Dacă ar trăi, aş întreba-o pe bunica

de ce a construit bunicul magazia în mijlocul curţii,

ca să intre în ea în fiecare zi,

în timp ce bunica se îngrijea de casă,

şi ce făcea el acolo ore întregi, înconjurat de cuie, şurubelniţe, ciocane şi ferăstraie,

agăţate pe perete, după mărimi,

de ce ieşea doar foarte rar şi atunci se ducea să ude grădina vlăguită de arşiţă,

ori să mă cheme pe mine,

să vin să ascult cum ronţăie Piki,

vezi Doamne, şoarecele care trăia în magazie.


Piki nu se arăta niciodată şi ferăstrăul cel mare al bunicului mă înspăimânta,

îmi spuneam că fetele n-au ce căuta în astfel de locuri

neatrăgătoare,

deschideam uşa din fier şi o luam la fugă.

Aş fi putut atunci s-o întreb pe bunica de ce construise bunicul magazia.


Poate aş fi aflat că bărbaţii

au nevoie, ca lupii, de locul lor unde, la nevoie, să plângă, căci altcumva cum,

- în văzul lumii sau în văzul nevestei e tot aia – ,

au nevoie de locul lor în care să meşterească idei,

pentru că bărbatul are un marsupiu în spatele minţii şi acolo el naşte idei.


Bunica n-ar fi răspuns nimic din toate astea, ar fi zis,

nu ştiu, mamă, aşa a vrut el, magazie în curte,

bine că nu aleargă după muieri, ca alţii,

da’ de ce întrebi, m-ar fi întrebat,

uite-aşa, i-aş fi răspuns, şi amândouă am fi ştiut

că nu e bine niciodată să vorbeşti despre marsupiul bărbatului.


Cu timpul, lucrurile se aşază, trăim duminicile doar din bucuria celuilalt

care respiră.