De dimineaţă mă trezisem iarăşi cu senzaţia aia de dimineaţă absolută. O nouă zi, un nou început. O lume nouă. Până seara, normal, senzaţia trecuse demult. A venit Filip să mă ia şi am mers în Otopeni, de fapt dincolo de, la mica noastră serbare. Oare chiar atât de mult îl iubesc pe Filip, sau ceea ce facem noi? Probabil că da. Altfel de ce m-aş amesteca în aşa ceva?

Lucrurile au escaladat puţin, ca de obicei. Nu trecuseră nici două ore şi tipul care păzea intrarea, angajatul sponsorilor noştri, era făcut praf. Dansase o vreme cu Alice şi apoi trebuiseră să-l scoată aproape cu făraşul, să-l ducă naibii sus să se odihnească până apar şefii. Alice îi desfăcuse cu grijă banderola armei înainte să-l pună la culcare şi acum dansa nebuna cu un AK 47, făcând tot felul de gesturi obscene.

Eram absolut pe jos de râs. Croco îşi spărsese ochelarii şi fără ei arăta de parcă aterizase de pe altă planetă. Copilul Denisei zbiera ca din gură de şarpe, nimeni nu ştia din ce cauză şi cu atât mai puţin să-l poată opri. Eraaaa duuureree.

Pe urmă altă fază. Şerban îşi adusese doi prieteni gay. Homo. Ăştia doi n-aveau pic de ruşine. Îşi luau limba-n gură mai des decât trăgeau aer pe nas. Unul era ras în cap şi cu un tatuaj cu balaur în zona occipitală, celălalt era genul alternativ, cu frizură britpop şi dinţi de veveriţă. Magda se tot uita la ei, îi plăcea de chelios proastei. I-am şi zis: nu vezi, proasto, că e pe invers. Ha-ha, a izbucnit ea şi n-o mai puteai opri când izbucnea aşa, ha-ha, hohotea şi printre hohote mai arunca tot felul de înjurături şi cuvinte porcoase care o făceau şi mai tare să râdă. Toată lumea se uita la ea ca la felul paişpe, chiar şi copilul Denisei, care a tăcut brusc. De bucurie, Denisa a venit şi-a pupat-o pe gură pe Magda, dar fiindcă asta râdea ca o descreierată, i-a muşcat ăleia limba de i-a dat sângele, copilul a-nceput iarăşi să plângă şi atunci am ieşit un pic pe terasă.

Of, asta nu e viaţă, mă gândeam. Ce naiba facem noi aici? Atunci s-a găsit şi Răducu să vină să mă fută la cap. Răducu, doar fiindcă ne ştim din copilărie şi te-am lăsat să-mi lingi tălpile, la propriu, când aveam paişpe ani, eh, asta nu înseamnă mare lucru în ziua de azi. Mă uitam atunci şi nu-mi venea să cred, era un roz atât de deschis, aproape alb, dar îmi plăcea că era moale, era mişto senzaţia. Dar asta numeşti tu dragoste?
Futu-i, asta cu dragostea nu ştiu cum a ieşit, dar mi-a ieşit cu voce tare şi acum Răducu se uită la mine parcă l-am hipnotizat.
- Ce, că vor să arunce chestii în aer?
- Da, răspund eu evaziv. Dar chiar asta vor să facă? Mai zi-mi o dată ce-ai văzut.
- N-am văzut nimic special. Doar i-am auzit vorbind.
Şi s-a apucat să-mi povestească iarăşi cum i-a auzit pe Dan şi pe Filip vorbind despre pentrit săptămâna trecută, la campionatul de table de la spelunca lui Virgil. În timp ce Timaru bătea iarăşi pe oricine, ăştia doi se trăseseră în spate, în depozit şi când Răducu s-a dus să aducă o navetă de bere, ei vorbeau despre pentrit şi despre un spital. Răducu a ţinut minte cuvântul cel nou, a căutat apoi ce înseamnă pentrit şi: oroare! De unde a tras concluzia că prietenii noştri, Filip şi Dan, vor să arunce-n aer un spital.
- Şi m-am gândit să-ţi spun, să te avertizez, mai ales că tu şi Filip sunteţi, mai mult sau mai puţin, împreună. Mă gândeam să nu te trezeşti amestecată în vreo porcărie.
Mersi, Răducu, foarte drăguţ din partea ta. După ce-am depăşit momentul de spaimă şi oroare, am mai vorbit despre una şi alta, apoi ne-am întors în camera mare. Mi-era sete. Alice a venit lângă noi şi l-a luat de braţ pe Răducu. Ne tot arăta copilul Denisei: voi aţi văzut ce ochi are, ce privire are? Ne uitam şi noi şi vedeam copilul holbându-se la peretele cu tapet în pătrăţele de şah. Rezemat de perete era Filip, i-am aruncat un zâmbet lasciv şi am scos limba la el. Stătea de vorbă cu Dan şi cu Timaru.
Radu s-a desprins cu o mişcare elegantă de braţul Alisei şi a dispărut de lângă noi.

M-am intersectat iarăşi cu el după miezul nopţii. Era poate un pic intoxicat, mai dezinhibat decât de obicei. M-a întrebat eu, până la urmă, de ce venisem aici? Doar aşa, ca să mă distrez? Hm, ciudată întrebare, Răducu, mă gândeam eu până să-i răspund. Doar sunt aici cu Filip, ştii bine. Şi Magda e prietena mea cea mai bună şi cunosc aproape pe toată lumea. Da, ne distrăm, ne socializăm, interacţionăm. Care-i problema?
- Am venit ca să rămân însărcinată, i-am zis în cele din urmă, fiindcă el aştepta totuşi un răspuns. Bănuiesc că aflase între timp ce sărbătorim, dar voia să audă şi de la mine. Atunci el şi-a aprins o ţigară, chestie pe care o făcea destul de rar. Nu mă privea în faţă, se uita la mine cu ochii în jos, undeva pe la pântece. A întors capul, a suflat fumul într-o parte şi apoi, pentru o fracţiune de secundă, privirile ni s-au întâlnit. Erau trişti acum ochii lui, chiar mai trişti decât de obicei şi m-am întristat şi eu un pic, deşi chiar n-aveam nici un motiv. Mă gândisem atât de bine la toată povestea încât nu mai rămăsese nimic din ea. Pentru mine faptul era deja consumat.

Aşa că noaptea şi-a urmat cursul firesc. Toată lumea de la petrecerea asta ştia ce urmează să se întâmple şi toată lumea se bucura, mai puţin Răducu, probabil. Era o petrecere în cinstea următoarei generaţii de explozibili. Şi în cinstea mea, viitoarea mamă purtătoare. Chiar mă întrebam ce căuta Răducu aici, aşa că până la urmă l-am întrebat pe Filip.
- Cum de ce l-am chemat, a făcut el privindu-mă cu reproş, doar e-ndrăgostit de tine de când aveaţi, cât? Zece ani?
Dragostea, dragostea… Dragostea asta e motiv pentru orice. Acuma trebuie să mă vadă tăiată pe burtă şi adăpostind un embrion defect, dereglat şi rereglat de micuţul nostru geniu, Bogdan, zis Timaru. Dar dacă mă iubeşte cu adevărat, la urma urmei, atunci o să-nţeleagă şi asta. O să înţeleagă chiar mai mult decât se vede cu ochiul liber.

Şi aşa că pe la patru dimineaţa a sosit şi chirurgul, cu asistentul lui atât de gay încât Magda s-a îmbujorat pe loc văzându-l. E homo, Magda, i-am şoptit eu, iar ea mi-a zâmbit fericită. Primul lucru de care a-ntrebat doctorul a fost dacă au făcut rost de suficient lentonitrat. Filip şi Dan au dat din cap că da, mândri şi bucuroşi. Timaru îmi explicase că tubul de 25 de kg, made in china, ar trebui să-mi ajungă aproape doi ani. Sigur, totul depinde şi de planurile sponsorilor. E un medicament pentru boli cardiace. Lentonitratul e pentaeritritol tetranitrat, adică pentrit. Exploziv de mare putere. Dacă-l combini cu rdx, poţi să faci semtex, îmi explicase Filip. Păi şi noi de ce nu facem semtex? îl întrebasem eu.
M-au dus în camera pregătită pentru operaţie şi au început pregătirile. Discutasem dinainte că vreau să văd ce-mi fac, să facă doar o anestezie locală. Toată lumea voia să vadă, era aiurea tocmai eu să fiu pe dinafară. După ce au discutat vreo zece minute doar ei doi, Timaru şi chirurgul s-au apucat de treabă. Timaru a adus maşinăria în care ţinea embrionul. Era acolo ca plutind într-un balon de săpun, drăguţul de el. Inimioara lui o să absoarbă lentonitrat până când o să facă bum! BANG!!!

Greu de zis de ce e nevoie de atâta tevatură, doar ca să faci chestii să explodeze. Sunt atâtea metode mult mai simple, îi ziceam lui Timaru în seara în care el, Filip şi Dan mi-au povestit despre comanda primita de la sponsori si despre proiectul la care începeau să lucreze. Sigur că există metode mai simple, zicea Timaru. Şi mult mai ieftine. Şi atunci? insistam eu. O facem mai mult pentru tine, zicea Filip. Ai să-nţelegi mai târziu, adăugase Timaru, dar se vedea pe faţa lui că nu-şi doreşte nimic mai mult pe lume decât să facă ceva, orice. Altceva decât să-i spulbere pe toţi la table.

Operaţia a decurs lin, fără incidente. Urmăream fascinată mâinile sigure ale chirurgului şi, din când în când, ridicam ochii spre asistent, privirea lui caldă şi vioaie mă asigura că totul e-n regulă. A fost şi un moment amuzant, când, după ce doctorul fixase embrionul la locul lui şi începuse să închidă, Timaru a-nceput să se vaiete că a uitat să regleze valva de absorbţie. După câteva secunde de linişte, toată lumea a izbucnit în râs. Magda hohotea cel mai tare. Copilul Denisei urla de parcă-l tăiaseră şi pe el, fără anestezie. Croco îl asasina pe Dan cu întrebările: ce e? ce fac acolo? ce se-ntâmplă? nu văd nimic, morţii mă-sii de ochelari!

Chirurgul îşi terminase treaba. Operaţia era reuşită. Şi atunci, exact când asistentul mă ungea cu o chestie pe burtă, lângă patul pe care eram întinsă a apărut Radu. Avea un AK 47 şi a început să tragă. Primii pe care i-a secerat au fost chirurgul şi Timaru. Apoi i-a împuşcat pe toţi ceilalţi. Ultimul a rămas asistentul, care la-nceput era prea aproape de mine şi între timp se băgase sub patul de operaţie. L-a tras de sub pat şi gata.

Şi am rămas doar noi doi, eu şi Răducu. Şi embrionul din mine. Nu era timp pentru explicaţii. Cei care sponsorizaseră întregul proiect aveau să apară cât de curând, să vadă rezultatele. Răducu era grozav de agitat. Ochii lui îşi schimbaseră expresia obişnuită. Arăta ca un om tulburat, dar şi vag fericit. Nu ştia ce să facă acum cu mine. Puteam să mă mişc? Trebuia să plecăm de aici cât mai repede. Ba nu, trebuia întâi să scăpăm de “chestia” din mine. Sau nu, nu, asta o să rezolvăm mai târziu, fireşte.

M-a dus în braţe până la maşină. Îmi părea rău după Filip şi Magda. Şi ceilalţi erau drăguţi, dar nu pot să spun că mi se rupe inima după ei. Pe de altă parte, Radu chiar mă iubeşte. E un motiv destul de puternic pentru a fugi cu el. Mai departe, vom vedea.
Eram gata să pornim. Atunci i-am zis:
- N-ai luat tubul.
- Care tub? a întrebat el peste umăr. Apoi a întors capul spre mine şi privirea lui era iarăşi tristă.
Da, tubul cu lentonitrat, Radu. Pruncul suferă de insuficienţă cardiacă severă.
- Indusă! s-a grăbit el să precizeze. Şi porcăria aia oricum nu-l vindecă.

Lentonitratul e un vasodilatator. Iar inima pruncului e făcută să îl absoarbă, în loc să-l lase să se descompună după ce îşi face efectul. Timaru mi-a explicat până mai departe şi eu l-am crezut. Pentritul nu se înmagazinează în inimă, doar se absoarbe pe acolo. Dincolo de inimă există o cavitate specială, Timaru spune că toţi embrionii o au, un fel de atavism care dispare până la naştere. El n-a făcut decât să-i redea un sens de a fi. Acolo se acumulează pentritul. Şi inima e reglată să bată atâta timp cât absoarbe. Iar când cavitatea aceea se umple, atunci mama simte. Ce simte? l-am întrebat eu. În fine, a continuat Timaru, atunci poţi să detonezi, dacă e nevoie. Şi dacă nu e nevoie chiar atunci? am întrebat eu. Mai poţi să aştepţi, a zis el. Sunt sigur că dincolo de cavitatea aia se mai formează încă una şi pentritul absorbit în continuare va trece acolo. Şi dacă trec nouă luni? am insistat eu. Sau, mă rog, cât mai are el până la maturitate. Acum are aproape două luni, iar când vine momentul, faci ce trebuie făcut, a zis el. Naşti. Îi dai în continuare lentonitrat şi vezi ce mai urmează. Sponsorii au şi ei planurile lor. Şi nu se grăbesc, am zis eu dusă pe gânduri. Nu, a răspuns el, n-au de ce să se grăbească.
Ce tâmpenie, îmi venea să râd numai gândindu-mă. Mare inginerie. Pe de altă parte, însă, am auzit că în orice mamă apare un anume fel de dragoste atunci când are ceva care creşte în ea. Şi aşa mai departe. Iar dragostea e un motiv destul de puternic.
- Adă tubul, Radu.
La întoarcere mi-a adus şi o felie de tort, pe o farfurioară. Tortul rămăsese în frigider, ne-nceput. Am culcat tubul cu mine, în spate, pe jos. Am gustat puţin tort şi m-am întins pe banchetă. Radu a pornit maşina. Undeva în dreapta noastră mijeau zorile. O nouă zi. Un nou început.