Mă aşezasem pe o bancă în parcul „Nicolae Iorga” şi probabil părea din afară că mă uit la statuia lui Nichita Stănescu, dar eu mă uitam mult mai departe, la nişte nori luminaţi, fascinat de frumuseţea acelui haos de vapori şi fotoni. Un bătrân în costum verde închis s-a aşezat lângă mine, deşi în jur erau câteva bănci libere. Mi-am amintit că prin anii 90, când venisem în Bucureşti să fac practică la o agenţie de presă patronată de un poet, stăteam pe o bancă în Piaţa Unirii şi s-a pus lângă mine un tip de vreo 50 care m-a rugat să îi spun ce rezultate cred eu că vor fi la finalul meciurilor de fotbal din Italia. Nu mai ştiu ce meciuri erau pe lista lui de la Pronosport. Unele echipe au retrogradat, altele au urcat în liga 1. În fond, numele echipelor contează mai puţin. Rolul, da, rolul meu de agent al hazardului vreau să-l evoc. „Napoli – Lecce” „X” „Bravo, băieţel!” „Inter – Sampdoria” „2” „Bravo, băieţel!”...şi tot aşa, cu 1 sau 2 sau X şi cu „Bravo, băieţel” am terminat cu pronosticurile şi tipul mi-a mulţumit şi a dispărut spre metrou. Cel mai probabil nu a câştigat nimic. „Bravo, băieţel” ăla chiar mă enervase, aveam 23 de ani, dar în loc să-i comunic că mă enervează, continuam cu rezultatele.

Bătrânul nu avea în mână bilet de la loterie şi mi s-a adresat cu „domnul meu”. „Domnul meu, îmi păreţi un om civilizat, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să vă povestesc ce mi s-a întâmplat acum câteva minute, sunt foarte emoţionat, dar şi enervat, mama ei de franceză!” I-am spus că nu mă supăr şi, apoi, puteam să privesc norii în timp ce el povestea. „Domnul meu, îmi păreţi un om civilizat, să vă spun începutul. Prin 1978 am cunoscut o doamnă, profesoară de limba franceză, şi m-am amorezat lulea de ea, domnul meu, dar nu puteam să merg prea departe, că avea soţ şi eu aveam soţie. Trăiam aşa cu ea în minte şi îmi tot făceam drum pe aici, că locuia pe o stradă din apropiere, pe dreapta cum cobori pe Victoriei, mă aşteptam să o întâlnesc şi dacă aş fi întâlnit-o mă pregătisem să-i spun titlul ăla din Mallarme, poate îl ştiţi, că îmi păreţi un om civilizat. E aşa: Un coup de dés jamais n'abolira le hazard. Şi am tot trecut eu pe aici, dar nu am avut norocul să o întâlnesc, numai de două sau trei ori la cinematograf, dar nu era singură. Apoi, domnul meu, am plecat pentru mulţi ani din Bucureşti, sunt inginer, am lucrat în Algeria şi în Libia, ce mai construcţii am făcut noi pe acolo, noi eram un fel de nemţi pentru lumea a treia. După revoluţie, domnul meu, m-am mutat la Câmpina şi nu am mai trecut prin Bucureşti decât foarte rar şi nu aş fi trecut nici acum dacă nu îmi murea un bun prieten. Am plecat după înmormântare şi am venit aici pe Victoriei la un dentist că am probleme cu placa şi o întâlnesc vis a vis de Casa Monteoru pe femeia aceea, îmbătrânită, dar ochii ei mari, înconjuraţi de umbre, erau la fel, domnul meu, am recunoscut-o imediat şi m-am grăbit să-i spun Un coup de dés jamais n'abolira le hasard şi am pronunţat greşit verbul, am zis n’abolirai, mama ei de franceză, sau poate emoţiile, nu ştiu, că ea m-a corectat şi mi-a spus forma corectă. Apoi a zis că se grăbeşte, că bate vântul şi nu vrea să răcească şi aşa ne-am despărţit.” Bătrânul avea ochii umezi, probabil lacrimi abia stăpânite sau poate numai ceva specific vârstei. „A zis că am îmbătrânit. Păi am îmbătrânit, ce să facem, i-am răspuns eu, anii au venit şi s-au topit.” Bătrânul a plecat pe străduţe spre Piaţa Romană. Eu am mai rămas un timp, fiindcă unul dintre nori promitea să ia forma unui crocodil.