Sătul de reţelele de socializare, de virtual world, de clickuri şi linkuri şi ştiri care îmi strică starea de spirit, am fugit duminică după amiază din casă şi am hoinărit pe nişte străduţe din Bucureştiul vechi, undeva pe partea dreaptă a străzii Maria Rosetti. Mi s-a făcut poftă apoi să beau ceva, un ceai sau un pahar cu vin, nu conta, şi mi-am propus să ajung la un club care se numeşte La Scena, situat pe Calea Călăraşilor colţ cu Mântuleasa. Am intrat pe străvechea stradă al cărei peisaj începe cu o benzinărie şi m-am oprit în dreptul unei case să privesc nişte mici basoreliefuri zoomorfe de sub streaşină, genul acela de ornamente pe care trec ani şi nu bagi de seamă că există şi dintr-odată îţi sar în ochi ca şi cum ar fi fost lucrate peste noapte. Îmi plăcea ce vedeam, când m-am auzit strigat de o voce de femeie de dincolo de grilajul metalic al porţilor. M-a rugat să o ajut să mute un lămâi. Era o femeie tânără, puţin peste 30, şi avea o voce caldă, învăluitoare ca aerul aprins de soare în zilele acelea de vară pe sfârşite. Am intrat şi am văzut lămâiul: o frumuseţe de copăcel plin cu fructe galbene care mi-au amintit de metafora lui Montale: „ trompetele de aur ale solarităţii”. Am rugat-o să mă lase numai pe mine să mut lămâiul înfipt într-un vas din lemn încins cu nişte cercuri din fier. Vasul avea mânere, am tras cu grijă şi, folosind o scândură lată drept rampă, am reuşit să îl urc pe treapta de sus a scării de piatră. De acolo l-am transportat în sală, unde avea un loc pregătit lângă o fereastră mare cu grilaj. Am fost invitat în casă şi întrebat ce vreau să beau. Am cerut ceai. Doamna m-a lăsat într-o cameră plină cu cărţi, multe cărţi, şi am văzut şi teancuri de reviste şi rafturi cu dvduri, iar din loc în loc, mici piese artizanale, dintre care cel mai mult mi-a plăcut un ulcior alb cu ornamente fine de culoare neagră. Stam nemişcat pe un fotoliu şi mă uitam în jur şi nici nu mi-am dat seama că în casă se lăsase o linişte desăvârşită. Nu mai auzeam nimic în afara unui ceas de perete. Mi-am oprit pentru câteva clipe respiraţia. Ar fi trebuit să aud toate acele mici zgomote ale trebăluirii dintr-o bucătărie, dar în locul lor nu-mi ajungeau la urechi decât zumzetul trecerii timpului în linişte şi murmurul îndepărtat al străzii. M-am temut că are montate în casă nişte spycamuri şi  mă studiază. Poate în felul ăsta se distra pe seama mea. Uitasem să îmi dau jos pălăria de trestie cumpărată la începutul verii ca să înfrunt canicula. Am ridicat-o uşor, a salut, privind în toate colţurile unde presupuneam că ar avea instalate camerele se supraveghere. Am sărit în picioare şi am executat şi o reverenţă. M-am aşezat iar şi am aşteptat, dar femeia încă nu a apărut aşa cum speram, cu ceaiul aburind prin aerul casei. Stam în lumea ei, fără ea. Am luat din raft povestirile lui Cheever, am citit câteva pagini, dar nu mă puteam concentra. Am strigat-o: „Doamnăăăă, sunteţi bine?”, nu mi-a răspuns. Am căutat-o în bucătărie,  nu era acolo. M-am apropiat de uşa băii:”Spuneţi-mi, vă rog, că sunteţi bine!”, nu am primit nici un răspuns.Am ieşit în sală, însă uşa era încuiată, incredibil, dar chiar aşa era, încuiată! Eram captiv, dar nu neliniştit. Îmi plăcea atmosfera casei şi aş fi rămas acolo, numai să ştiu că peste o oră, peste două chiar, femeia ar fi venit în sfârşit să bem împreună ceaiul acela.  M-am întors în camera unde mă lăsase, mi-am luat pălăria şi am încercat o uşă interioară. Am ajuns într-un dormitor cu pat matrimonial. De acolo printr-o altă uşă am dat într-o sală undeva prin partea din spate a casei. În capătul sălii, era o trapă din lemn blocată deasupra cu o bară metalică. Am tras bara, am ridicat trapa şi am coborât la subsol. M-am trezit în pivniţa casei, în întuneric. Am apăsat pe tasta telefonului mobil şi luminiţa lui slabă abia m-a ajutat să mă strecor printre nişte butoaie de vin grandioase şi vechi, cred că de la începutul secolului XX. Am ajuns la o uşă din lemn cu un lanţ de care am bănuit că atârnă în exterior un lacăt, dar trăgând cu forţă de uşă, m-am convins că era legat numai cu o sârmă. Am ieşit într-o grădină cu gutui japonezi şi hibiscus. Când am ajuns în faţa casei, femeia tocmai intra în curte cu o plasă de nylon în mână. M-a văzut plin de pânze de păianjen pe faţă şi pe haine şi a înţeles. „Nu aveam zahăr şi când am plecat să cumpăr am uitat să vă spun, apoi am încuiat uşa uitând şi că dvs sunteţi în casă. Îmi cer scuze, sunt aşa de zăpăcită uneori! Of, dacă aţi mai fi avut şi dvs puţină răbdare...”