Cît de trist și frumos, cînd omul se-nșală
asupra lumii (și poate nici nu află
vreodată), ca pisica înnebunită
de lucirea unui cuțit pe perete.
Uită pe loc de toate și țîșnește
ca friptă direct spre pata jucăușă
de lumină - și de fiecare dată
se duce-n bot și de fiecare dată,
fără nici o ezitare, se aruncă
pe sclipirea aia care de fapt nu e
nimic, nu înseamnă nimic, n-o ajută
la nimic. Ba, mai mult, dacă dispare, stă
nemișcată la perete și așteaptă
să revină, cu mustățile fremătînd.
e cam colocvial in a 2-a jumatate. si nici nu stiu daca merge cu adevarat parabola, ca pisica e un animal prostut si frivol in timp ce omul tau din primele versuri, desi la fel de bezmetic, e indumnezeit :)
parcă nu era voie cu pisici:)
as lasa titlul, dar nu as mai relua exclamatia la inceputul poemului, nu mi se pare foarte riscant sa incepi cu "omul se-nsala...". e maximalist si sapiential, dar in a doua jumatate comparatia cu pisica reduce mult din efectul prim.
ei, andrei, stii cume cu dogmele artistice, uita-te la trier:)
dumitru, titlul e numai pt club, ca sa nu mai pun tot linii si puncte, altfel, sonetele astea n-au titluri
gata mihai am schimbat si-o ia in bot cu se duce-n bot, nu mai e colocvial, mersi
e cam "facut" asa parca te ai chinuit la cusaturi,care sunt impecabile, dar materialul n a fost cel mai bun
sau, cu alte cuvinte, pisica aia nu e prea dragalasa
dobos are niste pisici superdragalashe :)
e mesterita. se vrea grava, dar nu e. o pisica alergand dupa o pata de lumina e funny si cred ca de aici vine si sentimentul ca e fortat, din materialul ”usurel”, ca sa zic asa, pe care construiesti o parabola grava.
e si grav si comic, se poate, daca privesti dramele umane sau pisicesti de sus, de la o anume distantza:)
m. dutescu
21:58:29, duminică, 04-12-2011