Era o sâmbătă dimineaţă. Făcuserăm împreună un duş prelungit, eu rămăsesem să mă bărbieresc şi bănuiam că el se dusese în bucătărie, să pregătească micul dejun. Eram concentrat să nu mă tai între bărbie şi buza de jos, când deodată uşa s-a deschis şi el a început să vorbească din prag. Îi vedeam în oglindă jumătate de faţă.
- Un Ţuţea decrepit, cu glume semi-pornografice, şi un Cioran plutind inofensiv sub aripa senilităţii – astea sunt cele două modele propuse de tânărul intelectual Liiceanu pentru tinerii intelectuali post-revoluţionari, într-un exerciţiu de admiraţie pe cât de grotesc, pe atât de nociv.
În primul moment n-am înţeles despre ce vorbea, era continuarea discuţiei pe care o avuseserăm în ajun.
- Nichita Stănescu era un beţiv, lua zilnic o sticlă de votcă Moskovskaia şi după aia scria poezii, îţi dai seama ce interesant! continuă el. Câţiva mari actori, mulţi medici, o duceau cu toţii foarte bine, era mereu loc de râsete, maniere elegante şi conversaţii inteligente, în vreme ce, vezi-doamne, poporul o ducea rău. Dar cine pula mea o ducea rău în comunism, când toată lumea se descurca, într-un fel sau altul? De la şoferi la gestionari, de la distribuitori la şefi de secţie şi aşa mai departe. Muncitorii furau, intelectualii conversau, ţăranii leneveau la C.A.P. Toată lumea o ducea bine, în timp ce toţi se văitau că o duc rău. Se dădeau de ceasul morţii, dar erau perfect adaptaţi. Inadaptaţi erau doar cei care aveau cu adevărat principii de la care nu puteau abdica, erau de fapt nişte handicapaţi, fiindcă nu-şi găseau pacea în compromisuri.
Face o pauză, aşteaptă probabil să ripostez, dar încă n-am terminat bărbieritul şi nici nu prea înţeleg unde vrea să ajungă, aşa că tac. El continuă, din ce în ce mai ambalat.
- Regimul comunist din România a fost un regim popular cu adevărat. Poporul trăia bine, poporul se descurca. Mitul nocivităţii comunismului a fost lansat de o minoritate extremă, cei care au făcut puşcărie politică, dar ăştia nu au reprezentat nici o clipă poporul român. Ăştia erau nişte aberaţii genetice în Marea Familie, erau mutanţi cu malformaţii morale scârboase, pe care orice regim popular are datoria să-i îndepărteze, să-i izoleze, eventual chiar să-i anihileze, fiindcă disconfortul pe care prezenţa lor îl produce poporului, efectul lor asupra stării de spirit a poporului, devine la un moment dat insuportabil.
- Vai de mine, intervin eu în timp ce mă clătesc de spumă, ce retorică spectaculoasă ai!
- Timpul petrecut fără comunism îi face pe români să reevalueze acum epoca, tot mai mulţi spun, în discuţii particulare, că nu era chiar aşa de rău înainte, continuă el imperturbabil. Fiindcă au văzut că ceea ce pt comunism a fost un moment de criză, anume nesiguranţa condiţiilor de trai, imposibilitatea de a te mai descurca, pt democraţie, cu economia ei de piaţă, e starea obişnuită. Singurii sinceri sunt ăştia care spun că nu era chiar aşa de rău, care admit că trăiau mai bine înainte, una peste alta, dacă faci o medie între anii dinainte de 84-85 şi anii de după. Cei care spun că a fost rău sunt în general cei cărora le e ruşine acum să recunoască că nu le-a fost chiar atât de rău. Spunând că era f rău, se şi autosugestionează cumva că le-a fost şi lor f rău, ăştia-s mai ales intelectualii. Revoluţia, sub forma mişcărilor populare din intervalul 16 – 25 dec 1989, nu a avut cauze politice, ideologice etc., ci pur economice. Conducerea a scăpat de sub control o criză economică prelungită, care până la urmă i-a exasperat pe români, fiindcă nu mai aveau cu ce să se descurce. Criza îi afecta, cum e şi normal într-o mare familie, în egală măsură pe demnitari, pe securişti, pe activişti, pe muncitori, ţărani şi intelectuali. A fost o revoltă populară în adevăratul sens al cuvântului, fiindcă aşa nu se mai putea. Dar nu s-a dorit nici o clipă înlăturarea regimului comunist, ci doar repunerea lui în funcţiune, revenirea la o stare de lucruri suportabilă, în care oamenii să se poată din nou descurca. Pentru asta au şi votat la primele alegeri libere. Apoi, încet încet, s-au trezit purtaţi într-o altă stare de lucruri, economia globală, UE, cu regulile aferente. Dar ne vom descurca şi aşa. Ne vom căina în fel şi chip despre cât de consumistă e civilizaţia asta etc., dar ne vom descurca. Doar foamea ne poate face intransigenţi. Există un singur principiu de la care nu vom abdica niciodată: avem dreptul la păpică!
– Bine, zic, dar chiar nu înţeleg unde vrei să ajungi. Revolta ta e sterilă. E un mijloc de a rezista ca oricare altul, la fel ca „rezistenţa” poporului în timpul comunismului, dacă vrei. Ca să nu-ţi fie prea greaţă de tine, tu acum demaşti şi devii conştient de răul din care faci parte şi te îngreţoşezi de sistem. Ce să spun, mare vitejie!
- Nu e nici o vitejie. E doar un moment de luciditate. Nu există nici o revoltă nesterilă, nici o rezolvare constructivă, fiindcă a construi înseamnă a perpetua răul, fiindcă nu poţi să construieşti decât utlizând ceea ce ai la dispoziţie. Toate materialele noastre sunt din lumea asta, iar lumea asta e degenerată şi e de căcat în esenţa ei.
– „Lumea e de căcat”!? M-ai omorât! Dar, revenind la subiect, cine eşti tu ca să-i judeci pe cei care au trăit în comunism? Poate în locul lor ai fi făcut la fel.
- Dar nu e vorba de asta, de ce faci pe prostul? Nu e vorba că mă cred eu ceva, e vorba că ei nu se pot judeca singuri. Acum au creierul deja formatat de felul în care au trăit atunci, iar atunci erau ocupaţi să trăiască, nu să facă analize etice. Trebuie să-i judecăm noi, care avem distanţa. Ca să nu mai facem ca ei.
- Da, dar nu avem căldura conjucturii, ne lipsesc mereu date importante şi chiar dacă am pune în cumpănă toate detaliile din viaţa lor, problemele de familie, obligaţii sociale diverse, nivel de inteligenţă, pericol etc., tot ne lipseşte impactul general al stării de spirit de atunci, ceva ce plutea-n aer.
- Păi atunci orice evaluare morală e imposibilă, că niciodată nu ai acces complet la experienţa subiectivă a făptaşului. Fiecare să se judece singur, nu?
- Cam aşa. Toată etica şi morala sunt frecţie. Iar legile care spun că protejează valori morale, de fapt nu se întemeiază pe infailibilitatea unei judecăţi obiective, ci pe simpla convenţie că anumite fapte trebuie pedepsite, dat fiind impactul lor nedorit asupra comunităţii care a convenit să le pedepsească. Morala e o frecţie. Tot eşafodajul tău culpabilizator e o frecţie. Orice eşafodaj care se bazează pe judecăţi de tipul ăsta e o frecţie nerealistă, iar dacă e pus în practică se transformă într-o monstruozitate, ceva contra naturii.
- Deci nimeni nu poate să-i judece, din punct de vedere moral, pe cei care au colaborat, tacit sau oricum, cu sistemul comunist?
- Nimeni, decât ei înşişi.
- Şi dacă ei nu o fac? Fiindcă n-au cum să o facă, ţi-am explicat foarte clar, reperele lor etice sunt alterate iremediabil.
- Ce-ţi pasă ţie? Ce te interesează dacă unui necunoscut îi pare rău sau nu că-şi înşeală nevasta, sau că pierde alocaţia copiilor la jocuri de noroc? Te doare fix în pix, şi pe bună dreptate. Încearcă să faci la fel şi cu ăştia care-au trăit în comunism, şi-o să fii mult mai liniştit.
Ne-am mutat în bucătarie şi am pus de cafea. El şi-a aprins o ţigară. Eu am reluat discuţia.
- Până la urmă, de unde vine revolta asta a ta? De obicei, ceva care nu ne priveşte direct ajunge să ne revolte tocmai atunci când sunt motive de revoltă la noi înşine, dar, conştient sau nu, ne ferim să ne confruntăm cu noi, înfuriindu-ne pe alţii.
- Adică e ceva în neregulă cu mine, nu? Astea-s şmecheriile pe care le-ai învăţat la şcoală, cum să le fuţi creierii pacienţilor şi să-i scoţi pe ei vinovaţi atunci când îi preocupă chestii din exterior? Dar celor care suferă de diverse complexe de vinovăţie ce trebuie să le spui? Exact opusul, nu? Că nu e vina lor, e vina celorlalţi, e vina sistemului.
- Da, normal, dacă se simte vinovat pentru faptele altora, sau pentru chestii la care contribuţia unui individ e, statistic vorbind, infimă, cum ar fi poluarea planetei, normal că-i pui înainte perspectiva corectă şi completă.
- Deci există un sistem vinovat, făcut din oameni vinovaţi, dar fiecare dintre ei luat în parte e nevinovat?
- Da, degeaba ţi se pare ciudat, nu e nici o contradicţie. E doar o aplicaţie a teoriei sistemelor, dacă vrei. Vinovăţia, în cazurile astea, e o proprietate emergentă a sistemului, diferită de oricare dintre proprietăţile individuale ale componentelor sistemului.
- Şi dacă vine unul care se simte vinovat pentru un gest al lui concret, că a bătut-o pe mă-sa, să zicem. Şi-l macină vinovăţia atât de tare, încât a hotărât să se sinucidă din cauza asta, sau să-şi taie mâna, nu mai vede altă ieşire, vinovăţia-l striveşte. Ăstuia ce-i mai spui, că sistemul l-a împins să o bată pe mă-sa? Circumstanţele istorice au fost de aşa natură? Sau îi zici da, ai dreptate, ai făcut-o lată, eşti singurul în măsură să te judeci, prin urmare fă ce crezi de cuviinţă. Fiindcă aşa ai zis, că singura evaluare posibilă şi corectă e autoevaluarea. Ce te-nvaţă la şcoală să-i zici ăstuia?
- Păi tu aici amesteci lucrurile foarte tare. Aici nu e vorba doar de vinovăţie, ci mai degrabă de un mijloc de autopedepsire extrem şi disproporţionat. Răspunsul concret, dacă vrei, are două componente, între care trebuie să faci o distincţie foarte clară: da, e normal să te simţi vinovat, dar nu, nu-i normal să vrei să te sinucizi, sau să-ţi tai mâna, fiindcă asta nu rezolvă nimic, nici măcar nu oferă vreo satisfacţie celui pe care l-ai rănit, indiferent cine-ar fi, chiar şi un străin. Şi chiar dacă, să zicem, victima i-ar da de-nţeles că l-ar şti mai bine mort, asta spune mai multe despre creierii zdruncinaţi ai victimei, decât despre evaluarea obiectivă a situaţiei. În fine, problemele sunt complicate pe linia asta a mecanismelor de argumentare a pedepselor, aplicate de alţii sau autoaplicate. Important e că discuţiile care se nasc nu mai privesc vinovăţia individului. Odată ce te simţi vinovat pentru o acţiune care-ţi aparţine, înseamnă că eşti vinovat într-o anumită măsură, important e ce faci mai departe. Nu-i nici o contradicţie. E normal ca individul să se judece singur, ba chiar judecata lui e singura valabilă.
- Ne-am îndepărtat cu totul de la subiect.
- Păi tu ai venit cu exemplul ăsta, cu sinucigaşul.
- Eu voiam doar să ştiu de ce n-ar fi normal să se simtă vinovaţi cei care-au consimţit, într-un fel sau altul, fie şi prin simpla pasivitate atunci când ar fi putut acţiona, la menţinerea unui sistem odios din toate punctele de vedere, cum a fost comunismul la noi.
- Dar asta e o-ntrebare fără sens. Răspunsul e că nu există răspuns, nu se poate explica un non-sens. Nu există nici o instanţă care să poată evalua necesitatea autoînvinovăţirii. Fiecare cu aia mă-sii. Cine se simte vinovat, se simte, cine nu, nu. Adevărata întrebare e: de ce te fute pe tine grija de vinovăţia lor?
Era gata cafeaua. Am stat o vreme fiecare cu ochii în propria ceaşcă.
- Apropo de autopedepsire, am reluat eu după câteva minute de linişte, mi-am adus aminte de o expoziţie la care-am fost în mai, la Mogoşoaia. Tu n-ai vrut atunci să vii, ai zis că nu te interesează arta de sub Ceauşescu, mi s-a părut o declaraţie atât de cretină, că m-am enervat şi nu ţi-am mai povestit nimic. Eu m-am dus mai mult fiindcă m-a atras titlul, „Cel care se pedepseşte singur”. Tocmai ce ziceai tu. Cei trei care-au fost expuşi, chiar asta făceau în perioada aia, se autopedepseau pentru vina de a trăi sub un regim odios. Un posibil contramodel faţă de aşa-zisa rezistenţă prin cultură a intelectualilor care se refugiau în lumea marilor idei, pe care le şi propagau punând la dispoziţia publicului diverse opere, valori perene, nespurcate de ideologia comunistă. Ăştia trei nu făceau decât să se autopedepsească prin arta lor, mutilându-şi sinele sub diverse forme, fără să propună nici un fel de ideal escapist. Nu m-asculţi, nu?
- Ba da, zice el.
- Păi văd că te uiţi pe fereastră.
- Da, dar te-am ascultat. Mă gândeam că nu înţeleg ce spui. Adică nu înţeleg despre ce vorbeşti. Şi ce dacă se autopedepseau prin arta lor?
- Ok, am înţeles, tu voiai să iasă toţi în stradă, sau să se dea cu capul de pereţi până rămâneau laţi, ca să fie limpede că nu voiau să fie părtaşi la acţiunile sistemului etc. Toţi, sau în fine, marea majoritate, au fost nişte laşi, iar noi suntem deştepţii şi curajoşii care ne îndeplinim datoria morală de a-i judeca pe ei.
- Nu, nu! Nu te mai porni, că nu asta am vrut să spun.
- Dar?
- Voiam să zic doar că nu mă-ncălzeşte pe mine cu nimic ce făceau ăia, că se pedepseau cu arta lor. Of, ce discuţie inutilă şi obositoare…
- Tu ai început-o! am zis eu zâmbind cu blândeţe. M-am ridicat să strâng ceştile, dar m-am răzgândit. Am rămas în picioare lângă el. Mi-am trecut mâna prin părul lui ciufulit.

(filmul este in format HD; folositi optiunea full screen)