În anul 1998 sunt la Costineşti, împreună cu un fost coleg, Florin T. Maică-sa e profesoară de liceu, dintr-alea care organizează tabere, aşa că stăm într-un fel de cămin, probabil construit în timpul lui Ceauşescu special pentru tabere de elevi. Nu-i prima oară când ne lipim de câte-un grup de-al ei, ca să stăm mai ieftin. „Florin, dar ai aproape treizeci de ani”, spune mama lui privindu-l descumpănită. „Da, mamă, dar mă simt ca de şaişpe”, răspunde el ridicând din umeri. „Şi tu, Radu?”, se întoarce ea spre mine. Iar eu dau din umeri, la fel cum l-am văzut făcând pe Flo. În fine, deci stăm în căminul ăsta, pe un hol lung cu câte nouă camere pe fiecare latură. Noi stăm în capăt, cum vii dinspre scări. Camerele noastre sunt faţă-n faţă. De obicei stăteam împreună, dar acum am înţeles că nu se ocupaseră locurile şi oricum mă-sa poate să facă tot felul de mânării cu camerele. Dar adevăratul motiv pentru care nu mai împărţim aceeaşi cameră e că Flo se fute cu o contorsionistă înghiţitoare de flăcări de la circul din Constanţa, care-i acum în turneu pe litoral. Iar tipa e măritatată cu alt circar din trupă, aşa că nu poate să i-o tragă la ea la cabină.

Deci camerele noastre, sunt faţă-n faţă. Acum e noapte deja. Azi am dormit pe plajă până pe la opt şi când am venit m-am luptat mai bine de zece minute să scot din cameră o spurcăciune de muscă grasă, care bâzâie de-ţi ia minţile. După ce-am reuşit s-o scot pe hol, am băut vreo doi litri de apă şi m-am culcat iarăşi. Cred că am fost puţin insolat. M-am trezit pe la zece şi am ieşit să fac pipi. Musca era în hol, făcea ture dintr-un capăt în altul. Şi am văzut ciocanul pe care-l împrumutasem de la administratorul căminului, ca să bat o uşă de la dulap desprinsă din balamale, apoi i-l împrumutasem mai departe lui Flo, ca să-şi repare patul pe care-l rupsese futând la contorsionistă. Îl lăsasem pe hol, lângă uşă, ca să nu uit să-l înapoiez. Atunci m-a fulgerat ideea: am s-o omor cu ciocanul. Fireşte, asta nu-i ceva uşor, ba chiar pare foarte dificil, dacă stai să te gândeşti, să omori o muscă tocmai cu ciocanul. Dar, nu ştiu cum să spun, am simţit din prima clipă, de când mi-a venit ideea, că o s-o pot face. Coada ciocanului era perfect şlefuită, am lăsat-o să-mi alunece prin palmă, până s-a oprit cu fierul suspendat pe degetul meu mare şi pe arătător. Era un ciocan de greutate medie. Pielea mea încă ardea de la insolaţie, răceala fierului îmi făcea bine, am stat aşa o vreme, aşteptând să văd unde o să se aşeze musca. I-am spus: ai să mori, ştii că ai să mori. Ai să mori, pentru că trebuie să te omor. „Cu ciocanul”, aş fi vrut să adaug, dar mă pufnea râsul, un râs nervos, şi nu voiam să-mi pierd concentrarea. Era pe uşa lui Florin, nu puteam s-o lovesc acolo, dar m-am apropiat să mă uit mai bine la ea. Am privit-o cu atenţie. Îl auzeam pe Florin vorbind la mobil cu contorsionista, vocea lui era ciudată, catifelată, diferită de vocea lui obişnuită. Musca a zburat puţin şi s-a aşezat pe perete, lângă tocul uşii. Nici acolo nu puteam să dau, nu voiam să fac stricăciuni vizibile. Era clar de la-nceput, singurul loc bun era podeaua de ciment acoperită cu linoleum. I-am făcut vânt cu mâna ca să plece de pe zid. S-a mai dus încoace şi-ncolo, dar mereu o goneam când se aşeza unde nu trebuie şi până la urmă a coborât pe linoleum. Am coborât şi eu în patru labe, la vreo doi paşi de ea. Am înaintat foarte încet, cu ochii fixaţi pe ea. Aş fi vrut să-mi lipesc privirea de capul ei, dar capul nu se vedea de ochii compuşi, multifaţetaţi. Când am ajuns la mai puţin de o lungime de braţ, m-am oprit, am înghiţit saliva şi am tras aer în piept. Musca îşi freca picioruşele dinapoi, apoi se oprea, apoi iarăşi freca picioruşele. Am ridicat ciocanul deasupra ei şi m-am hotărât să lovesc în timp ce îşi freacă picioruşele. Nu mi-am dezlipit ochii de ea nici o clipă, ciocanul făcea parte din mine, ochii mei erau şi ochii lui, ştiam că nu am cum s-o ratez, decât dacă zboară înainte să-mi aterizeze lovitura. Dar, jur, ştiam fără nici o urmă de îndoială că n-o să zboare înainte să o zdrobesc. Dacă agresorul nu are nici o umbră de dubiu, el emană o putere căreia victima nu i se poate opune. E un abandon secret. N-aveam nevoie de forţă pe lovitură, am coborât ciocanul până la o palmă de ea. Apoi am lovit scurt. Eram curios unde o să rămână lipită, pe ciocan sau pe linoleum. Mi-aş fi dorit să rămână pe ciocan. Am ridicat mâna şi aşa a fost, era acolo. Am răsucit repede coada în palmă, ca să nu cadă şi am privit-o. După câteva secunde m-am desprins brusc din reverie şi am dat buzna ca o furtună în camera lui Florin, să-i arăt, să-i povestesc. El vorbea în continuare la telefon cu înghiţitoarea de flăcări şi-mi făcea semn să tac din gură, să nu-i stric atmosfera de şoapte şi vrăjeli. Aşa că m-am dus la mine în cameră şi râdeam ca un descreierat, în reprize scurte, înecăcioase. Mă opream şi după câteva secunde iarăşi mă apuca. Atâta adrenalină n-am mai simţit de când l-am prins pe Timaru în dimineaţa aia ceţoasă.

Era o dimineaţă ceţoasă, nu vedeai la un metru şi te înecai respirând, atât era de groasă umezeala. Anul 2008.