Am crezut că are pe cap caschetă de motociclist metalist, dar era un castron de tablă bine lustruită că sclipea în lumina amiezii, cum omul, nebărbierit şi cu mormanul de plase ticsite cu toată averea lui, sta pe bancă lângă magazinul Cocorul şi surâdea pierdut în negura minţii sale: era şi el Don Quijote care tocmai luase drept coif castronul bărbierului.

Lumea pluteşte într-o lumină cinică. E a măruntaielor ei, e a privirii noastre? Oricum, rezultatul ar putea fi acelaşi: tiranii viitorului ar putea stăpâni în numele unei puteri fără alibi, nici religios cum au fost regii, nici ideologic cum au fost dictatorii totalitarişti.O putere care se va legitima prin ea însăşi, putere pură, fără camuflaj, o putere ca un surâs nimicitor.

L-am auzit zilele trecute, pe stradă, pe un bărbat, aşa spre 60, spunând la telefon "sunt nişte nori răzvrătitori" şi nu ştiu dacă a citat, fiindcă literatura noastră e în mare parte o literatură de peisagişti, sau a întrebuinţat epitetul în premieră. Dacă ar fi spus răzvrătiţi, ar fi rămas totuşi la meteorologie, dar aşa, răzvrătitori, mă gândeam că pâna seara îşi fac efectul şi bucureştenii răstoarnă guvernul.

Îmi place să-i surprind în oraş pe abstruşi, gândindu-se ei ştiu la ce, privind dincolo de lucruri într-o ţară a minţii lor, opriţi din mers, aşezaţi pe o bancă sau chiar în maşină la semafor, cum am văzut pe seară o tânără femeie, cu ochi albaştri şi melancolici, se uita de la volan pierdută în reverie ca la fereastra unui castel, era trafic agitat, cu şoferi obsedaţi de berile din frigider.

Era într-o mică pauză, fiindcă lucra excavatorul, şi privea prin parbrizul utilajului său, un tăvălug care tasează pietrişul: avea ochelari şi privea în gol, meditativ, cu bărbia sprijinită în podul palmei, părea un prof de filozofie pensionar, calificat să tragă de manete ca să supravieţuiască sau să simtă, de dragul cunoaşterii, gustul praxisului.

Ecosistem

Cea mai nefericită fiinţă pe care am întâlnit-o ieri în oraş a fost o porumbiţă distrusă, ameţită, gata să se stingă pe pavaj. Un mascul fără succes la femelele sănătoase  îi da târcoale ca un violator unui spital de femei. Apărută ca din senin,dar  probabil pândea de ceva timp de sub vreo bancă, s-a aruncat  o pisică neagră,  a ratat atacul şi atunci am decis să intervin : am alungat imediat felina, mascululul în călduri, de frică, a zburat pe un cablu inaccesibil pisicilor, iar porumbiţa, cu ultimele puteri, abia a reuşit să fâlfâie printre maşinile parcate, până spre capătul străzii, aproape de casa unde e o adevărată colonie de pisici: le-am auzit făcând ca toţi dracii în timpul slujbei de sfinţire a apei la biserica Pitar Moş.

Uite rândunicile: vin de departe, îşi construiesc cuib sub streaşină şi scot pui, dar nu ţi-ar arăta şi ele măcar o poză făcută cu telefonul mobil în ţările calde.

Oamenii se dezic cu mai multă ușurință de sentimentele lor bune, decât de ideile lor proaste. Cu ideile proaste unii merg până în mormânt, în timp ce relația cu sentimentele bune e aceea dintre măcelar și victimele fragede ale satârului său.

Platanii sunt nişte arbori care spiritualizează ambianţa atât de puternic, încât sub frunzişul lor şi fotbaliştii par nişte înţelepţi antici.

Ador curţile acelea cu gard de fier la stradă, pavate cu granit vechi şi excedate de haos vegetal: valuri de iederă, iasomie şi oţetari irepresibili, iar undeva într-un fundal abia detectabil, o fereastră, un balcon vetust, o uşă cu perdeluţe. Nu ştiu, acolo poate locuiesc piticii perverşi, familia vrăjitoarei sau poeţi cu averea într-un singur geamantan. Poate proprietarul a semnat deja şi mâine vine buldozerul.

Prefer să ascult banalităţile unei persoane pe care o plac, decât revelaţiile unor indivizi antipatici.

Am fi chiar nişte norocoşi dacă timpul care ne distruge, printre altele, şi orgoliile, ne-ar lăsa intactă încrederea în noi înşine.

Atât am apucat să citesc: "M-am îndrăgostit. Nu i-am fost sufletului meu un paznic bun" că fata în bluză muştar închis şi curea neagră a închis cartea ei de la anticariat şi s-a ridicat să iasă din metrou la Victoriei.

Îmi aduc aminte uneori de caracterizarea făcută de o femeie unei alte femei: "proasta aia luptă încă într-un război pe care nu ştie că l-a pierdut de multă vreme." E crud spus, dar totuşi încă e bine faţă de milioanele de excluşi lipsiţi până şi de iluzia luptei.

Am trăit să o văd şi pe asta: o mamaie cu basma şi pufoaică o ghida astăzi pe o tânără şoferiţă să parcheze pe str. Grl. Berthelot, pe unde sunt nişte magazine de modă: "în faţă, maică, în faţă, aşa, aşa, fă stânga, stânga, e bine, maică, e bine." Am râs singur pe stradă până am trecut de stejarul secular de lângă Ministerul Învăţământului.