partea cealaltă”, spuse ea. Hârşt. „Ei! Aşa da.” Strălucea puternic – se aşezară pe podea şi începură să prepare plăcinta.

Doi bebeluşi bătrâni şi graşi veniră la banca de lângă castan şi căzură cu zgomot pe ea. Ea purta o bonetă, împodobită cu liliac şi legată cu cordeluţe din catifea liliachie; un pardesiu din satin negru, legat cu un şnur din dantel㠖 iar mâinile ei, îndesate în mănuşi negre de copil, scoteau la iveală câte o bucată de carne vineţie. Pielea de pe faţa lui umflată era întinsă şi lucioas㠖 se aşeză, ţinându-şi burta moale, imensă, de parcă n-ar fi vrut s-o zdruncine sau s-o alarmeze.
„Foarte cald”, spuse el, şi scoase un vaiet înfundat, un muget straniu cu care ea era evident familiară, pentru că nu reacţionă. Privea în depărtarea încântătoare, când începu să vibreze:
„Nellie s-a tăiat la deget aseară”.
„O, da?” spuse sforăitorul. Apoi: „Cum a reuşit?”
„La cină”, veni răspunsul, „cu un cuţit.”
Amândoi se uitară deasupra lor – gâfâind – apoi: „Rău?”
Vocea slăbită, uzată, vocea îmbătrânită, care poate cuiva să-i amintească de mirosul unei bucăţi de dantelă neagră, spuse, „Nu foarte rău.”
El scoase din nou plânsetul acela înfundat. Îşi scoase pălăria, îi şterse borul şi o puse înapoi pe cap.
Vocea de lângă el spuse pe un ton duşmănos: „Cred că din neatenţie” – şi el răspunse, dezumflându-şi obrajii, „Îţi dai seama!”
Dar atunci o pasăre se aşeză pe o creangă a castanului tânăr, deasupra lor – şi eliberă peste capetele bătrâne un şuvoi impresionant de cântece.
El îşi scoase pălăria, se ridică greu, şi o flutură în direcţia copacului. Pasărea zbură.
„N-am chef să ne pice în cap găinaţ”, spuse el, coborându-şi burta cu grij㠖 din nou cu mare grijă.

Au făcut focul.
„Bagă mâna în cuptor”, spuse ea, „ş’ vezi dacă frige.”
El îşi introduse o mână înăuntru, dar o scoase repede cu un chiţăit, ţopăind. „Frige cel mai tare”, spuse el.
Asta părea să o satisfacă. Se ridică şi ajunse lângă el, apoi îl atinse cu un deget.
„Îţi place să te joci cu mine?” Iar el spuse, în felul lui reţinut, „Da, îmi place.” Atunci ea-l îmbrânci şi ţipă, „N-o să termin niciodată dacă mă tot deranjezi cu întrebările tale.”
În timp ce ea aţâţa focul, el spuse: „Câinele nostru a făcut pisoi.”
„Pisoi!” Reveni pe călcâie - „Poate un câine să facă pisoi?”
„Bineînţeles că poate,” spuse el, „din ăia mici, ştii tu.”
„Doar pisicile fac pisoi”, ţipă ea. „Câinii nu pot, câinii fac...” se opri, făcu ochii mari – căutând cuvântul – negăsindu-l – dispărând. „Câinii fac...”
„Pisoi” ţipă el. „Câinele nostru a făcut ş-a făcut chiar doi.”
Îl călcă pe un picior. Era roşie în obraji, exasperată. „Nu sunt pisoi”, spuse ea hohotind, „sunt...”
„Ba sunt ba sunt ba sunt ba sunt” strigă el, agitând lopata.
Ea îşi aruncă poalele rochiei peste cap şi începu să plângă. „Sunt....sunt....sunt.”
Dintr-odată şi fără niciun avertisment, el îşi ridică şorţul şi făcu apă.
La sunetul acesta, ea apăru din nou la suprafaţă.
„Uite ce mi-ai făcut”, spuse, prea îngrozită să mai plângă. „Mi-ai stins focul.”
„Eh, lasă. Hai să ne mutăm. Ia tu târnăcopul şi chibriturile.”
Se mutară în peştera următoare. „E mult mai frumos aici,” spuse el.
„Acum du-te să-mi aduci beţe pentru foc,” spuse ea.

Cei doi bebeluşi bătrâni de deasupra începură să mormăie, însă, când veni semnul, se ridicară ascultători, fără niciun cuvânt, clătinându-se.