Perla Năsturel se dădea huţa pe poarta din faţa Casei - Cutiuţă. Era după-amiaza unei zile însorite, cu briza care se juca de-a v-aţi ascunselea prin ea. Tot ele făcură volanul şorţului să-i intre Perlei Năsturel în gură, şi ridicară tot praful peste Casa - Cutiuţă. Perla îl privea - ca un nor - ca piperul pe care mama îl punea peste peşte, când capacul pepinierei se desfăcea. Se dădea huţa pe poartă, singură singurică, şi cânta un cântecel. Două femei masive veneau de pe stradă. Una era îmbrăcată în roşu, cealaltă în galben şi verde. Aveau nişte baticuri roz pe cap, şi cărau amândouă un coş mare cu ferigi. Nu aveau nici pantofi, nici ciorapi, şi veneau încet, pentru că erau grase, vorbind una cu alta şi zâmbind mereu. Se uitau la ea şi apoi vorbeau una cu alta, gesticulând cu braţele şi împreunându-şi capetele. Perla începu să râdă.
Cele două femei ajunseră în dreptul ei, ţinându-se aproape de gardul viu şi privind cu frică spre Casa - Cutiuţă.
"Bună ziua, micuţo!" spuse una.
Perla spuse, "Bună ziua."
"Eşti singură singurică?"
Perla dădu din cap.
"Unde e mama ta?"
"În bucătărie, calcă rufele pentru că este marţi."
Femeile i-au zâmbit şi Perla a zâmbit înapoi. "Oh," spuse ea, "ce dinţi albi aveţi! Mai zâmbiţi încă o dată!"
Femeile negricioase au râs, şi apoi au vorbit iar între ele, folosind cuvinte ciudate şi gesturi ale mâinilor. "Cum te cheamă?" o întrebară ele.
"Perla Năsturel."
"Vrei să vii cu noi, Perla Năsturel? Avem lucruri frumoase să-ţi arătăm", îi şopti una dintre femei. Aşa că Perla coborî de pe poartă şi alunecă în drum. Şi merse între cele două femei pe drumul prăfuit, stârnit de vânt, uneori alergând ca să le prindă din urmă, şi întrebându-se ce aveau ele în a lor Casă - Cutiuţă.
Au mers o bună bucată de drum. "Ai obosit?" o întrebă una dintre femei, aplecându-se spre ea. Perla clătină din cap. Au mers şi mai mult. "Dar acum?" o întrebă cealaltă femeie. Şi Perla clătină din cap, dar lacrimile săriră exact în acelaşi timp, iar buzele începură să-i tremure. Una dintre femei îi dădu celeilalte coşul cu ferigi şi o ridică pe umeri şi merse aşa, cu picioruşele prăfuite ale Perlei Năsturel clătindu-se de-o parte şi de alta a capului. Era mai moale decât un pat şi avea un miros drăguţ - un miros care te făcea să-ţi îngropi capul în el şi să-l respiri şi să-l respiri...

Au aşezat-o pe Perla Năsturel într-o cameră lungă, plină de alţi oameni de aceeaşi culoare ca ele - şi toţi aceşti oameni se apropiau de ea şi o priveau, încuviinţând şi râzând şi dându-şi ochii peste cap. Femeia care o cărase pe Perla Năsturel îi scoase panglica de păr şi-i eliberă buclele. Se auzi un ţipăt de la cealaltă femeie şi toţi s-au îngrămădit, unii au alergat să arate cu degetul buclele blonde ale Perlei Năsturel, dar cu blândeţe, iar unul dintre ei, unul tânăr, îi ridică părul Perlei şi-i sărută gâtul micuţ şi alb. Perla simţea şi ruşine şi fericire în acelaşi timp. Câţiva bărbaţi stăteau pe podea şi fumau, cu nişte covoare şi plăpumi umplute cu pene peste umeri. Unul dintre ei se strâmbă la ea şi apoi scoase o piersică mare din buzunar şi o puse pe jos, dându-i un bobârnac ca şi cum ar fi fost o pietricică. A alunecat direct spre ea. Perla a ridicat-o. "Pot s-o mănânc, vă rog?" întrebă ea. Când au auzit, au râs cu toţii şi şi-au plesnit palmele, iar omul de mai înainte s-a strâmbat iar la ea şi apoi a scos o pară din buzunar şi a trimis-o spre ea pe podea. Perla râdea. Femeile s-au aşezat pe jos, la fel şi Perla. Podeaua era plină de praf. Şi-a scos cu grijă şorţul şi rochia şi s-a aşezat pe cămăşuţă aşa cum fusese învăţată să stea în locuri pline de praf, şi a început să mănânce fructul, în timp ce sucul i se scurgea pe barbă.
"Oh!" spuse ea cu o voce înspăimântată, "am vărsat tot sucul pe mine!"
"Asta chiar nu contează" au spus femeile, atingându-i obrajii. Un bărbat intră în cameră cu un bici lung într-o mână. Strigă ceva. Se ridicară toţi, ţipând, râzând, înfăşurându-se în covoare şi pături şi plăpumi umplute cu pene. Perla fu purtată din nou, dar de data aceasta într-o căruţă mare, şi ea se aşeză în poala uneia dintre femei care stătea lângă căruţaş. Era o căruţă verde trasă de un ponei alb şi de un ponei negru. A ieşit rapid din oraş. Căruţaşul s-a ridicat şi a plesnit biciul în aer. Perla se uita peste umărul femeii. Alte căruţe erau în urma lor, ca un şir lung. Le-a făcut cu mâna. Apoi veniră peisajele de ţară. Prima oară câmpurile cu iarba scurtă şi cu oi şi tufişuri mici cu flori albe şi altele cu măceşe - apoi copaci mari de-o parte şi de alta a drumului - şi nimic altceva de văzut decât copaci mari. Perla încercă să se uite prin ei, dar era cam întuneric. Păsările cântau. S-a cuibărit mai bine. Femeia era caldă ca o pisică, şi se mişca de sus în jos când respira, ca şi cum ar fi tors. Perla se juca cu un ornament care-i atârna la gât, iar femeia îi prinse mânuţa şi-i sărută fiecare deget, apoi i-o întoarse şi-i sărută gropiţele. Perla nu mai simţise atâta fericire. S-au oprit în vâful unui deal. Căruţaşul se întoarse spre Perla şi spuse, "Uită-te! Uită-te!" şi arătă cu biciul.

Şi jos, la poalele dealului era ceva atât de diferit - o bucată mare de apă albastră care se târa spre pământ. A ţipat şi s-a prins de femeie. "Ce este aia, ce este?"
"Hei" spuse femeia "este marea."
"O să ne facă rău - vine după noi?"
"Nea, nu vine ea la noi. Este foarte frumoasă. Uită-te din nou."
Perla se uită. "Eşti sigură că nu poate veni." spuse ea.
"Nea. Stă la locul ei," spuse femeia masivă. Valurile cu crestele albe cădeau peste apa albastră. Perla se uita cum se sparg de o porţiune lungă de pământ acoperită cu scoici. Au mers iar până au cotit.
Aici erau căsuţe aproape de mare, împrejmuite de garduri de lemn şi cu grădini. O linişteau. Gardurile erau vopsite în roz sau roşu sau albastru şi, cum se apropiau, oamenii începură să iasă tot mai mulţi, iar printre ei, 5 câini galbeni cu nişte cozi lungi şi subţiri. Toţi oamenii erau graşi şi râdeau, cu copii dezbrăcaţi care le atârnau de gât sau care se rostogoleau în grădină ca puii de câine. Perla a fost coborâtă din căruţă şi dusă într-o casă mică, cu o singură cameră şi o verandă. Acolo era o fată cu două cozi de păr negru, lungi până la picioare. Aşeza masa de seară pe jos. "Chiar este un loc ciudat", spuse Perla, uitându-se la fata drăguţă în timp ce femeia îi desfăcea pantalonaşii. Îi era foarte foame. A mâncat carne şi legume şi fructe şi femeia i-a dat lapte dintr-o ceaşcă verde. Şi chiar era linişte, în afara mării de afară şi râsetele celor două femei care o priveau. "Nu aveţi Case - Cutiuţe?" spuse ea. "Nu trăiţi cu toţii într-un şir? Bărbaţii nu se duc la birou? Nu aveţi lucruri nesuferite?"
I-au scos pantofii şi ciorapii, şorţul şi rochia. A mers puţin în cămăşuţă, apoi a ieşit afară în iarba care se ivea dintre degetele de la picioare. Cele două femei ieşiră cu coşurile. Au luat-o de mâini. Peste o porţiune de câmp îngrădit, prin gard, apoi prin nisipul cald cu iarbă maronie şi apoi în jos, spre mare. Perla se retrăgea când nisipul era ud, dar femeile reuşiră s-o convingă, "Nu doare nimic, foarte frumos. Tu vino." Au săpat în nisip şi au găsit nişte scoici pe care le-au azvârlit în coşuri. Nisipul era ud ca plăcintele cu noroi. Perla uită că-i este frică şi începu să sape şi ea. Se încălzi şi se udă, şi la picioarele ei ajunse o linie mică de spumă. "Oo, oo", ţipă ea, bălăcind din picioare, "Ce drăguţ, ce drăguţ!" Ca o răţuşcă în apa puţin adâncă. Era caldă. A făcut o cupă cu mâinile şi luă puţină apă în ea. Dar nu mai era albastră. Era atât de încăntată încât a dat o fugă până la femeie şi şi-a aruncat mâinile subţiri în jurul gâtului ei, îmbrăţişând-o şi sărutând-o...
Dintr-odată, fata începu să ţipe. Femeia se ridică, iar Perla alunecă pe nisip, uitându-se spre câmp. Omuleţi în haine albastre - omuleţi albaştri veneau alergând, alergând spre ea şi ţipând şi fluierând - o mulţime de omuleţi albaştri hotărâţi s-o aducă înapoi la Casa - Cutiuţă.