Se anunţaseră ninsori mari, aşa că am hotărât să mergem cu trenul. Înainte de intrarea în gară, Radu a zis ceva, greu de ghicit ce anume. Vocea lui părea melancolică şi venea de foarte departe. “Daa…” am încuviinţat eu moale. Apăruseră deja blocurile jerpelite, eram la destinaţie. Abia mă trezisem din somn, mă visam pe o plajă, eram mic, întins pe saltea, adulţii jucau cărţi alături, pe un cearşaf. Undeva deasupra visului, dar tot acolo, mă gândeam dacă Dan e şi el pe aceeaşi plajă. Ce om sucit, acum câţiva ani nici nu voia să audă de o plecare definitivă din ţară. Sau poate nu cu mine.

Ce idee îngrozitor de proastă, să ieşim cu Magda şi cu fetiţa. Iniţial păruse distractiv, după ce soţul scorţos al Magdei venise să le ia de la Dan cu Touaregul lui negru şi periculos, iar Magda îi zisese să aştepte să terminăm de jucat Enigma, fiindcă i se părea că va descoperi chiar ea cine, unde şi cum a omorât iepurele, dar soţul insista la telefon să coboare chiar atunci cu Irina, ca să nu întârzie la ziua bunicului, numai că îşi alesese cel mai prost moment ca să o facă pe durul şi Magda i-a închis telefonul. Dan a felicitat-o pentru intransigenţă. Radu tăcea şi se uita într-o parte. Soţul a claxonat de două ori şi a sunat iarăşi, doar ca să o audă pe Magda spunându-i că ea vine pe jos la ziua bunicului, după ce termină jocul, după care i-a închis iar telefonul. Până la urmă a câştigat, cu ajutorul Irinei care se uita în cărţile noastre şi îi spunea la ureche. Trebuia să le trimitem cu un taxi, dar Magda, intoxicată de bucuria victoriei, a insistat că ea se duce pe jos, nu face mai mult de o jumătate de oră dacă o ia prin Brazdă, pe lângă fostul parc de distracţii. În plus, afară ningea frumos, ca-n poveşti şi Irina era mai mult decât de acord să meargă prin zăpadă. Atunci, la propunerea lui Radu, am hotărât să mergem cu toţii, din moment ce şi noi trebuia să ajungem la Filip. Filip şi Dan sărbătoreau cartea verde şi plecarea definitivă de a doua zi. Pentru asta venisem din Bucureşti de fapt, pentru petrecerea lui Filip, sau mai precis ca să-l văd pe Dan, să prind un moment prielnic, să fim singuri măcar câteva minute, să-i pot vorbi. Nu ca să joc Enigma cu Magda şi cu trişoarea de fie-sa. Însă aşa era aranjamentul lui Radu, să stăm prima zi la Dan, să jucăm Enigma, noi trei şi Magda, ca-n liceu. Atâta vreme cât stăteam la Dan, nu aveam nici un motiv să protestez. Pentru noi era încă foarte devreme ca să ne pornim, dar buna dispoziţie ne-a împins înainte, spre un ocol nostalgic prin Brazdă şi o sosire intempestivă la Filip. Am sfârşit însă lamentabil, bâjbâind prin ninsoare în căutarea Irinei.

Ne opriserăm lângă scheletul dezmembrat al tiribombei, ca să facem un om de zăpadă. Tiribomba a fost aici mult înainte de a apărea parcul de distracţii, ştiu că mă dădeam în ea când aveam patru ani, parcul a apărut când aveam şase ani. Am terminat omul de zăpadă şi ne-am dat seama că nu avea nas. Irina s-a dus să-i caute nas şi a dispărut.

Ningea tare, nu cum vedeam noi pe geam şi se înserase. De la jumătatea podului, direcţia vântului parcă s-a schimbat brusc şi m-am pomenit cu ninsoarea bătându-mi furios în faţă. Nu mai fusesem pe aici de trei ani, de când am plecat din oraş. Mă despărţisem de ceilalţi ca să o căutăm cât mai eficient pe fetiţă. Dan s-a întors s-o caute exact pe unde veniserăm, Radu şi Magda au mers în dreapta, spre fostul parc de distracţii, eu am trecut podul, într-o zonă mai rău famată. Aici se întâlnesc vara băieţii, sau cel puţin aşa era înainte, aleile aproape nu se mai disting, vegetaţia a crescut alandala. Acum e o mică junglă de uscături înzăpezite. M-am învârtit aiurea în jurul gheretei dărăpănate. Într-o vreme fusese acoperită de grafitti, acum nu se mai distingea nimic, doar diverse nuanţe de rugină. Înăuntru, de când o ştiu, era plină de rahaţi, prezervative folosite şi reviste jumulite. M-am rezemat de unul din colţuri, să simt muchia de-a lungul şirei spinării, cu faţa spre coşul fostei fabrici de sticlă, să mă uit cum ninge. Nu ştiam cum să o caut pe Irina, speram să o găsească ceilalţi. Am auzit paşi scârţâind, dar am rămas pe loc, până când a apărut Dan, cu mâinile înfundate până la cot în buzunarele pardesiului şi jumătate din faţă îngropată-n fular. “Degeaba încerci să te ascunzi”, a zis el, “ţi se văd urmele”. “Special las urme”, am zis eu. A venit şi s-a rezemat lângă mine, de peretele din dreapta. Nu puteam să-l văd din poziţia asta, ar fi trebuit să întorc capul, nici aşa poate, ar fi trebuit să mă răsucesc cu totul, muchia mă împingea în faţă. Dar vedeam aburul respiraţiei lui. Am rămas aşa câteva minute, era o mare pace plutind peste noi, dar n-am reuşit să trag înăuntru nici o picătură. Înăuntru era numai disperare, o spirală amestecând totul, creierii cu plămânii, cu stomacul. Încercam să mă concentrez doar să nu vomit şi să nu mă buşească plânsul. În cele din urmă, cu un efort de care nu mă mai credeam în stare, am reuşit să-mi descleştez fălcile şi să întreb “Aţi găsit-o?”. “Nu”, a zis el, “Dar n-are cum să fi ajuns până aici. Trebuie să fie dincolo, spre parc”. Aşa că am pornit în tăcere înapoi spre pod. În dreptul intrării în fostul parc de distracţii am zărit două mogâldeţe îmbrăţişate. Era o îmbrăţişare ciudată, Magda şi Radu stăteau cumva foarte cocoşaţi amândoi, într-o poziţie imposibilă, chinuitoare. Când ne-am apropiat şi ne-au simţit, s-au desprins unul de celălalt. Ne-am îndreptat cu toţii spre parc. Magda a luat-o înainte şi a-nceput să strige după fetiţă.