Planul meu de a scrie în fiecare zi nu funcţionează, niciodată nu găsesc răgazul şi mereu mă sting de oboseală. Am un elev, Istrate Valerică, s-a transferat cu mari intervenţii anul trecut într-a cincea de la Dorohoi. Maică-sa a murit la naştere, l-a crescut bunică-sa. Din motive necunoscute, anul trecut ta-su a cumpărat, din banii câştigaţi pe şantier în Anglia, gospodărie mare la Capitală unde i-a mutat pe băiat şi pe bătrână. Domnul Istrate este jumătate de an constructor şi cealaltă jumătate agricultor, are vreo 200 de oi cu cioban şi tot ce trebuie, numai ca să-l treacă pe băiat într-a şasea a tăiat peste două duzine de miei. Valerică are 14 ani şi e aproape cât mine de înalt, grăsuţ, cu faţa arsă de vânt, degetele goase şi unghiile negre de parcă scurmă toată ziua în pământ. Stă singur în prima bancă şi nu vorbeşte cu nimeni, doar se uită pe geam cu gura deschisă. În banca din spatele lui nu stă nimeni. Nimeni nu îl întreabă nimic, şi oricum Valerică nici nu răspunde, vorbeşti cu el şi se uită într-o parte.

La puţin timp după ce s-a mutat la noi în şcoală Valerică a fost agresat într-o pauză de trei băieţi din clasă, din cei populari şi sportivi, deşi este un uriaş pe lângă ei. El se uita într-o parte şi ăştia îl apucau de barbă să-l forţeze să-i privească. L-au pleznit cu riglele, l-au înţepat cu creioanele, au aruncat cu cretă în el, i-au facut vârtejuri în cap cu guma de şters, nimic. Valerică a suportat toate torturile fără să clintească un deget măcar. În zilele următoare, băieţii care îl agasaseră au fost torturaţi rând pe rând ca în filmele horror. Unul a fost bătut zdravăn seara când se întorcea de la fotbal. Au venit părinţii la şcoală, poliţia, anchetă. Bunica Istrate s-a jurat că nepotul a stat toată ziua acasă şi a ajutat-o la treabă. Avea şi martori, vecinii şi ciobanul care au dat declaraţii că l-au văzut pe băiat măturând în curte. Nimeni nu l-a mai deranjat de atunci pe Valerică, dar la câteva luni unu alt băiat din gaşca de agresori, Mirescu Cristian, a fost traumatizat, nimeni nu ştia sigur ce s-a întâmplat, dar circulau zvonuri că ar fost violat de un bărbat necunoscut chiar când pleca spre şcoală. Era prin decembrie şi soarele răsărea târziu. De data asta Valerică nu mai putea fi învinuit, trecuseră deja câteva luni de la panarama cu creioanele şi gumele de şters, dar Mirescu nu mai voia să vină la şcoală. Până la urmă părinţii l-au transferat la Bucureşti. Tot oraşul vorbea de casa Istrate ca despre un cuib de nelegiuiri şi vrăjitorie, lumea se ferea de ei ca de dracu. Şi de parcă nu ar fi fost suficient, ultimului puşti care îl supărase pe Valerică, Zvecu Daniel, i-au fost făcute farmece. Cel puţin aşa susţinea bunica Zvecu - nu avea tată, iar mama muncea şi ea prin Spania parcă, care a povestit prin vecini cum ajuns nepotul acasă şi a înnebunit. La început zicea că-i era rău, că îl doare corpul, că are ca o gheară în muşchi, l-a pus să doarmă, dar nu adormea, nici cu lapte, nici cu ceai de tei. Apoi au început halucinaţiile, nebunia, urla că e mort, că nu mai poate vorbi, că nu mai înţelege ce se întâmplă, toată noaptea i-au dat de deochi mamaile, au chemat şi popa. Copilul nu suporta lumina, zicea că lumânările îl ard, au presupus că e posedat. Până la urmă spre dimineaţă a reuşit să adoarmă şi când s-a trezit nu mai avea nimic. Ce mi s-a părut mie interesant a fost că bunica lui Dănuţ, băiatul cu farmecele, menţionase printre halucinaţiile şi tripurile nepotului una în care acesta îşi amintea totul, îmi amintesc toate mâinile pe care le-am atins, ar fi urlat Dănuţ. Hm…

Eu, însă, l-am iubit pe Valerică de la prima oră pe care am avut-o la el la clasă. Mi-ar fi plăcut toţi elevii să fie ca el. Toţi oamenii chiar. Când aveam ferestre, îl luam cu mine în Cancelarie, profesorii de la oră nu aveau nicio problemă, oricum băiatul aproape că nu exista. Îi povesteam mini monografii, îi rezumam cărţi, îi puneam filme la laptop, îi povesteam despre mine, chiar şi chestii intime, secrete ale mele pe care numai el le ştia. Nu vorbea niciodată cu mine, se uita pe geam doar, iar eu mă dezobişnuisem de tot să pun întrebări, sau în orice caz să aştept răspuns. De cele mai multe ori doar stătea cu mine, îi dădeam vopsea sau creioane şi făcea nişte măzgălituri, iar eu citeam sau mă jucam jocuri pe computer. L-am învăţat să-şi scrie numele. Făceam şi o glumă noi doi, cu numele lui, numele unui om de valoare, la lucrări Valerică îmi dădea şi el o foaie pe care scria mărunt mărunt într-un colţ Valorică Istrătescu.

“Valerică, îţi spun cel mai mare secret al meu, dar mi-ar plăcea să-mi spui şi tu unul. Când vrei tu, nu acum. Am găsit un obiect extraterestru, ştii ce înseamnă extraterestru, ca în filmul ăla cu nava spaţială eşuată pe pâmânt, ştii, cu extratereştrii ăia ca niste gândaci uriaşi exploataţi de oameni. Da, şi obiectul ăsta mă poate transforma în orice animal sau om, şi chiar şi în alt obiect, dacă o să reuşesc să-mi dau seama exact cum funcţionează. Uite, acum sunt pisică şi sticlă de plastic”, am spus şi i-am arătat glezna pe care ataşasem două corpuri străine. “E un cuţitaş cu care tai o bucată de ceva şi ţi-o poţi ataşa. Azi noapte am umblat prin tot Bucureştiul. Am niste lucruri cu care pot activa memoria de pisică, plasticul îmi dă doar o senzaţie pneumatică, nu ştiu cum să fiu plastic încă. Ştii ce înseamnă pneumatic, ca la baloane cand sufli aer cu presiune. Ca atunci când am fost la Romexpo si erau maşinile alea care făceau sticle de plastic, exact aşa. E nemaipomenit, Valeriu, e nemaipomenit să fii altceva. În fiecare seară mă cocoţ pe blocuri, pot să sar un etaj aproape, îţi jur că nu mint şi nu am înnebunit. O să vezi, dacă îmi spui şi tu ceva o să-ţi arăt bisturiul. Mi-aş dori, dacă ai vrea, să mă laşi să fiu tu. Şi, dacă vrei, tu poţi fi eu.” Băiatul se uita când în jos, când pe geam şi nu spunea nimic.

A doua zi, Valerică nu a venit la şcoală. Când am văzut banca goală mi s-au înmuiat picioarele, mă întrebam ce s-ar fi putut întâmpla. Nu credeam că ar fi povestit cuiva, dar oricum era ciudat că lipsea tocmai după ce îi spusesem de bisturiu. După trei zile de absenţă mă uscasem de grijă, am întrebat-o pe diriginta lor dacă ştie ceva.

“Probabil a abandonat sau poate îl mută la o şcoală specială aşa cum ar fi normal”, parcă îl ţinea în cârcă.

Am sunat la numărul de contact din catalog, dar nu a răspuns nimeni. Din septembrie de când am luat ore la clasa lui Valerică îl vedeam aproape în fiecare zi, nu lipsea niciodată şi rar trecea o zi să nu petrecem quality time amândoi în Cancelarie. Până la urmă m-am dus la ei acasă, ştiam unde stă, toată lumea ştia de când cu povestea cu poliţia, ancheta, violul şi celelate. Am aşteptat vreo oră în stradă până când l-am văzut în curte. M-a văzut şi el.

Îmi părea rău că îi spusesem, ce fusese în capul meu, era un copil, ce putea să înţeleagă. Poate era şi cam redus, sau în orice caz, nu vorbisem niciodată efectiv cu el, nu-mi spusese niciodată nimic, nu ştiam nimic despre el doar bârfele din Cancelarie. Ce proastă, ce era în capul meu, un copil de 14 ani, ce penibilă, patetică, penibilă, proastă, proastă, proastă…

Asta se întâmpla vineri, de altfel faptul că urmau două zile în care nu îl puteam vedea mă îngrozea, nu numai că îi spusesem, dar îi şi arătasem blăniţa şi bucata de plastic, mai ales, care se vedea prinsă perfect de carne. De-asta mă dusesem la el, ca până la urmă să nu rezolv nimic, dimpotrivă.

Sâmbătă am primit un telefon de pe un număr de fix.

“Pot să vin la tine acasă?”, o voce subţire şi alintatăde copil.

“Ştii unde stau?”

“Îmi spui tu.”

“Şi bunica ce o să spună, ai voie să pleci aşa de acasă?”

“Fac asta des”.

“Cum ai aflat numărul meu?”

Valerică nu s-a mai sinchisit să îmi răspundă la ultima întrebare. I-am spus adresa urmând să ia un taxi, iar eu să îl ridic în două ore din faţa blocului.  

A ajuns la ora stabilită, am intrat în casă, nu are rost să mai spun cum apăsa atmosfera bizară. Am pus nişte muzică să se mai umple camera, ceva electro uterin, parcă am fi fost în burta mamei. Voiam să aflu un milion de lucruri de la el, dar ştiam că nu are niciun rost să întreb nimic. Valeriu a scos din buzunar un flacon mic de sticlă cu picurător.

“Uite, secretul meu. Iei o picătură şi o să-ţi aminteşti tot ce vrei. Putem să o facem împreună dacă ţi-e frică. Acum îmi arăţi cuţitul?”

“Ce e?”, niciun răspuns, evident. “Nu ştiu, Valeriu, eşti un copil, oare o să te descurci cu chestia asta? Îţi dai seama că NIMENI nu trebuie să ştie? Că este cel mai mare secret din lume? Că dacă s-ar afla ne-ar ridica pe amândoi, ne-ar sigila casele şi ar face experimente pe noi, ne-ar tortura ca să…”

“Ai spus să îţi dau un secret al meu că eu o să fiu tu şi tu eu”.

“Aşa am spus, dar m-am răzgândit. Spune-mi ce e în sticluţă”. Am stat o jumătate de oră unul lângă altul pe canapea fără ca vreuunul dintre noi să scoată o vorbă. “Ok, hai să luăm câte o picătură”.

La ceva timp după ce ce am luat câte o picătură din substanţa aia fără gust sau miros am început să-mi simt tot corpul încordat. Am încercat să-mi amintesc memoriile de pisică, aşa cum mi-a spus Valeriu că se poate. A fost atât de simplu, m-am gândit doar că sunt pisică, am vizualizat cuibul din subsolul blocului şi cum m-am simţit atunci, agresivitatea aia stranie. Fără conştiinţă umană, fără amintiri, doar traume şi momente de linişte într-un univers fără contururi, doar lumini şi umbre, sunete de mii de intensităţi şi mirosuri ale cărur origini le pot localiza cu precizie şi o conexiune perfectă între mine şi lumea asta nouă.

De lângă mine Valerică mirosea puternic, un miros unic şi chiar plăcut, nu aş putea să descriu, ceva petrol, oaie, praf, borş şi flori de camp. Stătea complet nemişcat ca o statuie de bronz. Nu avea niciun sens să-l întreb cum se simte sau ceva.

“Vrei să faci schimb cu mine?”

Imi ataşasem o teacă pe coapsă, unde tineam bisturiul, cum îşi ţin femeile pistoletele în filme, ca sa fiu sigură. L-am scos si mi-am tăiat o bucată de piele de pe antebrat. Valeriu mi-a întins mâna, am tăiat pielea lui, i-am pus-o pe a mea şi invers. Primul contact cu Valerică - un gol imens şi o incoerenţă ca cea la conexiunea cu obiecte. Un vid dubios, un abur greu. Apoi furie şi ură. Deznădejde groaznică şi un sentiment de inutilitate care ar fi oprit şi activitatea unui muşuroi de furnici. Simţeam nevoia să distrug ca atunci când vrei să te aperi de cineva care te-a făcut să îţi doreşti moartea. Am cotrobăit prin amintiri să găsesc motivul, Valeriu omora animale, pisici, miei, câini, pui de găină mici cu puf, le sucea gâtul. Nu îmi venea să cred că mă lăsa să văd asta.  Şi apoi am mai gasit un copil care se uita la mine fără faţă, îl prinsesem de mâini şi îl atingeam libidinos, era frig şi un soi de umezeală, stătea să răsară soarele, i-am tras jos pantalonii de trening şi chiloţii cu totul l-am futut în cur ţinându-i un pumn în gură, încerca să urle, dar scoatea doar abur care îmi umezea mâneca de fâş, vroiam să tacă odată pentru totdeauna, cuvintele să se dezmembreze în sunete înfundate şi apoi să se dezintegreze de tot şi să nu se mai poată forma la loc niciodată. Mă cuprinsese frica, dar nu era cale de întoarcere, am încercat să găsesc feţe în lumea lui Valeriu, lumea aia grea, fără reguli sociale, fără bună ziua, fără impulsul de a răspunde la întrebări. Întâi am căutat oglinzi, gol eram un uriaş negru şi urât, fără sexualitate. Mama seamăna cu Fecioara Maria din icoane, de dumnezeu nu aveam nevoie. Bunica şi tatăl păreau instrumente, fără feţe, nu am găsit nicio faţă la Valeriu, doar siluete şi eu, ceva mai conturată, emanam confort şi linişte, Valeriu nu voia să-mi sucească gâtul, dimpotrivă, petrecea timp cu mine pentru a mă proteja.

Valerică venise dimineaţa şi când m-am putut deconecta era deja noapte. Deşi petrecusem toate acele ore pe canapea, unul lângă altul stane de piatră, fiecare în mintea celuilalt, a doua zi nu îmi mai aminteam chiar tot ce am găsit în băiat, substanţa pe care mi-o dăduse te făcea iscoditor şi atoatevăzător, dar asta ţinea doar cele 9-10 ore cât era activă.  

“Valeriu, e târziu, nu ar trebui să pleci acasă? Bunica ta o să se îngrijoreze. Hai să ne luăm fiecare înapoi”.

“Vreau să păstrez pielea ta. Dar tu nu mai vrei să fii eu.”

Dacă aş fi ştiut atunci ce nenorociri aveau să-i aducă acţiunile mele egoiste şi iresponsabile, mi-aş fi jupuit fără să clipesc pielea de pe mâna lui şi l-aş fi dat afară în şuturi. Dar în clipa aia era atâta emoţie, nu voiam să îl rănesc, supăr, dezamăgesc şi mai ales nu voiam să devin şi eu o umbră din aia împuţiţă aşa cum erau toţi oamenii în mintea lui. Şi, sigur, m-a terminat faptul că Valeriu se simţea bine fiind eu, lucru care mie nu îmi plăcea deloc. I-am lăsat pielea mea şi i-am chemat un taxi.