| |
| |
|
Între vii. fragment
|
|
proza de
mihaela
|
|
|
Ajunseră la cîteva minute după căderea serii și, pe cînd își făceau intrarea în lumina aceea echivocă, rochia Dorei, de culoarea whisky-ului cu gheață, arunca o umbră moale peste tufele de gard viu, din spatele cărora cîteva chipuri de femei începură să sclipească de uimire și dezaprobare. De parcă femeile acelea ar fi fost încă sau odinioară posesoarele unor trupuri cu totul diferite, nu doar mai puțin fermecătoare, dar și înzestrate cu alte funcțiuni anatomice. Senzualitatea Dorei călcînd mîngîietor peste iarba scînteietoare nu era concentrată asupra propriului corp, absolvind-o astfel de orice prezumție de vanitate, ci mai degrabă iriza fierbinte în mediul din jur, mistuind frunzele, florile și aerul într-un clocot multicolor. Iar glasul ei clipocea vesel, gîlgîind neașteptat în cîte o exclamație entuziastă ori o șoaptă fragilă și alintată.
Nu mă pot hotărî, oftă ea la urechea lui Iacob. Nu știu dacă o să mă plictisesc îngrozitor sau o să mă simt minunat. Tu ce crezi?
Iacob tăcu și zîmbi încurcat, nu pentru că n-ar fi fost mișcat de vreo presimțire erau mai multe care-i tulburau inima ci pentru că pur și simplu nu știa ce poate, ce are voie și ce se cuvine să-i spună acestei fete încîntătoare.
Zi c-o să fie bine!, rîse Dora. Eu așa m-am hotărît. Și pentru tine o să fie bine, ai să vezi. Va fi per-fect! Știu eu cum sînt serile astea: per-fect-te!, exlamă ea din nou, cu un deget în aer, cu care desenă un mic cerc, ca o țintă, probabil forma în care încăpeau serile astea.
Se îndreptau către un ring de dans mărginit de cîteva ghirlande de flori, suspendate la înălțimea potrivită unei petreceri pentru copii. Pe ring dansau, îngîndurați și mimînd dezinvoltura, cîțiva băieți, aproape toți îmbrăcați cu cămăși în carouri, și o mulțime de fete, la vreo 12-13 ani, mici caricaturi pastelate ale vedetelor acelei veri. Urmînd-o pe Dora, Iacob se strecură ezitant printre dansatori, încercînd să privească pe deasupra capetelor lor. Ajunseră în fața copilului aniversat, o puștoaică cu ochi gălbii și melancolici, care dansa în brațe cu un urs de pluș uriaș, culcîndu-și tîmpla peste căpățîna lui moale și binevoitoare. Dora se opri la cîțiva pași de ea și, luîndu-l de mînă pe Iacob, îl invită s-o admire pe fată. După cîteva clipe, simțindu-se urmărită, puștoaica își curmă legănarea și, privindu-i mai întîi cu indulgență, apoi cu bucurie, îi sări Dorei în brațe. Îmbrățișarea celor două fete păru să producă, printr-un scurt foșnet, un pachețel învelit în hîrtie colorată, pe care aniversata îl privi cu speranță.
O să-ți placă, ai să vezi., își repetă Dora încurajarea pe care, în acea seară, era dispusă s-o tansmită tuturor. Apoi, întorcîndu-se către însoțitorul ei:
Ea e Ana. E ziua ei azi, face 13 ani.
Bărbatul făcu o plecăciune mută și zîmbi larg, mai degrabă Dorei decît aniversatei.
Iar el e Iacob. Am venit eu cu el. Să-l pui să-ți cînte, am auzit că știe., încheie Dora de făcut prezentările, cu același clipocit tainic și vesel strecurat printre buze.
Apoi se îndepărtară, lăsînd-o pe Ana să savureze deschiderea pachețelui. Auziră în urmă un strigăt puternic și entuziast, iar Iacob simți palma Dorei zvîcnind slab, cu degetele împletindu-se umede între degetele lui. Hotărînd brusc să se lase pradă unuia dintre zecile de gînduri dezordonate care-l însuflețeau, îi spuse Dorei:
Vrei să dansăm? Te invit la dans.
Dora își desprinse mîna, făcu doi pași în față și, aproape tăindu-i calea, îl privi neîncrezătoare. Căutînd un răspuns mulțumitor, lăsă să treacă mai multe secunde și-și aranjă părul, oglindindu-se parcă în chipul destins al lui Iacob.
Hai să dansăm! primi ea în cele din urmă. Apoi, lipindu-se de Iacob, îi oferi, șoptind, un plus de fervoare: Trebuie să faci ceva compromițător. Ceva un pic scandalos, e mai bine așa, ca să te integrezi.
Iacob simți că poate primi degajat o eventuală și neașteptată creștere a intimității, dar lucrul acesta nu-l încurajă aproape deloc. Nu-i oferise fetei nici o mostră din Iacob cel onest, timid și fermecător, din acel produs sigur, cizelat îndelung de o prestație impecabilă în lumea bună, strălucitoare și superficială în care trăise. De obicei rezervat și atent, alesese să se prezinte Dorei îndrăzneț și nestigherit, însă își dădea seama că, nefiind o postură convingătoare, căldura cu care-l îmbrățișa fata și care-l cotropea acum nestăvilită avea o sursă încă incertă. Nu înțelegea nici de ce ar fi fost compromițător acest dans și, în sinea lui, zîmbea ori se încrunta balansînd între două ipoteze tulburi: poate pentru că se puseseră în situația jenantă de a fi singurii adulți pe ringul de dans; ori poate că intimitatea cu Dora era, în ochii multora dintre adulții care-i priveau atent de pe terasă și din grădină, cea cu adevărat scandaloasă.
Încerca să urmărească muzica, era un potpuriu frivol de succese mai noi sau mai vechi, intrepretat cu destulă imaginație de o trupă de patru instrumentiști care-și vedeau uneori eforturile zădărnicite de excesele de improvizație ale unei soliste bondoace și înspăimîntător de fardate. Ritmul se schimba des, fiindcă solista scurta melodiile, iar Iacob se gîndi cu recunoștință la mama sa, cea care, pe o terasă de pe litoral, cu mulți ani în urmă, în fața unei formații asemănătoare, îl învățase să danseze. Era unul din puținele lucruri datorate mamei de gesticulația masculină a lui Iacob. Reproșul acesta ingenuu îl relaxă cu adevărat. O prinse pe Dora de umerii goi, o îndepărtă și, privind-o în ochi, îi spuse:
Hai să mă prezinți. Vreau să-i cunosc pe oamenii ăștia.
Dora îl măsură nesigură, găsind ceva brutal în gestul cu care Iacob o dezlipise de pieptul lui. Părea iritată, ca întoarsă la un gînd la care renunțase. Cu sprîncenele încruntate, primi cu spaimă continuarea solicitării lui Iacob:
Nu știu de ce m-ai adus aici. Poate ca să-l faci gelos pe Vlad. Dar nu mă interesează, vreau doar să-i cunosc pe oamenii ăștia.
Răsucindu-se, Dora ieși de pe ringul de dans, lăsîndu-și mult în urmă invitatul. Însă, de îndată ce depăși ghirlandele suspendate, neplăcerea provocată de îndrăzneala bărbatului se destrămă. Mersul încetini, iar ea întoarse capul și spuse:
Hai să bem ceva.
Perspectiva de a adăuga alte pahare celor băute cu Vlad în restaurant, cu cîteva ore înainte, îl descurajă pentru moment pe Iacob. Știuse întotdeauna să se îmbete cu discreție. Sau în compania celor față de care își putea îngădui să se expună, poate fiindcă, la rîndul lor, se expuneau. Dacă ar fi întrecut acum măsura, ar fi făcut-o cu nerușinare, simțea asta. Ceva un pic scandalos, îi răsună în minte îndemnul de mai devreme al Dorei. Un pic scandalos, își repetă el, ispitit de nerușinare dar și de amintirea măiestriei cu care de cîteva ori evitase prăbușirea.
Masa era lungă, ocupînd două laturi ale terasei, iar pentru ajunge în colțul în care un tip cu papion servea băutură trebuiră să ocolească o mulțime de oameni, adulți și copii, pe care Dora îi salută zgomotos. Pe unii îi îmbrățișa cu o exuberanță care lui Iacob i se păru stridentă. Cînd ajunseră în fața barului improvizat, privi posac cum chelnerul îi toarnă mai întîi votca, pentru a arunca de abia pe urmă gheața în lichidul care nu părea ținut la rece. Dădu repede peste cap paharul și-l întinse încă o dată, cu cuburile de gheață aproape integre, cerînd o porție dublă. Apoi, prudent, se îndepărtă, urmînd-o pe Dora, care nu-i observase solicitarea suplimentară și se oprise, cu un pahar de vin alb în mînă, în fața platourilor cu prăjituri. Își așezase cîteva în palmă și-l îmbie și pe el din priviri, cu gura plină și ochi iertători.
Nu mai ești supărat, nu?
Nu, deloc. Mi-e bine acum. Sînt măgulit că-ți pasă.
Ești drăguț. O să faci impresie bună. Cred că întotdeauna faci., îi spuse Dora vîrîndu-i cu delicatețe o prăjitură în gură. Iacob simți cum degetele ei îi ating buzele, limba și se înfioră. Se vedea, atît cît era el capabil de asta, foarte aproape de un plan de seducție. Îndrăzni să-i atingă fața și, cu o lentoare de-abia stăpînită, să-i lipească pe după ureche o șuviță de păr. Neliniștit, duse paharul la gură și bău cu nesaț pînă cînd cuburile de gheață i se lipiră de buze, înghețînd acolo senzația grea lăsată de degetele dulci ale Dorei. Dora, Dora., simți el dorința năvalnică de a-i rosti numele. S-ar putea să fiu beat.
Dora zîmbi, înțelegînd ca pe o exagerare constatarea lui Iacob, întrucîtva amenințătoare totuși, așa că întinse mîna către paharul cu votcă și-l răsturnă în iarbă. Privi bucățile de gheață risipite, se aplecă brusc și, desfăcîndu-și baretele sandalelor, rămase desculță, călcînd și topind în covorul verde cristalele reci. Țopăi așa cîteva clipe, apoi, ca pe o consolare, îi întinse lui Iacob paharul ei de vin și spuse:
Hai să-ți arăt oamenii.
Iacob primi paharul cu un aer indiferent și, cu degetul arătător, îi înconjură cupa fragilă, păstrînd undeva pe la mijloc un semn al măsurii îngăduite în următoarea oră. Era unul din trucurile de alcoolic care-l ajutau să se păstreze decent și agreabil, un altul fiind acela că, în astfel de împrejurări riscante și provocatoare, își impunea să fumeze cît mai puțin.
Porniră către un grup numeros care, așezat pe iarbă sub un tei lipit de gardul de cărămidă, părea absorbit într-o discuție aprinsă. Erau cu toții destul de tineri, Iacob putea ghici asta după felul în care erau îmbrăcați, nereușind însă să le vadă fețele, adumbrite de coroana copacului și aplecate nefiresc, ca ale unor jucători de cărți concentrați pe o miză mare. Un singur chip se ridică și privi către ei, mai întunecat decît toate celelalte de o barbă care creștea imediat de sub niște pomeți care, în acel joc al umbrei, păreau neverosimil de ascuțiți. Chipul îndepărtat le zîmbi, în ochi citindu-i-se o invitație nehotărîtă. Dora răspunse zîmbetului cu o fluturare de mînă care rezolvă echivocul privirii bărbosului. Împingîndu-l discret și ferm, ca pentru un ocol larg, fata îi spuse lui Iacob:
Nu vreau să mă văd cu ei acum. Ai să-i cunoști altădată. Sînt prieteni cu Vlad, o să ți-i prezinte el.
Vine și el în seara asta? se miră Iacob.
Nu acum, el nu vine pe-aici. Altădată. Hai să-ți prezint pe cineva interesant.
Și, spunînd asta, Dora îl trase după ea în direcția unui rug de trandafiri înfloriți, sub care, pe o băncuță, stătea așezată o femeie splendidă. Lui Iacob i se păru că va fi pus la încercare, că emoțiile și avertizările care-l îmboldeau contradictoriu vor trebui cumva liniștite în scurtul interval al traversării acelui teritoriu înmiresmat care-i despărțea de rugul înflorit. Călca nesigur printre straturile labirintice de flori, grăbit de însoțitoarea lui care recepționase semnalele înflăcărate transmise de unul din bărbații care o flancau pe femeie. Era un tînăr înalt, cu fața bronzată, îmbrăcat într-un sacou ce părea croit dintr-o impecabilă și imensă bucată de sugativă. Era conștient de această aură imaculată, iar asta se vădea în grația cu care îi întindea femeii un pahar cu o băutură întunecată.
Apropiindu-se, Iacob putu desluși în spatele băncuței alte două chipuri de bărbați, care stăteau pitiți în umbră, arătînd ca două grotești figurine de grădină. Urmăreau atent tot ce se întîmpla în jurul lor, fiecare gest, fiecare cuvînt. Cum femeia minunată întinde o mînă albă și moale, ia paharul întins și-l mîngîie pe tînărul bronzat pe încheietura pumnului, cu un singur deget, chiar deasupra manșetei de sugativă. Apoi își apropie paharul de obraz, privește în jur visătoare, cu ochii mari, liliachii, încercănați.
|
|
| | | |
| © Toate textele si comentariile de pe aceasta pagina apartin celor care le-au formulat. Drepturile si raspunderea le apartin in totalitate. Este interzisa reproducerea de materiale de pe acest site fara acordul celor care detin drepturile pentru ele
www.clubliterar.com nu isi asuma raspunderea pentru continutul acestei pagini si, in consecinta, nu acorda drept la replica |
Data publicarii:
13.09.2009 - 09:42
nr. comentarii:
26
| | 
|
|
 |
 |
comentarii:
|  |
| |
|
