Am ajuns în Arad atât de târziu, încât nu mai speram la altceva decât să mănânc, apoi baie şi să cad in final într-un pat curat. La hotel, vechi de peste un secol şi avându-l cândva printre clienţii săi pe Liszt, am dat peste nişte chelneri obosiţi ca mine şi gata să o întindă.  Am urcat într-o cameră la etajul doi. Pe hol: ghivece cu asparagus cam clorotizat, iar sub tălpi un covor uzat, cărămiziu, tocit de câteva milioane de paşi. M-am întins în pat şi înainte să adorm am reciclat imaginile traseului.  Pe autostradă remarcasem un şoim sau un vultur de câmpie fixat pe un stîlp metalic al gardului de protecţie, sta ţeapăn şi privea maşinile, parcă era un agent rutier plictisit într-un post de observaţie. Pe Dealul Negru văzusem o căprioară păscând indiferentă la zgomotele traficului. Undeva prin Argeş,  o caschetă sărise de pe capul unui poliţist bruscat de un bărbat asistat de o femeie. Dincolo de Sibiu, intrasem destul de riscant pe contrasens, venea un autocar al cărui şofer m-a înjurat din fleşuri. Am adormit cu nasul scufundat în perna care exala mirosuri de chimicale dezinfectante. Am visat că fusesem împuşcat pe o stradă. Muream încet şi plin de curiozitate. Fără durere şi fără spaimă. O topire în ceva luminos, ca în apa unei căzi de baie. Visul a continuat, cu un alt eu. Fugeam pe nişte alei în pantă, după care filmul s-a rupt.

Lumina soarelui intrase în cameră înainte să mă trezesc. Fotoni şi praf, iar la numai câţiva centimetri de gâtul meu, un arc metalic care peste noapte, din cauza răsucirilor mele continuue prin somn, străpunsese salteaua şi cearceaful, spin pe un cîmp alb aşteptând o singură mişcare ca să îmi înţepe jugulara. M-am îmbrăcat rapid, am consumat o omletă cu caşcaval şi am ieşit în centrul oraşului. Plănuisem să rămân o zi în Arad, să merg la ştrandul pe care îl vizualizasem înainte pe Google Earth. Era deja cald.  Ştrandul e aproape de centrul oraşului, în spaţiul format de o buclă a Mureşului. Am trecut pe un pod suspendat şi am intrat într-o zonă răcoroasă, cu baruri şi restaurante, cu multe căsuţe din lemn. Cele trei ochiuri de apă, diferite ca adâncime şi suprafaţă, erau deja înconjurate de trupuri înghesuite ca pinguinii pe marginea de gheaţă: se însoreau, citeau, murmurau, iar eu căutam un loc unde să mă întind, pentru o oră, apoi să merg să beau o bere şi apoi, nu ştiu, plictis şi nerăbdare să intru cît mai adânc în traseul călătoriei mele.

Încercam să mă relaxez, dar nu reuşeam deloc.  Mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să renunţ, să fac mai degrabă un tur al României, cu nopţi petrecute prin pensiuni ţărăneşti, cu plimbări prin oraşe cunoscute, dar desigur niciodată integral, să urc pe nişte vârfuri din Carpaţi, cu priveliştile lor care resorb pentru câteva clipe depresiile. O femeie mă privea de sub umbra unui salcâm japonez. Bine, m-am uitat în spatele meu crezând că, dar nu, femeia mă privea chiar pe mine fără să se ferească. Purta o bluză subţire, cu mîneci scurte şi o fustă lungă până la glezne. Ţinea o carte pe genunchi, iar picioarele întinse în iarbă. „Te recunosc, te poţi ridica să vii să mă pupi. Sunt Lorelei, nu mai ştii, ne-am plimbat pe malul Begăi, cred că erai îndrăgostit de mine.” Am făcut un stânjenitor efort anamnetic şi da, mi-am amintit. Lorelei fusese prietena unui coleg de liceu, eram atunci unul dintre cei două sute de internişti ai  Liceului Silvic din Timişoara. Citisem pe la începutul anului 1990 Jurnalul de la Păltiniş împrumutat de profesoara de română, simpatizantă a PNŢCD, ascultasem Integrala lui Bethoven la un pick up, simţeam din plin vântul schimbării, al unei noi ere, mă desfăcusem emoţional şi în urma unui mic succes la olimpiada naţională de biologie, eram pregătit să mă îndrăgostesc, dar nu prea aveam de cine, fiindcă nu frecventam discotecile, iar în tot liceul erau numai şapte fete extrem de disputate. Seara, în camera de cămin, colegul se lăuda că merge acasă la Lorelei, că doarme acolo în weekend, era un răsfăţat invidiat de frustraţii internatului printre care mă număram şi eu. Am aflat şi legenda nimfei Rhinului care îi amăgea pe pescari cu minunatul ei cîntec, iar ei, vrăjiţi, piereau înecaţi în tentativa lor de a ajunge pe insulă. Receptivitatea sentimentală, relatările despre Lorelei, plus legenda nimfei Rhinului m-au terminat.  Colegul m-a citit şi mai târziu, probabil fiindcă relaţia lor chiar intrase în declin, m-a rugat să mă întâlnesc cu Lorelei ca să-i dau din partea lui o casetă audio. Am fost desigur manipulat, dar eram prea prins şi  ingenuu ca să analizez. Poate mobilul acestei introduceri în joc fusese acel orgoliu al tipului care simţind că relaţia cedează încearcă să se emancipeze primul, să nu aştepte să îi comunice altcineva finalul, iar eu trebuia prin insinuarea mea în poveste să asigur triumful acestui final adolescentin. M-am întâlnit cu Lorelei, ne-am plimbat prin parc, nu mai ştiu dacă de mână, sunt nişte timpuri foarte confuze emoţional, de sub iradierea cărora nu am reuşit să scap decât târziu. Atunci îmi era imposibil, fiindcă citeam Cioran şi nu îmi intrau în cap decât pasajele cu pasiunea şi iraţionalul şi aşa mai departe. Momentul Lorelei a expirat foarte repede. Nici vorbă să mă invite pe acasă, nici măcar nu ne-am sărutat. Uitasem complet de ea, iar acum o reîntâlnesc după fix 20 de ani, la ştrandul din Arad.

„Fii vulturul meu!” Lorelei  îşi ţinea lipit obrazul drept de pieptul meu gol şi mă instiga: „Fii vulturul meu!”, iar eu o îngânam mental „be my eagle”, poate ca o parafrază la tilul unei melodii „be my lover”.  Chiar aveam pe faţă o mască din pene sintetice, iar în mijlocul ei un clonţ de cauciuc. Aveam şi pe braţe  aripi ataşate cu nişte curele subţiri. Aveam şi o coadă rigidă fixată cu o curea lată care îmi încingea abdomenul deasupra chiloţilor, fiindcă din hainele mele numai chiloţii mai rămăseseră pe mine. Îmi  ţineam piciorele infipte într-un soi de espadrile prelungite cu nişte gheare din plastic. Arătam hilar, desigur, nici nu trebuia să mă uit în oglindă ca să-mi dau seama de asta. Femeia se lipise de mine şi ba mă mângâia, ba mă ciupea uşor, iar eu nu prea reuşeam să o îmbrăţişez aşa cum ar fi vrut. Intrasem în joc, chiar dacă nu-mi făcea plăcere, dar mă gândeam că oprind brutal distracţia femeii aş fi fost luat drept un tip neinteligent.

 De asta şi acceptasem să plecăm împreună de la ştrand, după ce mă bălăcisem o jumătate de oră, ţinându-mă cu mâinile de o bară, fiindcă nu ştiu să înot. Mă încercaseră şi nişte complexe kafkiene, după ce mă dezbrăcasem şi chiar aş fi vrut să fiu singur şi să stau izolat undeva în marginea însorită a gazonului. M-am băgat totuşi în apă, cu Lorelei lângă mine, şi atunci m-a invitat acasă la ea, „să mai povestim, dragul meu, chiar m-ai iubit atunci?” Aş fi refuzat-o, dar m-am temut să nu mă acuze că am rămas acelaşi băiat de la ţară, timid, confuz, inhibat...Vroiam să mă port firesc, fără temeri, şi să îmi exprim fermitatea atunci când va fi momentul. Or, în astfel de situaţii, momentul fermităţii trebuie să fie la început. Dacă nu ai spus Nu atunci, ai luat-o pe versant la vale! După, e prea târziu. Ne-am urcat într-o decapotabilă roşie şi am traversat centrul istoric al oraşului supranumit „Mica Vienă”. I-am spus că locuiesc în Bucureşti, că am o familie, copii, un job, că am abandonat silvicultura, fiindcă după revoluţie nu am mai crezut în meseria asta, că deja gustasem din viaţa de oraş şi nu mai vroiam să mă întorc acasă şi să trăiesc în pădure. Şofa atentă, dar mă şi asculta şi zâmbea, însă cred că nu o interesau retrospectivele mele. A oprit în faţa unui market, m-a rugat să aştept acolo, am văzut-o prin vitrină cum tastează şi vorbeşte la telefon ca şi cum ar da nişte instrucţiuni, apoi a dispărut printre rafturi şi a ieşit cu două sticle de Chianti alb şi roşu. A pornit cu fineţe, s-a insinuat în trafic şi nu a mai oprit până în faţa unei vile dintr-un cartier cu mulţi arbori ale căror rădăcini, în zeci de ani, perforaseră bitumul.

„Fii vulturul meu!” Îi priveam gura şi îmi aminteam linia mişcărilor ei şi îi priveam ochii verzi peste a căror culoare se aşternuseră totuşi 20 de ani, despre care nu o întrebasem nimic. Probabil prin anii 90 plecase şi ea în Germania, ca mulţi alţi şvabi, şi din Timişoara, dar şi din satele din câmpie, lăsând în urmă case ocupate imediat de muncitorii agricoli sezonieri veniţi de prin toate părţile. Sau poate nu emigrase, chiar nu o întrebasem, şi acum aşa îmbrăcat cum eram în costum de vultur nu mai puteam să o întreb. Intrasem în joc, ca să nu par un tip prost, şi nu găseam un truc inteligent să ies din situaţia perversă, altceva decât să refuz să continui şi să smulg cauciucul şi penele de pe mine. Reuşise să mă sărute totuşi pe sub clonţul de cauciuc, când am observat un bărbat atletic insinuându-se în cameră ca să ne filmeze cu un handycam. „E prietenul meu, să nu îţi fie frică!” Am observat că tipul, deşi puternic fizic, avea  faţa arsă de flama melancoliei. M-am gândit că lucrase poate în serviciile secrete, dar nu mai făcuse faţă şi îl excluseseră de la misiuni mult prea solicitante. Poate nu mai activa pe niciunde, plecase şi din sistem, şi mai păstra numai aura de fost combatant în cine ştie ce război invizibil, şi asta probabil o cucerise pe Lorelei. Îmi era frică. Durul părea paşnic, dar cu astfel de indivizi nu te poţi simţi niciodată în siguranţă. Filma, iar Lorelei se agăţase de mine, şoptindu-mi: „ Zboară cu mine departe, vulturaş, du-mă peste vârfurile munţilor şi prin nori!" Am început să îmi mişc braţele simulând un zbor de pasăre. „Aşa, departe, vulturaş, cât mai departe să zburăm!” Îmi ţineam braţele întinse ca în planare şi mă uitam la tipul care ne filma. Părea foarte conştiincios şi serios. Mă gândeam că vor posta imaginile pe siteuri pornografice, dar mă consola că mascat cum eram nu aş fi fost recunoscut decât după o vizualizare atentă şi la drept vorbind cine s-ar aşteapta să mă descopere în clipuri de o asemena factură. Am mai mişcat de câteva ori braţele, apoi am spus ferm: „Gata! Nu mă mai distrează!” Durul melancolic mi-a dat mie camera. „Filmează-ne pe noi te rugăm!” Am crezut că se sărută, dar s-au dezbrăcat imediat şi s-au cuplat în pat în singura poziţie exprimată în Kama Sutra cu ajutorul cifrelor. Cred că eram primul cameraman din istorie care filma o scenă de sex îmbrăcat în costum de vultur. Renunţasem la ghearele de la mâini ca să am acces la butoane, dar în rest păstrasem toate piesele, inclusiv coada pe care o vedeam uneori într-o oglindă verticală lipită pe perete până la podea. Filmam şi eu cu placiditatea aceea a cameramanilor de la ştiri, care nu mai fac diferenţa între o inundaţie şi o prezentare de modă. Un suflu prelung a precipitat finalul acestei bizare seri. Am văzut-o pe Lorelei săltându-se de pe tip şi ţâşnind la baie, unde a început să vomite. Miasma ocupa cu valuri lente aerul camerei. Tipul a tras un cerceaf peste el şi s-a lipit năuc cu spinarea de o pernă uriaşă, de sorginte teutonă.  Lorelai se chinuia deasupra closetului, iar tipul privea în gol şi murmura: „Mi-am distrus norocul!” Am pus camera pe un scaun, mi-am smuls masca de pe cap, şi espadrilele de la picioare şi coada din pene sintetice. M-am îmbrăcat imediat şi am fugit afară pe stradă. Mai era deschis la un chioşc de unde mi-am luat un pachet cu şerveţele parfumate şi am urcat într-un taxi cu un şerveţel lipit de nas.

La Szeged am întâlnit-o pe Irina. O cunoscusem cu ani în urmă, la Sibiu, unde mă prefăceam că urmez nişte studii de jurnalistică, dar mai mult eram interesat de nopţile din Crama Naţional, de fapt o pivniţă cu firide şi câteva mese unde beam vin şi rom ieftin şi mă simţeam poet, acolo, printre scriitori, pictori, studenţi la teologie boemi şi multe specimene cu preocupări şi aspiraţii incerte. Toată ziua obloanele zăceau închise cu lacăt şi îţi imaginai că ascund saci cu morcovi şi cartofi, nu sticle cu vin şi butoaie cu bere. La ora 16, patroana, o femeie la vreo 55 de ani, ridica obloanele. Coboram cum veneam dinspre Biserica Evanghelică peste Podul Minciunilor şi nu mai ieşeam de acolo decât târziu, după miezul nopţii, ca să merg vreo câţiva kilometri către căminul de la marginea oraşului, lângă o fabrică despre care am uitat ce anume producea. Vara, după ce traversam podul rutier către Guşteriţa, un cartier periferic, mă întindeam în iarba crescută pe malul de pământ de la piciorul podului şi ascultam un greiere timp de o jumătate de oră, abia apoi mă duceam să mă prăbuşesc în pat cu spaima că nu mă voi mai ridica niciodată. Aveam atunci un imaginar destul de sumbru, Sibiul nu e chiar un oraş generator de reverii luminoase, decât eventual pentru turişti şi pentru esteţi înveteraţi. Iarna, fiindcă pe pod viscolea ca pe un platou montan, traversam direct liniile de cale ferată, era depoul acolo şi aveam de trecut vreo 10 linii dintre care două erau cele principale pe care veneau trenurile de la Făgăraş sau Rm Vâlcea. Asta a fost ruleta mea rusească. Auzeam locomotivele vâjâind în spatele meu şi când ajungeam pe partea cealaltă mă simţeam de parcă trecusem Nilul înot.

Crama Naţional era cea mai boemă cârciumă din Sibiu în vremea aceea. Îşi avea vedetele ei, mai ales pe poetul Iustin Panţa, mort câţiva ani mai târziu într-un accident de circulaţie, şi pe studentul la teologie Vasile Bora, acum preot ortodox într-o comună din Munţii Apuseni. Îl mai găseai acolo destul de des pe poetul Ştefan Doru Dăncuş, despre care eu încă mai susţin că pe atunci semăna cu Kurt Cobain, deşi admiratorii lui KC au dezavuat asta. Mai cobora şi Florin Oancea, tot student la Teologie, autor al unui volum de poezie „Ciroze” al cărui fan sunt încă. Şi mai veneau Kertes, despre care am auzit că a murit, şi mai venea cu el şi Huppy, o săsoaică înaltă şi gravă, urmaşă a veritabilei burghezii germane. Şi erau multe fete, cu părul negru şi încârlionţat în spirale întunecate ceva mai materiale decât cele desenate de fumul de ţigară, studente de prin satele Ardealului sau Sudului, care ascultau rock în camerele lor de cămin şi duceau în general o viaţă tihnită, pe care, dacă aveau ghinion, nu reuşea să o tulbure decât eventual un chiuretaj. Erau de toate în Crama aia: şi aforisme, şi lascivităţi, şi replici socratice, şi vulgaritate, şi dispute etimologice pe care de obicei le rezolva patroana care dispărea pe o uşă îngustă şi aducea sub braţ un dicţionar imens trântit apoi pe masă spre edificare.

Irina locuia în gazdă la o colegă. Nu ezitam să îmi exprim uneori simpatia pentru ea, chiar  dacă ştiam că nu am nicio şansă: era cuplată cu un tip, relaţia lor mergea bine, iar eu nu cred că aş fi reuşit să-i ofer nişte zile mai interesante. Oricum vroiam să o tai din Sibiu imediat ce voi termina facultatea şi mă temeam de relaţii amoroase ca de nişte forţe ale ratării. Alţii poate îşi amintesc femeile studenţiei, eu îmi amintesc libertatea ei. Seri şi nopţi în care nu-i păsa nimănui cum dorm, ce simt, ce visez, iar eu nu trebuia să lămuresc pe nimeni despre viaţa mea. Îmi propusesem numai să supravieţuiesc, să nu mă autodistrug şi să mă trag înainte sau să-i conving pe alţii să mă tragă spre nişte timpuri ceva mai sigure. Credeam destul de mult în mine şi asta mă ajuta.

 După ce m-am văzut cu diploma în geantă, am ajuns prin intermediul unei profesoare, una dintre acele fiinţe pozitive ale vieţii mele, să colaborez cu radioul public. Făceam ştiri după agenţiile de presă străine şi uneori le citeam eu la microfon. Nu aveam voce de radio, dar mă descurcam fără poticneli sau deformări caraghioase ale numelor politicienilor, aşa cum i s-a întâmplat unui tip care a citit în loc de Obuchi, un fost premier japonez, O Bucii! Începusem pe tura de zi, dar după câteva luni, din cauza unui conflict cu redactorul şef, un individ obtuz şi nesigur pe el, am fost catapultat pe tura de noapte. Intram la 7 seara şi scăpam pe la 7 dimineaţa. Au fost zile când nu vedeam soarele, ziua dormeam ca îndopat cu sedative într-o mansardă din Vatra Luminoasă. Aveam capul plin cu evenimente din toată lumea, habar nu aveam ce e cu mine în viaţa asta, nu mă îngrijeam deloc, dar ştiam cine pe cine a mai vizitat la nivel înalt, câţi militanţi hinduşi au mai fost împuşcaţi în Pundjab, câte bombe au mai lansat americanii în Iugoslavia şi alte atrocităţi pe care mă străduiam să le exprim într-un stil îngrijit, să sune bine, de parcă erau misive din secolul Luminilor. Aş fi fugit desigur mai repede din redacţia aceea, dacă nu mi-aş fi găsit în paralel şi o colaborare la o revistă lunară editată de Fundaţia Culturală Română, condusă atunci de Augustin Buzura. Primeam bani pentru transport, cazare şi diurnă şi o dată la trei luni mă învoiam câteva zile de la radio şi dispăream te miri pe unde să scriu un reportaj.

 Era la începutul lui ianuarie 1999 şi minerii din Valea Jiului se pregăteau de o nouă excursie în masă la Bucureşti, înspăimântând un oraş care nu uitase invaziile de la începutul deceniului. Guvernul condus de Radu Vasile le respinsese nu mai ştiu ce revendicări şi Miron Cozma, şeful suprem al Văii Jiului, era hotărât să atace din nou. Îşi petrecuse Revelionul pe o insulă grecească, apăruseră informaţii că se întîlnise acolo cu un emisar rus, şi că primise instrucţiuni despre cum să atace Bucureştiul şi să forţeze demiterea guvernului şi răsturnarea puterii ţărăniste. Eu citisem într-un ziar că un primar sas dintr-o comună din judeţul Mureş le promisese minerilor încă din toamnă că le dă pământ să se apuce de agricultură. Câteva camioane cu mineri chiar sosiseră la Zagăr, dar oamenii huilei se întorseseră decepţionaţi: nu merita efortul să înceapă o nouă viaţă pe un câmp pustiu, departe de oraş. Erau obişnuiţi cu salarii mari, cu magazine pline cu mezeluri, cu restaurante deschise nonstop, ce să facă ei în podişul părăsit de saşi. În timp ce ortacii fierbeau de nerăbdare în Petroşani să năvălească în Bucureşti, eu am plecat din Bucureşti să văd satul ăla pe care îl refuzaseră. Mi se părea oricum o naivitate din partea autorităţilor să creadă că vor convinge minerii să părăsească Valea Jiului şi să intre în pielea unor truditori ai ogoarelor. Mie ce îmi păsa? Nu sunt reformator social şi era oricum mai bine pe colinele Zagărului, decât în sala ştirilor, cu şefi în coasta mea şi cu agitaţia aceea a tuturor să dovedească  implicare profesională. Zagăr e undeva pe lângă Sighişoara, unde Irina ajunsese profesoară. Îi aflasem numărul de telefon şi am sunat-o să o întreb dacă ne putem vedea acolo săptămâna viitoare.

Irina m-a aşteptat în gara din Sighişoara. Locuia cu chirie într-un bloc de 4 etaje, la ultimul etaj. Proprietarii, o familie cu doi copii de şcoală generală, se înghesuiau în apartamentul situat sub al Irinei: îi auzeau toţi paşii, toate mişcările. Irina îi prevenise că vine să stea la ea pentru 2 nopţi un văr de la Bucureşti. Am urcat, mi-a arătat camera mea, baia, apoi a pregătit cina aşa cum ştiu fetele din Ardeal binecrescute. Tatăl ei avea o mică fermă de porci pe Târnave şi m-am îndopat cu cârnaţi şi murături. Am povestit despre Sibiu, acolo, în bucătărie, eram numai zâmbete. Înţelegeam că mă aflu lângă ea, numai fiindcă se despărţise de prietenul ei şi probabil când o sunasem, îşi amintise de simpatia mea din studenţie. Pentru o întâlnire de două zile eram deci eligibil, dar timiditatea mea, acel bloc de piatră de o sută de mii de tone aşezat peste instincte, m-a condus frumuşel în pat, am întors ceasul să sune la 6 dimineaţa ca să prind un autobuz, iar Irina s-a dus în camera ei. Erau numai câţiva metri între noi, dar puteau fi zece mii de kilometri între noi, şi Niagara, şi toate fiordurile, şi centura de foc a Pacificului, şi un zid de supernove, nu ştiu, că nu m-am ridicat să parcurg acea distanţă, că orice distanţă poate fi infinită sau fantastică, dacă nu ai umanizat-o tu, cu paşii tăi.

Dimineaţa am băut cafeaua în bucătărie, apoi am plecat spre autogară. Irina îmi spusese ca diseară să o caut la şcoală, unde preda engleza, fiindcă e ziua unei colege şi stau acolo până târziu. În anii 90, să călătoreşti într-un autobuz aglomerat nu era chiar cel mai mare rău de pe lume, aşa cum probabil ar fi pentru generaţiile mai tinere deja obişnuite cu mersul în maşină. Stam pe un scaun înghesuit de o bătrână care se ducea la Târgu Mureş,  la spital, şi mă uitam prin geam peste valurile prelungi ale podişului, aproape ireale în lumina proaspătă a răsăritului. Sunt fascinat de peisaje şi dacă am plecat la drum ca reporter a fost poate, în secret, dorinţa asta de a le contempla, mai mult decât interesul sau curiozitatea pentru subiectele jurnalistice. Oamenii, tot mai mult în ultimul timp, au început să mă plictisească rău de tot, aproape că nu mai suport să-i aud deschizând gura, comunicarea, cu totul o falsă comunicare, îmi face lehamite: vorbim ca să nu ne înţelegem, vorbim ca să învingem, limbajul e un complex de capcane, nu de punţi. Pe atunci nu ajunsesem la această sinistră certitudine: povesteam ore întregi cu orice necunoscut. Bătrâna de lângă mine mi-a vorbit despre toate beteşugurile ei, apoi mi-a ţinut o mică lecţie despre deontologia jurnalistului, să nu mint, mai ales să nu mint, că lumea ia de bun tot ce aude şi vede în presă, şi rămîne cu asta în minte. Tot ea mi-a explicat şi cum să ajung la Zagăr, satul unde îi invitase primarul pe minerii din valea Jiului să se mute şi să facă agricultură. Am mai schimbat un autobuz şi în 20 de minute am intrat în Zagăr. Primarul, un sas care nu a avut gânduri de plecare în Germania, m-a plimbat prin tot satul, pe dealuri, mi-a arătat câteva case părăsite unde vroia să îi aşeze pe minerii care în cele din urmă îi refuzaseră oferta. După amiază a chemat în primărie trei femei foarte în vârstă care chinuiseră în tinereţe în lagărele sovietice. Solide, lipite una de cealaltă, nu înţelegeau ce anume vrea primarul de la ele, îngăimau câte un „Ja, Ja”, în timp ce primarul uitase de mineri şi vroia acum să schimb subiectul şi să scriu despre suferinţele de demult ale femeilor. Parcă se lăuda el cu asta, dar tot el îmi spusese cu aceeaşi mândrie că a fost ca spectator la Olimpiada de la Moscova, din 1980. Nu am scos mai nimic de la bătrânele săsoiace. Au plecat spre casele lor la fel de tăcute. Primarul mi-a dat un teanc de scrisori pe care i le trimiseseră minerii în vremea când nu vizitaseră încă Zagărul: „Dle primariu, sunt un miner din Lupeni, tată a 4 copii, şi aş vrea să vin la Zagăr, să văd posibilităţile ce le oferiţi...” Eram la începutul lui ianuarie şi minerul acela probabil mărşăluia peste dealurile Olteniei spre Bucureşti, convins că Miron Cozma e noul Tudor Vladimirescu.

Am revenit în Sighişoara pe la 8 seara şi Irina şi colega ei erau încă în şcoală, într-o sală cu bănci, cu o sticlă cu ceva alcool, nu mai ţin minte ce, mai aveau şi nişte pungi cu alune, prăjiturele, sticksuri. Fetele erau vesele, cu siguranţă vorbiseră despre mine şi colega Irinei aflase deja cum dormiserăm noaptea trecută. Am băut şi eu un pahar, am ronţăit nişte alune, şi am urcat cu Irina în apartamentul ei fără să fi premeditat ceva. Seara târziu stam pe marginea patului, destul de apropiaţi, şi citeam scrisorile minerilor. „Dle primar, sunt un miner din Uricani şi vreau să vă mulţumesc pentru sufletul bun ce-l aveţi că vă gândiţi la soarta noastră...” Ce făcea minerul care scrisese asta? Plecase şi el spre Bucureşti? Bea bere la Hanul Trei Stejari din Horezu? Molfăia pâinea adusă de prin sate de simpatizanţi ai partidului lui Vadim Tudor? Se gândea la încăierările cu jandarmii de a doua zi? Habar nu aveam, putea face orice, eu urmăream cum pieptul Irinei, aproape de mine, creşte şi descreşte uşor în ritmul respiraţiei, când se deschide uşa brusc şi în cadrul ei apar un el şi o ea cu mutre ostile şi gata să sară la bătaie. „Să vă fie ruşine, că avem copii mici şi ascultă porcăriile voastre.” „Ne-ai minţit că e vărul tău, ne-ai luat de proşti.” „M-am gândit eu de la început că e o minciună, dar am zis că hai să vedem, şi uite că s-a adeverit.” „O să te spun lui taică tău, să vedem el ce va zice.” „Asta e casa noastră şi trebuie să ieşiţi mai repede de aici!” „ Am crezut că eşti fată serioasă, dar uite cu ce te ocupi!” „O să vorbesc la şcoală cu directorul” „O să îi spun şi surorii tale” „Poate săptămâna viitoare îţi cauţi altă chirie.” „Hai domnule, pleacă mai repede din casa mea!” „Să nu putem dormi, că tropăiţi voi prin casă şi apoi vă giugiuliţi în paturile noastre.” „Noi suntem o familie respectabilă, avem un nume bun în bloc.”

Doamne, ţine-mă fără dragoste ani de zile, pune garduri de spini între pielea mea şi pielea femeii, frustrează-mă cât ţi-e voia, dar nu mă imbeciliza şi nu mă înrăi,  Doamne, ca pe familia Bodo în seara aceea de ianuarie 1999, într-un amărât de apartament din Sighişoara. În 10 minute am ieşit din apartament şi Irina m-a condus la etajul 2, să dorm la o colegă de a ei, o profesoară de franceză urâtă săraca, dar ospitalieră şi cu doi copii foarte frumoşi. Era divorţată şi mi-a pregătit patul cu atîta grijă de parcă eram amantul ei. A insistat ca Irina să rămână şi ea acolo, ne-a făcut ceai, mi-a dat şi ceva de băut, dar Irina, şocată, mi-a urat noapte bună şi a urcat la 4, probabil urmărită prin vizor de ochiul doamnei Bodo, cuplul ăla nu cred că a dormit în noaptea aia, au stat cu urechile ciulite să detecteze vreun zgomot care să le semnaleze că aş fi revenit. Dimineaţa Irina a sunat la uşă, ne-am pupat pe obraz în casa scărilor, mi-a urat drum bun şi am mai revăzut-o decât după 11 ani în Szeghed, însorindu-se pe o bancă într-un parc cu statui feminine cu pălării mari.