Deşi unii ar fi zis că a trecut suficient timp de la moartea bătrânului, în fiecare an, pe la jumătatea lui ianuarie, pe Radu îl apuca mai rău ca oricând şi-l ţinea aproape toată luna. La început, până la pomana de patruzeci de zile, îl visa în fiecare noapte. Nu-şi amintea întotdeauna cum, dar îl visa viu şi în situaţii normale. Mergeau să adune prune împreună, storceau la struguri, puneau putina de varză la murat pentru iarnă. Îl visase odată că vine să-l vadă la cămin la liceu şi-i aduce un pui fript, dar asta nu se întâmplase; în patru ani de liceu nu venise nimeni din familie pe la el. Pe atunci, bătrânul lucra pe şantier la nişte hoteluri pe litoral şi venea rar acasă, iar maică-sa nici atât, că nu se descurca singură pe autobuze, ca să se ţie de vizite la el la internat. Asta pentru că nici nu prea le păsase de soarta lui. Intrase la liceu, destul. De-acuma ce-i mai puteau face? Câţi din Zănoaga intrau la liceu? Doi-trei, şi se întorceau în sat de parcă i-ar fi lovit în moalele capului; unde până mai deunăzi Dode al lui Guluş se juca în bătătură cu fi-tu, acum avea pretenţia să-i zici Voinescu. Voinescu Gheorghe, secretar la Consiliu, la Sfat.
              La Radu nu era cazul, pentru că nu se întorsese în sat. După liceu a mers la facultate, lucru încă şi mai de neînţeles pentru bătrânii săi părinţi, care însă, în mod ciudat, de data asta aveau să-i poarte de grijă mai mult ca înainte, în timpul liceului. O măritaseră pe soră-sa – mai mare cu şase ani decât el – şi se mai uşuraseră de cheltuieli. Le venea şi lor mai simplu acum, doar pe el îl mai aveau de crescut. Aşa că-i trimiteau câteodată pachet prin diverşi inşi care nimereau prin Bucureşti şi ştiau să ajungă la el în Lacul Tei; i-au trimis şi când a fost în armată, îi puneau şosete noi, chiloţi, o sticlă de vişinată, cozonac. „Bă băieţi, care e aici la voi inginerul Ducu de la Zănoaga de peste Olt?” – „Deocamdată nu e niciun inginer aici, nene. Suntem cu toţii studenţi.” venea răspunsul. „Hai mă, taică, chemaţi-l ca să-i dau sacoşa, că nu stau toată ziua aici.” În fine, aşa îi plăcea lui Ducu – Radu – Răducu să-şi amintească anii aceia, şi aşa îi plăcea să povestescă, chiar dacă nu fusese deloc aşa. Lucrurile stătuseră ceva mai simplu: fie avea drum soră-sa, fie cineva cunoscut care ştia Bucureştiul; îi dădeau adresa şi venea la sigur. Ba într-o zi se pomenise şi cu maică-sa, venită la spital la o rudă. A trecut şi pe la el şi l-a făcut de râs, cu broboada ei groasă în miez de vară. „Iii, pupu-i tălpiţele lui, cum doarme el, mânca-l-ar mama cu tălpiţele lui...!” ar fi strigat femeia, iar Radu s-a trezit, şi odată cu el şi colegii de cameră, buimaci – doi băieţi din Cluj, de care lui i s-a făcut atunci foarte ruşine. Îl recunoscuse după tălpile lui uriaşe care-i ieşeau de sub pătură; s-a bucurat femeia, plecată din noapte, nimerise totuşi adresa; urmase indicaţiile portarului şi-şi vedea băiatul la Bucureşti.
              Bătrânul nu ajunsese în Bucureşti, dar fusese în schimb foarte mândru de el când a aflat că e la facultate. Schimbase două trenuri de la Mangalia până la Slatina, apoi un autobuz plin, cărând în spinare o bicicletă cu schimbător de viteze – cadou pentru băiat. Îl anunţase maistrul chiar atunci când le împărţea leafa; maistru al cărui băiat încercase tot la Construcţii, ca şi Radu. „Vezi că băiatul dumitale a intrat...! Ai băiat deştept, nea Vică, ai grijă, să-l ţii acolo.” Apucase banii şi-i tremura mâna, nu mai putea. I-a îndesat în dosul hainei şi s-a hotărât pe loc că o să cumpăre ceva la băiat, ceva cât mai scump şi inaccesibil. Radu rămăsese marcat pe viaţă de gestul tatălui său, ţinuse bicicleta aia pe puţin zece ani, o reparase şi o îngrijise cât putuse de mult şi, ca o compensare, când se văzuse el însuşi cu bani, cu familie şi copii, sacrificase enorm şi luase, cum s-ar zice, chiar şi de la gura propriilor copii pentru a le face părinţilor săi bătrâneţea un pic mai uşoară – lucru aproape imposibil, cum bine ştia. Totuşi, în fiecare lună o parte din salariu se ducea pe medicamente, benzină, plătit oameni să le sape, să le are, să le arăcească, să-i ajute cu via; plătit cărbuni iarna, butelie, curent. Asta dincolo de micile mofturi ale maică-sii – închis marchiza cu rame de cornier, făcut un pătul nou, făcut gard şi porţi – care costaseră mult. Suparată că nu-i trecuse un loc de casă pe numele ei, soră-sa, care, altfel, se măritase într-un sat din apropiere, venea rar să-i vadă. Sau nu chiar rar, dar venea doar când vroia ea şi doar dacă avea un scop clar. Venea după ce se făcea vinul – sau trimitea şoferul de pe maşina de pâine cu bidonul de-o vadră să i-l umple, ca să nu mai bată ea drumul –, venea când se făceau mieii buni de tăiat sau când ieşeau puii, să-şi ia partea. Mai ales după moartea bătrânului, practic şi-a abandonat mama, pe care niciodată n-o avusese la suflet.
              Şi lui Radu îi era greu. În primul rând din pricina banilor, că avea copii mari şi cheltuieli pe măsură, iar salariile erau cum erau, dar şi din pricina distanţei. De la Bucureşti la Zănoaga erau aproape două sute de kilometri şi de multe ori, mai ales în ultimii ani de viaţă ai mamei, făcea drumul ăsta dus-întors cel puţin o dată pe săptămână, când se nimerea, noaptea, pentru că în timpul zilei avea şi el condică, şefi... Şi de obicei noaptea primea telefon: „Alo...! Alo...! Ducule, tu eşti maică?!” – „Alo...” – „Maică, sunt Caterina... Vino cât poţi de repede, mânca-ţi-aş ochii, că-i ţinem lumânările lu' mămică-ta... Vino, dacă vrei s-o mai prinzi în viaţă...!” – îl puneau pe drumuri. Se spăla pe ochi, se îmbrăca şi sărea în maşină. Când ajungea, turbat de oboseală şi nervi, le găsea pe toate jucând tabinet, mirosind a ţuică. „Bine, măi, mamă...!” – „Eee, mă simţ mai bine acu’ că venişi...” Murise bătrânul şi rămăsese singură şi bolnavă; o mai îngrijea vecina asta, Caterina, care avea şi telefon acasă la ea.
              Cu taică-su a fost însă altfel.
              Omul ăsta fusese un bărbat cu adevărat frumos în tinereţe, suplu, înalt, cu ochii albaştri şi părul negru, şi nu atât bun la suflet, cât demn şi corect. Un bărbat care toata viata îşi văzuse de treaba lui şi de familia lui, un pic poate cam temperamental când venea vorba de lucruri care îi atacau demnitatea şi bunele sale intenţii, echilibrul său. Era renumit că în tinereţe bătuse paisprezece rudari, el şi cu un tovarăş de-al său, Ilie al Doţii. Plecaseră împreună cu caii pe izlaz şi rămăseseră peste noapte; era o noapte de vară undeva pe malul Oltului, priponiseră caii şi făcuseră un foc în care aruncau dovleci la copt, când dintr-o dată s-au trezit înconjuraţi de rudari, că e izlazul lor, că-i omoară şi le ia caii. I-a tocat cu Ilie pe toţi paisprezece, i-au mărunţit cu ciomegele. „Când am văzut că le dau la cap şi nu cad futu-i în cur pe mă-sa, am început să-i ard la ţurloaie; cădea unu’ câte unu’, ca aracii...”. Altă dată îl nenorocise în bătaie pe responsabilul CAP şi pe aghiotantul ăluia, când au intrat în curte să-i ia vitele la colectiv. I-a pleznit peste gură cu coada furcii, iar pe ăla, bocciul ăla, l-a înţepat şi în cur de câteva ori cu colţii la furcă, de-a zăcut în spital o lună după aia. O existenţă eroică, despre care bătrânului îi plăcea să-şi amintească, îndeosebi fiindcă după aia bocciul „o lua pe la capul satului” când îl vedea pe drum, şi el şi neamurile lui de aghiotant prost şi beţiv – poveşti pe care le amesteca cu întâmplări din război, că luptase inclusiv la Cotul Donului şi în Munţii Tatra, fusese artilerist. De aceea, când l-a lovit bătrâneţea a suferit mai mult din cauză că pe zi ce trecea s-a văzut mai vlăguit şi neputincios, decât propriu-zis de boală şi alte cele. Boala a scobit însă în el, şi în numai câteva luni l-a pus la pământ.
              Deja de prin vară Radu o tot auzea pe maică-sa văietându-se de bătrân. Că parcă nu se mai îndeamnă la muncă la fel ca în alţi ani, că bea şi fumează toată ziua în loc să adune poamele şi să puie de ţuică, că îi zici vorbă şi el doar se răsteşte la om şi degeaba, că nu face ce-i zici... Ultima oară când a venit pe la ei, lui Radu nu i s-a părut schimbat. L-a văzut muncind cot la cot cu ceilalţi mai tineri ca el; tocmai primiseră grâul şi a trebuit să-l bage pe tot în hambar. Bătrânul căra sacii ca în tinereţe şi, privindu-l, Radu amesteca o senzaţie de mândrie şi milă. Ar fi vrut să pună şi el mâna şi să ajute, dar fusese operat de tânăr de hernie de disc şi nu mai avea voie să ridice de jos nici măcar o traistă cu nuci. Aşa că încerca să compenseze vizitându-i cât mai des şi plătindu-le oameni cu ziua, să-i uşureze la muncă. Dar taică-su vroia, cum ar veni, să arate că e încă în putere; că, în ciuda bombănelilor femeii, cară singur sacii de grâu şi-i deşartă în hambar fără ajutor de la nimeni. Ce mai e nevoie să aduci oameni să-ţi cheltui banii atâta? Păi nu?! Aşa îl visa Radu, în săptămânile de după ce a murit, un pic arţăgos şi robotind de colo-colo prin curte, sau poate aşa îi plăcea să-şi aducă aminte de el. Mai târziu, toamna la struguri la fel. Se înhăma singur să ia coşul plin, îl arunca pe umăr şi, şontâc-şontâc, se ambiţiona să-l ducă singur la teasc. Ca să nu mai vorbim despre treaba de zi cu zi, dat la animale, tăiat lemne de foc, cărat vreun ceaun din şopron, o damigeană sau vreun bidon de murături. Făcea toate astea singur; cine să i le facă, dacă băiatul îl avea la Bucureşti şi nu venea pe la ei decât când îi dădea liber de la servici?! Creştea în fiecare an mai multe păsări şi porci, atâta că-n anul ăla în care a murit s-a întâmplat să aibă doar un singur porc. I-l adusese fiică-sa de mic, să i-l crească, ca ea numai să vină şi să-l ia gata tăiat la Crăciun, când o fi. 

              „Nu taică, nu ne-a mai lăsat nimic... Sângele în bătătură, atâta.” Aşa i-a zis băiatului, că l-au sunat să vină la ei de urgenţă, imediat după Crăciun. Stătea întins pe pat înfăşurat într-un macat de lână şi gemea; el, om bătrân, nu-şi închipuise aşa ceva de la fata lui. „Dacă n-am mai avut bani să luăm purcel anu’ ăsta, am zis că acu’ ce-o fi?! I l-om creşte atuncea p-al ei şi ne lasă şi nouă măcar să gustăm după ce-l taie. A venit cu măcelar, a venit cu oameni, l-a scos din coşare, porcu’, ca sa vezi, Ducule, şi ni l-a tăiat în mijlocul bătăturii şi n-a mai rămas nimic după el, doar sânge pe bătătură, cum zice tac-tu. Nici măcar o ureche nu ne-a lăsat!” – asta era maică-sa. Ea ştia să le înflorească mai frumos decât ăl bătrân, care rămăsese cu un nod în gât şi îi ţuruiau lacrimile.
              Pe Radu îl sunaseră să vină fiindcă lui taică-su îi e rău, vomită cu sânge de câteva zile. „De la atâta supărare vomită”, i-a zis maică-sa, dar din vorbă-n vorbă s-a scăpat şi i-a zis până la urmă şi lui ce păţiseră. Şi că, într-adevăr de supărare, bătrânul a plecat prin zăpadă până în pădure, vreo cinci kilometri pe jos, să adune bureţi de fag. Era ziua de Crăciun, şi fata lor nu le lăsase nimic din porc. L-a luat ea pe tot, bucăţit, ambalat în saci de plastic. L-a încărcat în portbagaj şi dusă a fost. Mai mult, nici nu i se cuvenea ei porcul ăsta, Ducule, i-a zis maică-sa. Ştiau cu toţii prea bine, dar dintr-un soi de vinovăţie bătrânii nu mai atacaseră niciodată problema până atunci: imediat în anii ’90, când au primit pământul înapoi, soră-sa a venit să-şi ceară jumătatea ei, ca şi când ar fi împărţit pogoanele după moartea părinţilor. Ei nu muriseră, dar aşa a vrut ea, iar ei n-au mai avut ce să-i zică. I-a lăsat să trăiască doar din jumătatea lui Radu, că le ajunge, şi el are oricum bani de la Bucureşti, nu-i trebuie lui pământ. Dar porc de Crăciun venea să ia în fiecare an, porc crescut din pământul lui Radu, şi lua şi ied, şi lua curcan de Paşti, şi vin, mălai, cloşcă cu pui, dovleci, varză şi alte poame de pe-acolo din curte. Venea, cum să nu vină – ori ea; ori, dacă nu, trimitea vorbă prin cineva să-i facă tăticu’ parte şi să-i dea, că-i vin şi ei copiii, şi trebuie să dea la fiecare şi ea. Trimitea om să încarce sacoşele şi să i le aducă acasă. De obicei însă bătrânul creştea doi porci, să le rămână unul şi lor, dar în anul acela nu avusese bani să cumpere, iar Ducu zisese că el nu mai vrea – zisese de fapt că ia de la socri – şi la o adică nici lui nu prea îi mai dăduse mâna să crească doi, din ce era să-i mai crească?! Se simţise mai rău anul ăla, sigur, nu se mai îndemna la muncă aşa ca-n alţi ani, nu? Dar nici nu-şi închipuise în bătrâneţile lui că dintr-un porc de aproape o sută treizeci de kile n-o să-i lase nimic fata asta, nişte şorici de poftă măcar. O fată avusese şi el... Şi cinci kilometri pe jos până la pădure, în ziua de Crăciun, Ducule! Bureţii de fag i-a mâncat singur; şi i-a fript pe grătar şi i-a mâncat pe toţi cu mujdei – şi a început să vomite cu sânge după aia. 
              L-a luat Răducu şi l-a dus la Bucureşti, galben, tras la faţă; îl îmbrăcaseră cu nişte pantaloni de postav şi izmene pe dedesubt, i-au dat flanelă groasă şi cojoc, şi tot tremura încontinuu. Când l-au desfăcut, pe masa de operaţie, doctorul a ieşit la Ducu pe hol şi i-a zis că n-are rost; ar putea să-l opereze totuşi de ulcer, cum crezuse, dar n-are rost, e cancer, e extins peste tot. „ ...stomacul şi esofagul ţăndări, l-am atins doar un pic şi a ţâşnit din toate părţile. Vroiam să vă anunţ că-l închidem la loc... să-l luaţi acasă.”
              A murit după fix două săptămâni, timp în care Radu şi-a luat concediu şi a stat cu el la Zănoaga. Maică-sa a ţinut-o numai în vaiet şi plânsete; mai întâi că ea nu se descurcă singură să-l grijească, apoi după ce s-a liniştit văzând că Ducu nu pleacă a început cu ce se face ea dacă îi moare omu' şi rămâne părăsită acolo. Deşi lua câte o pungă de medicamente în fiecare lună de când se ştia, a mai trăit încă opt ani. Radu a bătut cu ea drumul spitalelor de cel puţin două ori pe an, cu internări prelungite şi plocoane la toţi şefii de secţie care vroiau s-o externeze, „Nu prea avem de ce s-o mai ţinem, ocupă un pat degeaba, vă rog să ne înţelegeţi şi pe noi. La vârsta ei ce mai vrea?! Nu e aşa de bolnavă, până la urmă.” – „Da, dar nu vrea să se întoarcă acasă... De când a murit tata îi e greu singură. Zice că e mai bine aici la spital...”
              La înmormântarea bătrânului, fiică-sa şi-a smuls părul din cap la propriu şi a fost nevoie să fie ţinută de câteva rude să nu sară în groapă după tăticu’, că ea mai bine moare decât aşa. Şi-a mai făcut apariţia la patruzeci de zile, ruptă de plâns; a venit pe la ora unu, direct la masă.