Era frig cumplit. Ningea şi se făcea noapte. Ultima noapte a anului. O fetiţă mergea pe drumul pustiu. Era desculţă şi avea capul descoperit. Ducea într-un şorţ vechi o mulţime de cutii de chibrituri. Părul bălai îi cădea încâlcit pe umeri. Picioarele îi erau vinete de frig. Se opri într-un ungher dintre două case, pe o alee înfundată. Se ghemui cu picioarele strânse sub ea, dar prin pavajul rece frigul. Ce-ar fi să aprind un chibrit, se gândi ea. O scăpărare şi flacăra strălucitoare, încălzind degetele. Şi în pata de lumină, o cameră curată, cu o sobă fierbinte. Îşi întinse picioarele spre sobă, să se mai dezmorţească. Dar curând chibritul se stinse şi pavajul îngheţat şi întunericul rece. Să mai aprind încă unul – şi în flacăra tremurătoare o masă întinsă în mijlocul camerei, pe masă tot felul de bunătăţi şi chiar în mijloc, pe un platou uriaş. Dar chibritul se stinse şi doar zidul rece şi gros al casei de alături şi scrumul presărat în zăpada proaspătă. Ninsoarea s-a înteţit. Încă un chibrit şi un brad încărcat de podoabe, lumânărele aprinse strălucind printre globuri. Lumânările se înalţă plutind în cer. Chibritul se stinge la jumătate. Ninsoarea se opreşte deodată. Ochii ei rămân lipiţi de lumânările plutitoare, licărind acum pe cerul senin. Stele reci pâlpâind. Ce-ar fi, îşi zise ea, să aprind o cutie întreagă. O flacără mare îi încălzi faţa, năsucul îngheţat, obrajii străvezii. Strălucirea flăcării se scurge în ochii ei trişti. Flacăra se topeşte în aerul strâns de ger. Câteva lacrimi pâlpâie în întunericul rece. Doar un colţ de carton, desprins din cutie şi prins între cutele rochiţei ponosite, încă mai arde. Şi de la ultimul grăunte de foc mai aprinde încă un chibrit, apoi încă unul şi încă unul, rochiţa strălucind în noaptea de gheaţă. Iar din lumina tremurătoare se înfiripă chipul atât de bine cunoscut. Şi întreaga siluetă, vălurind întunericul. Zăpada aşternută se preface în abur. Conturul pietrelor din pavaj se dizolvă, întreaga alee se unduieşte trăgând după ea zidul casei şi al celeilalte case, într-o unduire prelungă. Şi strada din capătul deschis al aleii şi casele de pe cealaltă parte, unduindu-se, tremurând odată cu aerul în lumina ceţoasă. Iar silueta şi chipul binecunoscut se ridică deasupra conturului tot mai neclar al oraşului, din mişcările ei se încheagă întâi tremurător, apoi tot mai distinct, conturul aceluiaşi chip atât de bine cunoscut. Limba străvezie a primului se atinge fremătând de buzele aceluiaşi, buzele se deschid molatec, limbile se ating, alunecă, îşi ling conturul cald, saliva lor picură peste cenuşa sleită.

Zorile se ivesc într-un colţ îndepărtat al cerului, întâia zi a anului. Oamenii încep să se târască afară din somnurile adânci de iarnă. Aerul încăperilor, de atâtea ori inspirat şi expirat peste noapte, le seamănă acum atât de bine. La fel şi lumina slabă a zorilor, pâlpâind într-o margine sfâşiată de cer. Limbile amestecate-n sărut se suprapun, se dizolvă, siluetele se pliază una în alta, îngroşând aburul dimineţii. Se aştern în cenuşă. Se fut. Ceva nedesluşit se naşte acolo, în aşternutul de cenuşă. O lumină cenuşie scaldă oraşul, undele ei tremură-n cercuri concentrice, văluresc spaţiul, până departe. Până foarte departe.