Pe măsură ce se înteţeşte vântul, pieptul tău
se zbate ca un iepure mereu în întârziere.
Tulbură lalelele decolorate.

Mai întâi se aude uşa, apoi
picioarele goale. Şoldurile tale
marchează fiecare pauză de respiraţie.
Trebuie să mă odihnesc.

Chiar dacă aş vrea să-ţi spun unde este umbrela
-am găsit-o când făceam curăţenie –
tot nu mă poţi auzi. Poate că se întâmplă
ceva cu mine. Cămaşa ta de noapte se agaţă
într-un tufiş – la lumina lunii au răsărit
lalele portocalii.

Îţi propteşti bărbia în scobitura fierbinte
a umărului, ca şi cum ai fi ajuns-o din urmă.
Puful de pe ceafa ta e zburlit
de respiraţia care se ridică
din florile de volbură. Îţi miros pielea.

Tot înainte prin praful galben,
înăuntrul peisajului desenat cu cretă:
printre ţipetele dezorientate ale bufniţei
-atât de uşor de confundat cu ale tale –
şi săriturile broaştelor în cazanele cu apă de ploaie,
ai descoperit un tufiş de
trandafiri albaştri, mototoliţi, cu boboci de argint.

Şi, în mijlocul desenului, pantofii cu toc:
unul drept, altul cu baretele desfăcute,
răsuflând greu, aproape
să-ţi spună ceva.

Se ştie că o metodă eficientă de a asculta
este să-ţi foloseşti cunoştinţele despre lume:
închizi ochii şi lacrimile ţi se scurg pe obraji.
Poate că se întâmplă ceva cu mine.

În spatele ploii verzi, există un drum de ţară,
unde litere strălucesc pe carapacea mea.
Până la o casă cu porţi verzi, scorojite
şi dincolo de ele, unde,
în pardesiul albastru cu nasturi argintii, împleteşte ea
şi pufneşte pe nas că ai întârziat, dar
îi vei spune imediat pentru ce ai venit şi ea
îţi va arăta colecţia ei de capete
care au avut cândva ochi obosiţi
- ca două cupe de îngheţată, mâinile ei -

Sau poţi să-i ceri tu ceva anume în schimb,
iar asta n-o ştie aproape nimeni. Mă auzi?
Ceva se întâmplă cu mine.