Are dreptate şi tata când spune

eu n-am preacurvit, eu le-am iubit pe toate

şi vocea

i se stinge-n telefon.

Tata

nu plânge niciodată. Nu l-am văzut.

O singură dată ştiu, şi atunci mi-a povestit el

am plâns, tată, mi-a spus,

am plâns când a murit mama,

am plâns cum n-am plâns în toată viaţa mea

şi îl cred.

Ce păcate am eu, tată, m-a întrebat ca să întrebe,

poate lenea,

ăsta da păcat, stau şi mă uit pe pereţi,

în loc să fac piaţa, să-mi calculez pensia,

la vârsta mea,

n-am terminat nimic, nici casa de la ţară.

Nici tu nu eşti terminată, tată.

Te-a născut mă-ta jumătate om,

jumătate altceva.

Poate o să zbori şi tu ca tac-tu să-ţi cauţi perechea.

A spus şi a închis telefonul.

Iar n-am vorbit nimic cu tata,

în fond, a ştiut dintotdeauna

că psihanaliza lui Freud rămâne în picioare,

ori poate fără tata n-aş fi înţeles poezia.

Eu mai plâng. Pe tata

nu l-am văzut niciodată.