CSOBÁNKA Zsuzsa

Az alkimista – Alchimistul

Nu pot să-ţi promit nimic.
Nici disecţii, nici vorbe mari.
Nici clinchetul paharelor, nici liniştile mele,
nici seara de crăciun nu e un ac de siguranţă.

Nu mă interesează să demonstrezi
cât de bine îţi este cu mine.
În zadar aş încerca şi eu să spun
cum e cu tine, limba are limitele ei.

Povesteşte-mi însă, învaţă să vorbeşti despre
cum este să mă pătrunzi îndelung,
despre tine, despre distanţa de la care
mă vezi atrăgătoare din nou.

Vezi, asta mă interesează.
Să se dizolve sarea de baie în cadă,
să nu devin una cu tine,
amestecul necesar şi suficient al materialelor este bun,

dar să ne sedimentăm pe urmă
după plac, mai dedesubt, mai deasupra,
să fim doi, şi tu, şi eu,
compus organic dificil de dezintegrat.

Oricum, timpul îl va agita din nou,
sărurile, acizii, bazele îi sînt pe plac,
fiecare element se descrie cu o formulă, mai crede încă,
când totul primeşte mai multe nume, devine confuz.

Într-adevăr, creatorii sunt în legături
chimice unii cu ceilalţi,
totodată acest lucru defineşte strict
proporţiile.

Îţi promit totuşi ca,
în pas cu timpul,
să agit eprubeta, elementul tău, elementul meu,
un aliaj
călit, mai puternic decât fierul.

A te lega înseamnă a fi aproape.
A te lega înseamnă distanţă.
A te îndepărta, apoi a sosi din nou,
o dinamică, dezvoltare, mişcare.



Néma vitorla – Velă

Liniştea în care te îneci îndeamnă la tăcere.
Spuneai o noapte complicată,
eu spun că, dacă există dumnezeu, el a creat din nou,
şi trebuie să aibă palmă, căci mă legăna ceva,
lasă-mă să o spun, ştiu, ştii,
mă cunoşti, cum scrisesem undeva, de demult.
Tăcerea are piele de găină pe pântec, înfricoşător,
par să înţeleg asta. Am şi eu.
Inima mea s-ar uşura acum, aş spune,
cu nopţi sau vieţi, dar ce contează, ploaia asta dă pe afară,
-mi-e frig - , atât de multe. Credeam că am trăit destul să ştiu că
trebuie lăsaţi cei ce pleacă, primiţi cei ce vin neliniştiţi.
Acum mă vezi în slăbiciunea mea
-al douăzeci şi şaselea an nu are nicio greutate –
pentru că te-aş păstra, privesc speriată, oricine-ai fi.
Tot un egoism şi asta, să tânjeşti după palma lui dumnezeu,
după privirea lui, adică a ta.
Să zbor sau să înot la întâmplare, repet,
să întârzii în tine fără compromisuri.
Dincolo de instincte, dorinţe, îmi aparţii în cea de-a opta zi.
Miracol, post-scriptum divin. De pleci, mulţumesc pentru o viaţă,
De vii, pentru însăşi viaţa.



Dance macabre – Danse macabre

Nici nu observă victoria,
banda de la sosire îi stă pe corp
ruptă. O văd galbenă, puternică,
aşa sunt. Echivalentă cu linia de start.

Spre casă, în seara asta, în spatele roţii
o pisică s-a speriat de alta.
S-au găsit prea aproape şi brusc, şi-au umflat şi
desumflat piepturile, inima, minunata,
bătea alandala, rezona.

Exact cum citisem greşit în timp ce-învăţam:
cădere liberă în loc de înfruntare,
vezi, îmi îmbunătăţesc atenţia,
pe urmă pisicile s-au încăierat.

Dar în faimoasa clipă suspendată,
de linişte surdă, infinită,
când pisica adulmecă aerul,
măsoară, când fac legături între cuvinte.

(Pentru că a învinge înseamnă a te aşeza din nou la start,
bandă de soare în faţă, n-ai fi crezut nici în vis.
Începe cu moartea, rupe din rădăcini,
dar are avânt, este în formă.

Nu cântăreşte, nu gândeşte.
Marchează iar, cu pieptul bombat.)
Deci atunci, în acea linişte din afara cuvintelor,
mi-am dat seama de ceva.

A confrunta înseamnă a nu alege.
Nici startul, nici ţelul, nu te mai amăgi.
El te marchează, el se bucură de rundele tale.
Te alintă: victorie, dar
în cădere liberă.



Piéta - Pieta

Pe limba asta eşti bucurie.
Partea fără răstignire,
dacă sunt obiectivă, eşti Fecioara,
după ce coboară trupul lui Hristos.
Mişcarea are, ce-i drept, o umbră,
din care îşi dă seama, că de undeva
soarele s-a rupt violent,
îşi îngroapă faţa în el, îşi închide ochii,
pentru o fracţiune de secundă nu mai gândeşte.
Se concentrează asupra soarelui, se minunează de foşnetul frunzişului.
Totul este în regulă.
Poţi să începi să speli.



A macska - Pisica

Era regula noastră nescrisă,
fără huse pentru plapumă, pernă.
Oricum în zori plec mai departe,
curătura este câmpul de vânătoare.

Noaptea, se plimbă pe acoperişuri,
se furişează cu zgomot după cărăbuş,
ochiul îi fulgeră în întuneric,
nu greşeşte pasul.

Se repede la ţânţarul gustos,
la pasărea care ciripeşte, se repede,
de parcă ajuns acolo la întâmplare,
deşi adulmecă în urma sa.

În aer mirosul meu îl torturează.
Credea că poate fi uitat.
Că există şi alte feţe de masă,

dar fără model.
Trupul său fugărit, neliniştit,
caută în ghiveci vaca domnului:
niciun fir, niciun indiciu.

Îşi scutură blana smotocită,
gonită, beată, luna se-ngraşă,
se subţiază, are tot timpul ce mânca,
oricum, suportă foamea bine.

Fire, indicii proaspete,
îşi dă seama, în acest chilim
există drumuri ascunse, uşor de îmblânzit.
Se întoarce în cea de-a treia zi.