În 15 ani  nu am văzut până în dimineaţa asta om plângând în metrou. Era o fată, poate studentă, cu o fizionomie mai degrabă slavă, decât latină, îmbrăcată sobru, palton şi cizme negre şi o fustă scurtă, mov spălăcit peste ciorapii tot negri, şi avea părul mai mult şaten traversat pe la jumătatea calotei de o cordeluţă roşie, ca de şcolăriţă din alte vremuri, era o fată simpatică, subţire, cu un aer dramatic, nu ştiu ce păţise, că abia s-a aşezat pe scaunul albastru, că a închis ochii, gura a început să-i tremure uşor şi chipul i s-a boţit cu mişcările acelea care trădează efortul de a nu ceda unui plâns isteric. În liniştea dintre vocea care  avertizează că se închid uşile şi zgomotul progresiv generat de punerea în mişcare a trenului am auzit primul ei suspin. A deschis ochii, să vadă probabil dacă plânsul ei abia stăpânit are martori, dar unii tastau telefoane, alţii se uitau în podea, iar eu mi-am coborât repede privirea în “Soarele gol” al lui Asimov. Când am privit-o din nou, îşi ştergea cu vârful palmelor lacrimile care reuşiseră să scape din strânsoarea pleoapelor şi apoi a inspirat adânc, pentru a-şi creşte autocontrolul. A scos o carte, una de anticariat,  a deschis-o pe la jumătate, a aşezat-o pe genunchi peste geantă şi a încercat să citească, dar în scurt timp a închis ochii din nou şi gura i-a tremurat iar a plâns.

Sunt abia la începutul “Soarelui gol”, Asimov imaginează Lumi exterioare  la mii de ani lumină de Terra, populate de urmaşii unor pământeni care au emigrat şi au colonizat spaţiul, iar acum “spaţienii” exploatează roboţi, sunt sănătoşi, puternici şi trăiesc mult, în timp ce Pământul hyperurbanizat e subdezvoltat tehnologic, suprapopulat şi dominat de spaţieni: “conduc comerţul în folosul lor, dau ordine guvernului nostru şi ne tratează cu dispreţ”, situaţie pe care o găsesc descrisă aproape întocmai şi în presa antiglobalizare, cu singura diferenţă că “spaţienii” incriminaţi sunt la rândul lor pământeni sadea, copleşiţi şi ei de slăbiciuni omeneşti care ajung uneori să îngroaşe dosarele procurorilor.

Fata continua să suspine şi nu reuşeam nici eu să mă concentrez. Metroul e cel mai rapid mijloc de a traversa oraşul, nu stă la semafor, nu poate fi prins în ambuteiaje, dar, cu excepţia staţiilor, nu te lasă să priveşti în afară, nici măcar să te uiţi în noaptea tunelului, fiindcă în geam dai peste reflexii, a ta, a celorlalţi, a reclamelor din interior. M-am uitat în geam şi l-am văzut reflectat pe moşul care moţăia în stânga mea. Fata a dat pagina, ce mult mi-aş fi dorit să aflu ce citeşte, dar oricum plânsul ei nu avea nicio legătură cu acea carte, probabil o ţine în geantă tocmai pentru călătoriile cu metroul, aşa cum a ajuns şi Asimov în rucsacul meu.

La Universitate am citit pe una din plasmele suspendate de tavan ştirea despre moartea lui Kim Jong Il. Ieri l-au înmormântat, am văzut la televizor o limuzină cu un tablou imens perpendicular pe plafon: satrapul părea că zâmbeşte, zâmbetul acela extrem oriental care mixat cu exigenţa comunistă devine foarte ambiguu, pare reflexul vag luminos al unei severităţi criminale. Supuşii o ţineau de câteva zile tot într-un hohot de plâns, habar nu am cât de simulat, în isteriile colective contagiunea e atât de puternică şi reacţiile atât de incontrolabile, încât simularea se poate transforma uşor în ingenuitate. Câţiva mimează durerea, îşi smulg părul şi îşi contorsionează mâinile, iar cei din preajma lor, până atunci calmi, chiar placizi, ajung să simtă cum cedează ceva în ei şi se pun pe bocit, dar mă uitam la fetele nord-coreene cum  jeleau dispariţia marelui defunct, mi-am adus aminte de basmele în care moartea unui bun împărat era plânsă de tot poporul, de bărbaţi şi de femei, de bătrâni şi copii. Coreea de Nord e din acest punct de vedere o ţară de basm, adică inumană. Închisă ermetic, absolut centripetă, dominată total de complexul “cetăţii asediate”, Coreea de Nord e materializarea cea mai reuşită a societăţii ca familie comunistă, ce nu s-a întâmplat nici în URSS, fiindcă la Moscova a fost evitată conducerea dinastică şi fiindcă în spaţiul rusesc exista diversitate culturală şi etnică. Pe când nord coreenii, şi dominaţi de o singură familie, şi omogeni cultural şi etnic şi cu o populaţie ce nu depăşeşte 30 de milioane de locuitori, au fost materialul uman optim pentru realizarea universului concentraţionar perfect. Am îndoieli că fetele îl plângeau pe Kim Jong Il de frica părinţilor sau a profesorilor. Îl plângeau pe tatăl lor cel bun, şi înţelept şi proteguitor, pe tatăl lor mort, a cărui moarte poate însemna destrămarea marii familii, vulnerabilizarea ei în faţa inamicilor care pândesc din toate părţile. Oare vor putea mărturisi cândva adevărul plânsului lor?

La Romană a coborât. Se mai liniştise. Şi-a pus geanta pe umăr, a ridicat din sprâncene ca să-şi mai destindă faţa, încerca să se învioreze, probabil urma să intre într-o sală de curs sau într-un birou şi nu vroia să arate plânsă, aşa cum încercase şi în metrou să se controleze şi să nu izbucnească în plâns. Erau grade ale aparenţei: în metrou unde nu o cunoştea nimeni îşi putea permite să suspine, dar să îşi cenzureze plânsul, pe când în birou sau în sala de curs, până şi urmele suspinelor trebuiau escamotate şi arătat un chip poate ceva mai trist, dar nu înlăcrimat.