Tori Amos - Horses LIve

Asculta mai multe audio diverse
1

- … tocmai genul de tip care stă cu nasul in fustele iubitei, nicidecum nu se apucă de experimente pe pielea ei. De-asta zic că mai bine …

- Vezi că te înmoi în flegmă.

- Poftim?!

- Vezi că-ţi înmoi mâneca în paharul cu flegme. Scrumează aici, na, îi zice Filip împingându-i în faţă farfurioara cu coji de alune. Timaru se ambalase ca de obicei, ţigara i se fuma singură, iar el lansa ipoteze peste ipoteze, demontând pe parcurs tot ce propuseserăm eu şi Filip.  

- Ies un pic să mă plimb, le-am zis şi am ieşit, dar m-am întors de la lift după fes.

- Vezi că ţi-ai uitat fesul, plimbăreţule, zicea Timaru în timp ce-mi trăgeam fesul pe cap. Şi-a uitat fesul, plimbăreţul ăsta. Filip dădea din cap aprobator, holbându-se la cojile de alune amestecate cu scrum.

 Afară viscolea, zăpada subţirică şi furioasă biciuia pielea. Gândurile parcă se mai limpezeau puţin. Am ridicat capul spre cer şi m-am uitat cu ochii împăienjeniţi la înălţimea blocului de garsoniere. Mi-am rotit apoi uşor gâtul, cuprinzându-i lăţimea.  Am rămas asa câtva timp, m-am mai uitat şi în jos, am urmărit cum se aşterne zăpada într-o absolută dezordine, măturată de colo-colo, m-am gândit la fel şi fel de lucruri. Ca mai mereu, după o oarecare vreme de pritocit probleme străine, am ajuns să-mi plâng de milă şi chiar simţeam lacrimile adunându-se, poate era şi din cauza viscolului, fulgii ascuţiţi ca steluţele ninja îmi rupeau ochii.

Când m-am întors în cameră, Filip adormise pe scaun şi Timaru mângâia îndobitocit pisica obeză a doamnei Cora .

- Am găsit-o pe hol, îmi şopteşte. Pisica tresare şi se uită la bărbia lui netedă, crede că vorbeşte cu ea.

- Dar ce căutai pe hol? întreb şi eu în şoaptă, mai mult ca să atrag atenţia pisicii, să rup vraja dintrei ei doi.

- Am dus gunoiul.

- Nu se duce gunoiul noaptea.

- Mirosea oribil, şopteşte el strâmbându-se chinuit. Când am vărsat scrumierele era să vomit.

- Ce facem cu ăsta?

- Lasă-l să doarmă, zicea că de două nopţi nu doarme. Du-te şi culcă-te tu la el.

“Ba du-te tu să te culci la el” trebuia să spun, dar am tăcut şi m-am dus la frigider să-mi iau un măr.

- Vezi cheia lui e cu ale mele, cotorul  verde.

- Am şi eu cheie. Noapte bună.

Când să ies pe culoar, pisica a sărit din braţele lui şi a ţâşnit după mine cu o viteză neobişnuită pentru cât e de grasă, era să-i fărâm capul cu uşa. S-a dus la pragul doamnei Cora şi s-a ghemuit pe preş. Garsoniera lui Filip e pe acelaşi etaj cu noi, dar în cealaltă aripă.  În holul mare m-am oprit să mă mai uit pe geam cum viscoleşte. La fel de furios viscolea. A clincănit un lift şi am plecat de la geam. La Filip era un aer plăcut, nu mirosea a ţigări. M-a uimit vaza cu flori de pe birou, înseamnă că Magda a trecut pe aici. N-am mai stat să analizez consecinţele, m-am trântit în pat şi am adormit.

Am visat-o pe Iulia, care-n vis semăna foarte bine cu Magda, mă certa pentru ceva anume, îmi făcea reproşuri, iar pe mine mă durea capul înfiorător, eram într-o casă necunoscută, dar se pare că locuiam acolo, tot veneau oameni în vizită şi mă compătimeau pentru durerile mele, spre sfârşitul visului parcă eram chiar pe moarte, venise şi taică-miu se ne împăcăm. M-am trezit de frig. Adormisem îmbrăcat cum eram aseară, dar dezvelit şi ăştia mereu taie căldura spre dimineaţă. M-am repezit la cuier şi am luat pe mine canadiana vişinie a lui Filip. Voiam să mă bag înapoi în pat, dar m-am oprit la fereastră să văd starea vremii. Era senin, tocmai răsărea soarele, probabil ger năprasnic. M-a trecut un frison de groază că poate ar trebui să fiu deja pe drum spre şcoală, dar mi-am amintit la timp că e duminică, bucurie. Vineri nu lucrasem fiindcă toate clasele aveau programate probe la sală şi din cauza asta mi se păruse că vineri a fost sâmbătă şi sâmbătă a fost duminică şi azi ar fi luni, dar bine că nu era aşa.

Când m-am furişat înapoi la mine în garsonieră, Timaru încă dormea, iar Filip stătea întins în patul meu şi citea Dune 5. Era cald de la caloriferul electric adus de Timaru. M-am apucat să fac micul dejun, nişte pâine cu marmeladă. Filip s-a apucat să mimeze din pat că el ar mânca ouă ochiuri. Timaru nici nu s-a trezit bine şi a-nceput să ne organizeze. Eu să merg să vorbesc cu Vlad, iubitul victimei. Filip să vadă ce au de zis părinţii victimei.

- Dar de ce trebuie să ne ocupăm noi cu treburile astea? l-a întrerupt Filip pe neaşteptate.

- Cum adică de ce?

- Asta e treaba poliţiei. Noi mai mult încurcăm, nu? Şi poate avem şi noi lucruri mai importante de făcut.

- Ca de exemplu?

Filip în loc să-i răspundă se uită la mine, parcă mă invită din priviri să particip şi eu la discuţie.

- Uite, supralicitează Timaru, dacă nu-ţi place planul meu, îl lăsăm pe Radu să decidă cum acţionăm. Tu zici că e treaba poliţiei, dar la crima din Parcul Romanescu ai uitat că Radu şi-a dat seama cum a fost cu o săptămână înainte să-l găsească poliţia pe nebunul ăla.

Acum amândoi se uită la mine şi mă invită din priviri. Filip se freacă la frunte, dar până la urmă nu se poate abţine şi mormăie:

- Parcul Romanescu a fost o excepţie, un caz norocos. Noi suntem buni la cazurile cu nebuni.

- A fost muncă de echipă, zic eu împăciuitor. Timaru se uită panicat când la mine, când la Filip, când la mine, când la Filip, evaluează situaţia. Până la urmă decide să nu se enerveze şi zice că el merge pe etaj să vadă ce mai spun vecinii victimei.

- La noapte sunt de noapte, mai zice din uşă. Dacă nu ne mai vedem, să nu laşi cheia-n uşă.

Am rămas cu Filip, stăm amândoi la masă în tăcere. Eu mă joc cu furculiţa în uleiul rămas de la ouă şi după un timp el deschide vorba:

- Nici măcar nu ştim dacă a păţit ceva. De ce să-i spunem “victima”? E sinistru. Dar tu ce-ai păţit?

- Ce să păţesc? răspund aşa ca să câştig timp, mă gândesc la un răspuns mai bun.

- Eşti apatic, te joci cu furculiţa în ulei, te uiţi în zare. Parcă aştepţi să mori.

- Aa, nu. Cred că am nevoie de o femeie. Am nevoie de-o femeie ca de aer.

- Interesant…

Când zice Filip “Interesant…” e clar că l-ai pierdut din conversaţie, deja se gândeşte la altceva. Dar eu nu vreau să-l pierd, dacă tot s-a ivit ocazia să mai discutăm şi noi între patru ochi.

- Dă-mi-o pe Magda, ce zici?

- Cum adică să ţi-o dau pe Magda? De ce n-o suni pe Iulia?

- Ce treabă am eu cu Iulia? Iulia are pe altcineva, are viaţa ei.

- N-are pe nimeni. L-a sunat săptămâna trecută pe Timaru să întrebe ce mai faci, cum te mai simţi. Ea tot speră să-ţi bagi minţile-n cap şi să vorbiţi măcar ca oamenii.

- Nu mi-a zis nimic Timaru c-ar fi sunat.

- Păi nu ţi-a mai zis ca să nu faci scandal ca ultima oară. Dar acum dacă ai nevoie de femeie ca de aer şi zgrepţăni cu furculiţa-n ulei, pune mâna şi sun-o şi vezi ce e de făcut. Şi lasă-l pe ăsta în durerea lui cu anchetele lui.

- Dar de ce nu vrei să mi-o dai pe Magda?

- Termină cu prostia asta, nu-i nici măcar amuzant. Oricum Magda nu te place.

- Fiindcă te place pe tine?

- Normal, zice el masându­-şi sprânceana stângă. Dacă îşi masează sprânceana ştiu că trebuie să o las baltă. Totuşi, să-i zic întâi ce am pe suflet.

- Dar voi sunteţi verişori, nu?

Filip tace, strânge farfuriile de pe masă, îmi ia furculiţa din mână, se apucă să spele vasele. După ce pune totul în ordine se opreşte lângă masă şi se uită nehotărât la paharul cu flegme. Aurorele filamentelor trandafirii sunt de la Timaru, care scuipă din ce în ce mai mult sânge. Deodată, Filip scoate zgomotul acela groaznic, al mucilor traşi din gât şi lasă o flegmă grea să aterizeze în pahar.

- Mă duc la treabă, zice înainte să iasă. Merg să vorbesc cu părinţii ăleia. Du-te şi tu şi caută-l pe amant, ca să nu se supere Timaru pe noi. La urma urmei nu e-ntâmplător că porcăria asta s-a întâmplat chiar la noi în bloc. E ca o provocare. Încă una destul de evidentă.

- Nu l-au luat la poliţie pe amant?

- N-au nici un motiv să-l ia. Au confruntat scrisul lui cu scrisul de pe biletul cu “experimentăm pe ea” şi nu s-a potrivit. Du-te şi vezi. Ţi-a lăsat Timaru adresa pe televizor.

E o adresă, într-adevăr, iar sub adresă scrie subliniat: “Joacă ping-pong în fiecare zi la casa Studenţilor”.

După vreo oră ne întâlnim la lift. Îmi vine să râd şi zic:

- Sincronizare.

Filip zâmbeşte îngăduitor, dar nu zice nimic până jos. Când ieşim din bloc şi trebuie să ne despărţim, mă îmbrăţişează deodată şi îmi şopteşte ceva la ureche, dar nu înţeleg nimic din ce susură el.

2

O elevă a venit să împrumute “Enigma Otiliei” şi un elev a împrumutat “Străinul”. Elevul ăsta a mai împrumutat şi “Demonii”, mă întreb ce caută la Liceul Sportiv şi ce se va alege de el. E-n clasa a unşpea. În rest, ultima săptămână de şcoală a trecut fără evenimente speciale. Azi când mă plimbam printre rafturi a venit doamna Juravle, de chimie, transferată aici pentru incompetenţă crasă. Am fost colegi la Bălcescu, e o femeie proastă şi rea. Îmi spune mereu “Bună ziua, colega!”, probabil vrea să fie ironică. Când  predam istoria la Bălcescu, înainte de accident, nu putea să mă sufere, pentru că le mai luam apărarea elevilor în cancelarie. Aici mă tratează ca pe un retardat, când vorbeşte cu mine pronunţă rar, ca să am timp să procesez. În fine, nu trebuie să-i port pică, nu e singura care se poartă aşa. Se cam ştie că m-au pus aici mai mult de milă - de silă. Oricum, azi doamna Juravle voia să împrumute şi ea o carte “aşa, mai romantică”, potrivită pentru sărbătorile de iarnă.

Până duminică nu mai jucasem ping-pong din adolescenţă, de când jucam pe mesele de beton din curtea interioară de la Romarta. Dar se pare că e ca mersul pe bicicletă. Doar în câteva zile m-am pus la punct binişor. E drept că am şi jucat ca disperatul, câteva ore pe zi. Dar îmi place. Azi când am plecat de la şcoală uitasem că trebuie să mă prezint în Aleea Potelu 24, eu mă duceam întins la ping-pong, la Casa Studenţilor, să mă-ntâlnesc cu Vlad. Noroc că m-a sunat Timaru, el şi Filip erau deja acolo, era şi Magda. De doi ani mergem mereu împreună la revizii, la Clinica Parc. Aşa că am văzut-o azi pe Magda în Aleea Potelu. Era îmbrăcată într-un palton lung, cenuşiu, cu nasturi mari, negri. Îşi dăduse jos paltonul mai târziu, când am intrat la cofetărie. Magda e subţire ca o trestie, cu faţa albă, prelungă şi părul ondulat. Nasul lung şi ascuţit, bărbia ascuţită, genele lungi şi gura cu colţuri tăioase dau chipului ei un aer distant, mândru. Strânsă într-o rochie neagră, bătrânicioasă, cu spume albe de dantelă la gât şi la mâneci, cu coatele ascuţite şi cu degetele lungi şi trandafirii, aduce destul de bine cu portretele unor nobile englezoaice din evul mediu.

După spital, înainte să mergem la cofetărie, ne-am plimbat puţin prin parc. Ieşirea din Aleea Potelu e chiar în spatele Hipodromului. Am dat roată în jurul Hipodromului, eu ţopăiam şi mă tot trânteam în zăpadă, făceam aripi de înger, începuse iarăşi să ningă, era frumos. Filip tăcea, iar Magda mergea graţioasă la braţul lui, încercând să fie câte puţin atentă cu fiecare. Timaru fuma.

3.

În dimineaţa ajunului, la insistenţele lui Timaru, am purces la centralizarea datelor, în speranţa că vom putea trage nişte concluzii edificatoare. Vlad al meu era o pistă moartă, se despărţise de victimă cu vreo două luni înainte, era bucuros să nu mai aibă nimic de-a face cu ea şi nu părea deloc afectat de dispariţia ei misterioasă. Părinţii erau nişte nesuferiţi, îl scoseseră din fire pe Filip cu lamentările lor. Nu ştiau decât să se plângă de banii cheltuiţi pe medicamente, pe electricitate şi aşa mai departe. Nici Timaru nu aflase mare lucru de la vecinii de palier.

Mai târziu, Filip s-a apucat să împodobească brăduţul. Îl primise cadou de la Magda, dar se temea să-l pună la el în cameră, aşa că l-a adus la noi. Timaru a cumpărat toate cele necesare, globuri, bomboane şi beculeţe. Filip le aşează meticulos şi se plânge că s-a săturat de colinde. Peste tot în oraş, din orice gură de magazin, numai colinde. Pe Timaru îl apucă o criză de tuse şi când o termină stinge ţigara şi îl întreabă pe Filip ce vrea să-i aducă Moş Crăciun.

- Aş vrea acum, la treizeci şi şapte de ani,  să mă închidă într-o capsulă şi să mă expedieze în spaţiul cosmic, răspunde Filip aşezat turceşte sub brad, cu ochii pierduţi în fumul de ţigară. Ţigara e stinsă demult, dar fumul încă pluteşte, învăluindu-ne.

Timaru comentează. Eu mă umplu se nervi fiindcă de azi dimineaţă mă lupt cu câteva acorduri de chitară năzărite în creieri fără nici o explicaţie. Nu reuşesc deloc să-mi aduc aminte tot cântecul.

4.

În dimineaţa de Crăciun e atât de ger, încât pare că şi aerul scârţâie. Timaru e invitat la masă la prietenul lui cel mai bun, Boitan, fostul coleg din poliţie. Cel care, întâmplător, conduce ancheta privitoare la dispariţia Irinei Petre. Eu ies la o plimbare până în centru. Mă opresc în părculeţul de lângă Mercur, dar nu pot rămâne acolo, nişte tineri agresivi înjură, vorbesc tare şi tot arată spre mine strigând: “Băi poponare!”. Mă duc în English Parc, acolo e pustiu, ocolesc instalaţia fistichie de pulverizare a apei şi o studiez cu aceeaşi fascinaţie ca la sapte-opt ani. Ţevi subţiri de inox terminate în căpăţâni rotunde cu ţepi, ca nişte buzdugane de diferite dimensiuni. Pe timp de vară, apa ţâşneşte cu mare presiune prin ţepii buzduganelor, însăilând o  ceaţă răcoroasă.

Înapoi acasă, îl găsesc pe Filip în cea mai veselă dispoziţie. Îl găsesc e impropriu spus, fiindcă de fapt Filip s-a ascuns sub pat şi mă prinde de picior şi începe să mârâie ca un monstru, apoi pufneşte în râs şi când încearcă să iasă dă cu capul de rama patului. Apoi începe cu veşnica, obsedanta întrebare: “Te-ai speriat? Hai, zi, te-ai speriat?”. Mă prefac morocănos, iar el încearcă să mă înduplece:

- Te rog, zi-mi ce-ai simţit! Ce te-ai gândit când te-am apucat de picior?

- M-am speriat, Filip. De ce mă mai întrebi?

- Vreau să ştiu exact ce-ai simţit.

- Nu-ţi spun!

Apoi ne pornim să facem clătite. Filip a pregătit deja compoziţia, acum eu torn în tigaie şi el le-ntoarce, acrobatic. După ce terminăm, avem peste treizeci făcute, ne gândim dacă să-l aşteptăm pe Timaru sau să intrăm în ele. Amândoi suntem de părere că oricum o să vină sătul. Mâncăm acum câteva şi când vine mai mâncam şi cu el, dacă o să vrea.

Timaru vine într-o stare de maximă surescitare. L-au apucat toate ticurile, clipitul din ochi, expiratul sacadat pe nas şi mai ales tremurul capului, ca şi cum tot ar încuviinţa ceva. Mă gândesc că a băut şi mă apropii de el în timp ce vorbeşte, ca să-l miros. Nu are voie să bea şi în general respectă interdicţia. Respiraţia îi duhneşte a caltaboş, dar nici o umbră de alcool. Pe scurt, prietenul şi fostul coleg Boitan îi vorbise de o listă cu obiecte suspecte găsite în casa victimei. Nu era o listă lungă, avea doar patru puncte. Trei dintre ele nici nu mai contează, important e că în buzunarele unui hanorac de-al Irinei se găsiseră mai multe granule cu miros ciudat, identificate ulterior ca fiind hrană concentrată pentru peşti. Mai precis pentru păstrăvi. “Iar victima nu deţine acvariu!” strigă Filip şi loveşte cu pumnul în masă, eu mă sperii, el îşi lansează hohotul de râs diabolic, dar Timaru nu are chef de glume, trebuie să ne îmbrăcăm imediat şi să mergem la X. Acolo, lângă X, în plin câmp, e păstrăvăria lui Duca.

- Cum să fie păstrăvărie în câmp? protestez eu naiv.

- Ai să vezi! mi-o taie Timaru.

Niciunul dintre noi nu mai are carnet, de fapt Filip n-a avut niciodată, aşa că suntem obligaţi să apelăm la Magda ca să ne ducă până la X. Filip protestează, că deranjăm fata pentru toate prostiile, dar chiar nu e momentul să-l dezamăgeşti pe Timaru, îşi dă seama şi el şi cedează, o sună, îi explică urgenţa.

Pe drum, Timaru ne spune câte ceva despre individul pe care urmează să-l vizităm. Duca e un personaj interesant, are familie şi casă în oraş, nevastă şi doi copii, dar trăieşte de şase ani acolo în câmp, lângă X, unde şi-a construit singur o păstrăvărie. De formaţie e inginer piscicol şi Timaru îl cunoaşte de când aveau amândoi 25 de ani, Timaru era proaspăt poliţist, iar Duca lucra la Păstrăvăria M, de la Y şi era principalul furnizor de păstrăvi pentru mesele oficiale şi mai puţin oficiale. Asta se-ntâmpla cu douăzeci de ani în urmă. Ultima oară Timaru l-a văzut acum şapte ani, înainte de accident, intervenise pentru el ca să nu aibă probleme cu autorităţile din X, pe atunci Duca abia începuse să sape canalele.

Din asfalt cotim pe un drum groaznic, zăpadă tasată şi îngheţată, dar mai ales multe gropi, cratere, şanţuri, Magda slalomează cu buzele ei subţiri strânse pe dinţi, încordate la maxim, ca un cleşte de scos cuiele. În fine, vedem o camionetă albă şi un gard de sârmă ghimpată, oprim, am ajuns. Păstrăvăria asta trebuie să o vezi ca să crezi că există. E un mic labirint de canale şi bazine. Există o poartă prin gard, însă gardul e chiar pe malul unuia dintre canale, aşa că din poartă păşeşti direct pe o punte, vorba vine punte, sunt de fapt doi dulapi de douăzeci întinşi unul lângă altul. Canalul nu e lat, sunt până-n patru metri, dar de-ajuns cât să-ţi pui problema că lemnele astea s-ar putea rupe cu tine. La câţiva paşi de malul celălalt e o cuşcă şi în cuşcă un câine ciobănesc mare cât un viţel. De când am apărut noi viţelul nu mai e demult în cuşcă, se agită pe mal cu mârâieli şi lătrături, târând după el lanţul legat de un pilon din spatele cuştii. Lanţul e uimitor de lung, un om, probabil Duca, îl tot înfăşoară în jurul pilonului şi nu se mai termină. Din alt colţ al perimetrului împrejmuit răspund alte lătrături şi se aude zdrăngănind un alt lanţ târât prin zăpada îngheţată.

Magda a rămas în maşină, se temea să traverseze canalul pe lemnele alea şi oricum n-o interesa să vadă mai în amănunt păstrăvăria. Duca ne explică de ce nu îngheaţă apa din canale şi din bazine, de unde aduce apa (multe izvoare puternice în zona asta, de care localnicii habar n-aveau), de ce e nevoie şi de bazine şi de canale. Pe mine cel mai mult mă intrigă sârmele subţiri întinse în paralel, câte 4-5, pe toată lungimea canalelor. Îl întreb la ce folosesc – sunt rămase din vară, contra păsărilor. Ne pofteşte în casă, de fapt o căbănuţă de lemn prăpădită, dar încălzită bine cu o sobă pe brichete de rumeguş. La început, ne povesteşte Duca la un pahar de vişinată, a locuit într-o rulotă. Acum vrea să construiască o casă de cărămidă, cu beci dedesubt, ne arată pe geam fundaţia deja săpată din toamnă. Vişinata e minunată, bietul Timaru rezistă eroic, Duca îi face o cafea, dar eu şi Filip tragem păhărel peste păhărel, ne simţim bine şi uităm de toate, mai ales de Magda, care mă sună la un moment dat să întrebe dacă rămânem să înoptăm aici. O rog să ne mai aştepte un pic.

Timaru şi Filip discută pe un ton scăzut, aud discuţia lor plină de cuvinte cu două înţelesuri, dar nu reuşesc să fiu atent. Gândurile îmi alunecă unele în altele, încerc să-l alertez pe Filip, să fie el atent la ce discută cei doi, dar Filip e pierdut într-un album cu poze care documentează etapele construcţiei păstrăvăriei.

Pe drumul de întoarcere mă frământă senzaţia vagă, dar cu atât mai supărătoare, că între Duca şi Timaru există o complicitate ciudată. Şi brusc îmi aduc aminte de unde vine amintirea cântecului care mă chinuise în ajun: eram în Grădina Botanică, în capătul dinspre Severinului, gard în gard cu Grădiniţa, anul unu sau doi, cu nişte colegi de facultate. Eram pe malul heleşteului cu nuferi, transformat într-o baltă urât mirositoare, într-o noapte de vară. Unul dintre ei s-a apucat să zdrăngăne ceva la chitară, în timp ce altul făcea pipi în apă. Era o căldură înnăbuşitoare. Toată lumea băuse mult. Dimineaţa ne-a prins jucând renţ la o colegă, Patricia, un joc interminabil, nimeni nu mai avea chef, eram morţi de somn, dar continuam.