Câtă suferinţă poţi îndura înainte să te decizi?
Cea mai frumoasă moarte vine în zori,
după multe nopţi albe în care oroarea
s-a cernut în noi ca făina la moară.

Aerul e bâhlit de atâta suferinţă
şi de la bocancii tăi vechi lăsaţi pe pervaz.
În bocancii ăştia ai traversat mlaştini şi dune,
iar acum îi ţii lângă pat ca să nu uiţi prin ce ai trecut
şi visezi că într-o dimineaţă te vei scula,
îi vei încălţa şi vei fi din nou slobod.

Iubesc bocancii tăi vechi de dezertor
pentru că vor fi ultimul lucru pe care îl vei vedea
înainte să închizi ochii.
Iubesc pielea lor roasă, şireturile rupte
şi tălpile ferfeniţite
pentru că sunt o parte din tine,
sunt o parte din respiraţia ta întretăiată
şi din veninul gros pe care îl scuipi cu năduf
în ligheanul de lângă pat.

Tu eşti bocancii tăi ponosiţi care
acum nu mai pot face nimănui vreun rău.
Încheietura îngălbenită a mâinii tale
se-ntinde după bocancii iubiţi
cum se întindea cândva după toporişcă sau fierăstrău.

Fii pe pace, tătucă, ştii doar
că în ei te vom încălţa la sfârşit:
mai aveţi de trecut prin multe-mpreună.


*


Numai de ar veni ea, strecurându-se printre mobile,
dând la o parte cu blândeţe
cazmalele posace şi greblele sperioase,
toate uneltele lăsate-n paragină
de când boala a trecut cu şenilele peste casa noastră.

Numai de ar veni să îi mângâie faţa tumefiată,
pieptul vineţiu şi braţele descărnate, să îl privească
în lumina zilei de toamnă
şi apoi să-l tragă dintre cearşafurile murdare
ca pe un tractor împotmolit într-o mlaştină.

Dar el vede ce vrea şi spune tot ce-i trece prin minte
zice că sub pleoape e sânge
şi că în ungher îl pândeşte dracul
zice să-l ţinem de mână deşi nu simte nimic.

N-o să cădem niciodată la învoială
pentru că ura mea coboară
până la rădăcina cuvintelor şi a amintirii,
ura mea e un cazan în care fierb căpăţâni de porc
cu ochii pierduţi prin zeama îngrozitoare.

Aţi auzit ceva? A venit?

Deschideţi uşa, nu o lăsaţi iar să plece
fără să treacă şi pe la noi.


*


Ardem de nerăbdare să vedem
care dintre noi va înnebuni primul.
Pe cine vor scoate mai întâi sanitarii pe uşă
şi câtă bătaie va trebui să primească acela
până să înţeleagă că i se vrea binele.

Cu sufletul la gură aşteptăm să aflăm
cine s-a apucat deja de murit
câtă osârdie pune în asta
şi dacă nu cumva a dosit din vreme, bietul nenorocit,
ceva medicamente sau leacuri.

Tătucă, pe cine vei mai îngropa dumneata
până la următorea sărbătoare din calendar?

S-a terminat aşteptarea: bătrâna Liusia,
de la doi, care umbla mereu beată, a ieşit
împleticindu-se pe scară, cu părul vâlvoi
şi, ronţăind o ultimă coajă de pâine amară,
a căzut în mijlocul holului, lată.


*


Greu peste greu, da’ poate vei prinde tu vremuri mai bune,
îmi zice cu amar mătuşa Polina
şi mai înhaţă două piroşti, înfulecă gâfâind
şaşlâc, pelmeni şi cârnaţi cu votcă,
înghesuie blinele şi întinge lacomă cu degetu-n caşă.

În timpul ăsta, tot trage cu ochiul, nu care cumva
să se atingă vreunul de ciupercuţele ei marinate...

Vezi bine, Polina e trecută prin multe şi ştie că viaţa
e numai corvoadă şi chin
şi că sufletul omului e împuţit şi cleios ca o fiertură calmâcă.

Şi dă-i cu borş şi budincă şi încă olecuţă de caşă, iar trupul ei
se tot umflă şi-ai spune că o să explodeze de-atâta
cugetare îndurerată.

Polina e o femeie dintr-o bucată.
Dar când vorbeşte despre tătuca, glasul îi tremură şi
parcă deodată nici pârjoalele nu-i mai priesc:
Viaţa asta... nenorocita asta de viaţă, fără noroc...

Caşa s-a terminat. Polina suspină. Lacrimile ţâşnesc.


*


Dacă tu nu mai eşti, ce mai rămâne între mine şi moarte?
Paiele împrăştiate de furtună, iarba îngălbenită,
un câine bătrân şi surd care latră în noapte?

La noi, lumea se încaieră pentru orice fleac.
Paţanii înjură şi duşmănesc, omorurile se ţin lanţ,
însă pe lumea cealaltă, discută încrezători Boris şi Vitea,
asemenea silnicii sunt mai rare.
Cel mult două pe săptămân㠖 şi, spunând toate acestea,
râd şi se bucură şi vorbesc tot mai tare.

Dacă tu nu mai eşti, ce mai rămâne între mine şi moarte?
Poate un câmp cu maci negri, peste care
plutesc mari păsări de pradă, ca într-un vis...

Încălziţi de tărie, copiii Liubei lovesc cu pumnul în masă
şi vorbesc cu înflăcărare despre paradis.