Club Literar


	Suntem in data de 10 Sep 2010

Nu sunteti logat

Index

Texte

Comentarii

Autori

Cautare

Reguli

Contact

cum stau lucrurile

proza de ionut chiva

1. Mamuka

Azi m-am mutat înapoi cu mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Era după doişpe sau nu, de aia zic că nu ştiu. Mi-am adus lucrurile în rucsacul Svetlanei, care nici nu era foarte greu. Asta ar trebui poate să mă deprime. Nu se întîmplă aşa.
M-a lăsat Ciprian cu maşina deşi băuse ceva. În faţa scării mi-a zis că pot să trec pe la el cînd am chef, să stăm sau…în fine. Încurajat de duioşia lui i-am cerut o sută împrumut. Mi-a dat două, zicînd bonom: „ce-i o sută în ziua de azi…”. Am zîmbit amîndoi, eu trebuind probabil să fi zis „asta cam aşa e”, sau, mă rog, ceva de genul ăsta, care să continue gluma pe aceeaşi notă. Dar n-am avut prezenţă de spirit, mereu mi-a lipsit asta. L-am aşteptat să plece şi apoi am intrat în scară. Eram destul de beat. Undeva în fundul minţii mele apăruse totuşi informaţia că nu am cheile apartamentului. Dacă maică-mea dormea era posibil să nu mă audă sunînd. Dar eram liniştit din punctul acesta de vedere. De la băutură. Eram, oricum, atît de nenorocit cît să pot sta fără probleme în faţa uşii cu o sticlă mică de coniac pe care s-o fi luat de la non-stop. Ideea cu suta se dovedea deja bună.
Mi-a deschis, totuşi. Nu adormise încă, deşi era cam tîrziu. A dat să mă sărute dar nu ajunge la faţa mea şi eu, nefiind atent, nu m-am aplecat deloc. Aşa că a sărutat reverul hainei doar. Mi-am mai revenit după duş. Am observat că nu reparase garnitura de la chiuvetă şi un firicel de apă caldă curgea într-una. M-am gîndit cît se consumă pe chestia asta. Era destul de aiurea. Mi-a dat o pijama faină şi mi-a zis că era pentru taică-meu. Asta în cazul în care ar mai fi trebuit să se interneze, am dedus. Am ezitat dacă s-o iau sau nu, dar asta necesită un mic ocol.
Taică-meu a murit de la un edem cerebral survenit după un infarct. Am auzit că o problemă de felul acesta n-ar fi aşa de gravă dacă se depistează cumva. În plus, faptul că băuse mult nu i-a ajutat deloc. Faza-i că după un edem cerebral îmbălsămarea devine perfect inutilă. În ultimele zile ale priveghiului nu puteam intra în casă fără să vomit. O săptămînă după înmormîntare mi se părea că port mirosul cu mine.
Aşa că nu-mi prea venea să iau pijamaua chiar dacă, să zicem (şi-mi ziceam!), nu apucase s-o poarte deloc. Pînă la urmă n-aveam de ales. Îmi încălzise nişte sarmale. Chiar mi-era foame. M-am dus să-mi iau pîine dar nu am găsit decît două colţuri verzi de la mucegai. Am întrebat-o dacă există alta şi nu era, însă aceea i se părea foarte bună, în pofida evidenţei, cumva. Asta m-a enervat, trebuind însă să încerc să mă stăpînesc, să nu o iau de la capăt chiar din prima seară. Le-am mîncat goale, părîndu-mi-se că dacă le mănînc extrem de încet reuşesc să-mi stăpînesc greaţa. A stat lîngă mine tot timpul. Mă privea prin ochelarii cu o lentilă crăpată. De cînd a slăbit i s-a micşorat foarte mult faţa, aşa că ochelarii arată foarte caraghios, sunt foarte mari şi aşa mai departe. Poate şi din cauza discrepanţei dintre faţa cuminte şi dezastrul minţii, prin care a trecut.
După ce mi-a mai pus nişte întrebări şi mi-a arătat repartitoarele de căldură (folosind exact expresia „am făcut îmbunătăţiri în casă, a costat ceva…dar, ce poţi să faci…”, folosind totodată exact tonul care să meargă cu expresia), s-a hotărît în sfîrşit să se ducă la culcare. Mă uitam pe VH1 la un documentar despre fraţii de la Oasis, care aveau o relaţie foarte tensionată şi, mi se părea mie, foarte britanică, cînd a intrat Saşa la mine. A sărit în pat şi părea că se hotărîse să dormim împreună. Chestia asta m-a înmuiat cumva, nu mă aşteptam, mai ales dacă ţinem cont de faptul că lipsisem destul cît să apuce să-şi schimbe obiceiurile. Şi nu să le reia de la punctul t. Slăbise mult, mi-era milă de ea. M-am gîndit la cît de fericită îi fusese viaţa de pui, cînd o scoteam în fiecare zi în parc, cîte o oră sau chiar două. După ce m-am plictisit o mai scoteam totuşi din cînd în cînd, dar se alterase, se făcuse fricoasă şi nu se mai juca cu alţi căţei, avea ceva foarte bolnav în comportament şi mi se făcea repede jenă de ea. Am scărpinat-o între urechi şi a oftat uşor cînd i-am făcut loc sub pătură. Lucrurile nu se schimbă niciodată acasă, te aşteaptă fixe, la fel.
M-am uitat la „Cheaters”, nimic mişto. Am mai fumat o ţigară şi apoi m-am întins în pat ca şi cum m-aş fi culcat în propria-mi groapă, de propria-mi mînă săpată. Mi-a fost clar că nu scăpasem de fapt niciodată şi nici nu o voi face cîndva. Şi dacă în acea noapte şi poate pentru încă două zile lucrurile aveau să fie relativ o.k., era pentru că teribilul verdict mi se oferea în trepte. Pentru ca totul să fie relativ suportabil. Cel puţin în ce mă priveşte, dragostea a început mereu cu un soi de milă, pe care a conţinut-o apoi în permanenţă. De aceea sunt mai mereu dispus să plîng, mai ales dacă sunt beat. Poate doar fiindcă o puteam face, am început să plîng uşor. Lîngă mine, Saşa răsufla sistolic.

2. Acasă

Ştiu că nu-i elegant să-ţi povesteşti visurile, înţeleg chiar şi de ce. Şi totuşi: într-un roman nu prea ai de ce să te încurci cu chestii de astea. Stăteam toţi trei (eu, mama, fratele meu) prin centrul oraşului, ocupînd o mică mansardă dintr-o clădire veche, cu bulină. Nu mai aveam curent, de unde lumina lumînării. Se făcea că nu plătisem chiria sau aşa ceva, oricum, aveam un scandal cu proprietarul (unul din acei bătrîni beţivi şi jegoşi care ar face mai bine, mă rog…) pe hol. Din buda comună se auzeau rugăciuni. Într-un astfel de loc, nu ştiu cum se face, dai mereu de un maniac religios care să bage groaza-n tine. Da, apare un echipaj de poliţie, care nu avea însă treabă cu cearta noastră. Se părea că frate-miu omorîse pe cineva sau doar furase de la persoana respectivă (ambele?). El apare de după pătura ruptă care separa camera şi (avea o faţă mai galbenă decît de obicei) pare că se va preda. De fapt îl ajut să deschidă o gaură-n podea şi el fuge pe acordurile din „Clanul sicilienilor” pe care îl confund în vis cu „A fost cîndva hoţ”, care se numeşte de fapt „A fost cîndva un hoţ”. Emit cîteva consideraţii asupra vieţii aspre, de cîine fugărit, care îl aşteaptă. Apoi mestec ceva tare şi-mi dau seama că e colţul unei măsele. Treptat mi se fărîmiţează toţi dinţii şi eu tot scuip îngrozit atît de ce mi se-ntîmplă, cît şi pentru că mi se pare că mă pot îneca cu resturile acelea. Ţip tragic la mama, dar ea e cu tata în bucătărie şi-mi zice „nu-i nimic, o să-ţi treacă.” Mi se pare că n-a înţeles ce zic, însă nu am ce face.
M-am trezit transpirat şi, în mod ciudat, doar puţin mahmur dacă mă gîndeam că băusem mult. Am mai stat o vreme în pat, apoi m-am întins după ţigări şi mi-am aprins una. În sufragerie mirosea ca şi cum Saşa apucase deja să-şi facă treaba. M-am dus să mănînc dar tot nu era pîine. Maică-mea a zis că se îmbracă şi se duce imediat. Asta însemna că mai vine peste o oră. Oricît mă enervează să fac asta, am zis că mai bine cobor eu. E chestia cu ticurile mele, urăsc să-mi fie date peste cap, în cazul de faţă: ţigară – mănînc – cafea + ţigară. În fine…Cînd a văzut că mă îmbrac, Saşa a început să sară pe mine şi să scîncească. Mi s-a făcut milă şi am luat-o cu mine.
Ploua mărunt şi rece. Mi-am ridicat gulerul. Am lăsat cîinele în faţa magazinului şi am cerut pîinea. Un maidanez chior a ţîşnit de sub o maşină şi a dat s-o muşte pe Saşa. N-a apucat, ea a fugit disperată, aproape sub roţile unei Dacii care trecea pe acolo. Am ieşit calm, cu pîinea-n mînă. Maidanezul se întorcea mîndru. Venea chiar spre mine. Am încercat să merg cît mai liniştit, să nu-l sperii. Cînd a ajuns lîngă mine l-am lovit puternic cu piciorul în burtă. L-am prins perfect. Nefiind prea mare, a fost chiar puţin proiectat de lovitură. A început să scheaune asurzitor şi s-a tîrît înapoi sub maşină. Am putut auzi pe cineva ţipînd la mine, dar am continuat să merg încordat. Saşa mă aştepta speriată-n faţa scării. Mi-era frică să nu fugă de mine, vinovată că a făcut ceva rău. M-am oprit şi m-am lăsat uşor pe vine. Am strigat-o. A venit repede, cu capul plecat şi ochii pe jumătate închişi de frică, dînd din coadă nervos. Am mîngîiat-o puţin spunîndu-i cuvinte blînde şi am urcat amîndoi în relativa siguranţă a propriei case.
La a doua ţigară de după cafea mi-am luat o coală de hîrtie şi un pix. Mă gîndeam să-mi fac o „listă a priorităţilor”. Arăta astfel:

„ 1. Să mai scriu un roman.
2. Să fac curat în casă.
3. De la cine împrumut bani?(e umilitor să n-ai bani, e naşpa).
4. Să-mi mai caut de muncă. (?)
5. Să-mi dau licenţa? „

Aici aproape că mi se făcea rău. Ar fi însemnat să găsesc pe cineva care să mai aibă cursuri. În studenţia mea ratată într-un mod atît de banal (n-am citit mai nimic în afară de literatură, îngrozitor fiind faptul că asta nu mă împiedica să fiu deseori un fel de golden-boy al anului meu de căcat şi să am parte de simpatia blazată a destulor profi) cunoscusem tot felul. E destul să bei şi să vrei să faci asta cu cineva pentru a avea o grămadă de prieteni. În ce-i priveşte pe profi, au ajuns în aşa hal încît exultă cînd descoperă inteligenţă la un student. Faptul că am fost mereu un tip simpatic şi că eram scriitor nu mi-a stricat deloc. Pe măsură ce transpiram de la alcool şi stress, mi se făcea tot mai rău amintindu-mi. Ştiţi voi, e vorba de străina gură care-ţi povesteşte viaţa şi tu nu te recunoşti (că-i străină, de aia) şi ai dorinţa romantică de a o lua de la început, eronat convins fiind că de data asta ai face lucrurile atît de mai bine…Te gîndeşti la vremea aia şi e cumva greţos. Îţi pare că e mereu seară (au fost atîtea), frig, lumina de spital vechi lovindu-se de pereţii din piatră groasă şi rece, un pastelat apus spectral pe care îl priveşti singur sau cu oameni cu care nu ai vrea să fii (nu cu Ovidiu şi Ruxandra, cu care ai vrea, dar nu sunt, cine ştie pe unde sunt, ei au ştiut să-şi facă o viaţă mult mai frumoasă decît a ta), în fine, cobori în hol sperînd că o să apară totuşi cineva care uneori chiar apare şi aşa stai acolo, pe banca de marmură, lîngă bustul lui Densuşianu, aşa trece încet un sfert de oră, o ţigară, soarele portocaliu în geamurile de la Arhitectură, aşa trec trei zile şi tu nu-ţi dai seama cînd s-a terminat totul, te trezeşti doar că aşa stau lucrurile, între teama fizică de a avea treabă la secretariat şi plăcerea confecţionată abil de a-ţi face conspecte pentru un seminar de teoria literaturii. Şi apoi, ca-n liceu, sunt tot felul de prezenţe fizice în preajma ta, oamenii cu care ai stat, în ceaţă acum, ai început deja să-i confunzi sau pur şi simplu să nu-i recunoşti dacă vă întîlniţi întîmplător pe stradă.
Lipsa continuităţii este una dintre cele mai importante drame umane.
Mama ieşise să-şi facă plimbarea. Ca să mai ies din faza asta de moş care-şi pipăie memoria mi-am luat o bere şi mi-am pus c.d.-ul de la Ovidiu, ştii tu, cel pe care-l ascult mereu. Nu în întregime, ca să fiu corect. De pildă, azi nu aveam să mă bag în Interpol şi nici Grandaddy nu mă inspira. Mi-am desfăcut berea şi am început cu Gorillaz, „Feel good”. Îmi plăcea de ăla mic, anemic (cîntă „foarte conţinut”, vorba lui Adi; şi eu cînt la fel), mergea foarte bine cu starea mea de las’ că-i bine, las’ că-i bine, sau „6,7,9,10 – pula mea armata trece”. Mergea atît de bine că am continuat cu „Dare”, ceea ce nu fac de obicei. Am uitat să zic că la „Feel good” îmi imaginez mereu că eu cînt: în spate, pe scenă, e aparatura şi negrii şi nişte ecrane, totul pare f. tehnic, aşaa…şi în faţa scenei, pe marginea ei sau pe un scaun de bar stau eu cu retarda chitară rece şi bag acolo fără să mă uit la publicul în delir, mă uit în jos sau într-o parte şi sunt îmbrăcat foarte mişto. Aşa…Mi-am stins ţigara şi, ca s-o duc un pic spre ludic, am băgat Electric six cu „Gay Bar”, din care cel mai mult îmi plac versurile:
„Let’s start a war, start a nuclear war,
At the Gay Bar, Gay Bar”

Pe asta am început chiar să mă mişc şi atunci s-a trezit şi Saşa şi a început să sară cu picioarele din faţă pe mine, cum mai face ea. Ai crede că am continuat cu Jay-Jay Johansson, „So, tell the girls that I am back in town”, dar obosisem. Aşa că am făcut o cotitură drastică şi am preferat „Buenos tardes, amigo”, Ween. Mi-am aprins o ţigară şi am început să cînt cu tipul care-şi ia un autentic accent mexican aici, ceea ce mie nu-mi prea ieşea. E vorba de o tragică baladă western. Cu foarte multă tristeţe, tipul zice „buenos tardes, amigo, hola, my good friend” şi la strofa a doua, cînd zice: „you killed my brother last winter, shot him three times in the back (pronunţă „bac”), in the night I still hear mamma wheeping, o, mamma still dresses in black („blac”)”, înţelegi tonul răzbunător şi aşa mai departe. În fine, apoi insistă pe tragica moarte şi cum a promis mamei că o s-o răzbune, promite asta în faţa satului, şi apoi pleacă şi vine un pasaj de chitară gen Morricone care simbolizează epica urmărire a criminalului, pentru ca în sfîrşit, fratele răzbunător şi ucigaşul să se afle faţă în faţă. Numai că vocea fratelui răzbunător devine tot mai slabă şi neagră şi tot restul…După şapte minute de cîntat afli că de fapt chiar „răzbunătorul” şi-a ucis mişeleşte fratele pentru că acesta era mai frumos şi mai îndemînatic cu fetele şi, deloc neglijabil, se bucura de o dragoste preferenţială din partea mamei (cf. „mamma loved him the best”). Da, şi acum o să-l omoare şi pe presupusul ucigaş şi „the truth I’ll never have to say” şi asta-i tot. E foarte faină, sunt convins că Tarantino ar băga-o într-un film.
Problema era acum că începeam uşor să-mi pierd cheful şi să mă deprim (uite-l şi pe ăsta, cum l-a împuşcat pe frac’su pe la spate…şi eu, cum…), şi ce venea nu era tristeţe, mă cunosc, veneau nervii, ceea ce-i foarte aiurea, pentru că amesteci nervii cu apatia indusă tot de ei şi cu neputinţa fizică şi dă ceva mai mult decît plictis, e aiurea rău.
Am încercat din nou cu „Feel good”, dar nu mai mergea, degeaba, încercam să cînt tare, să mă bag din nou, dar degeaba. Impulsul meu autodistructiv m-a trimis direct înspre „The widow”…Aproape că am clacat dar am oprit-o cu voinţa încordată. Mi-am pus alt disc, cu valsuri de Chopin şi m-am dus la fereastră.
Era înnorat dar nu părea să fie frig. Fiind prînz doar, nu prea era lume pe stradă. Mă rog, din cînd în cînd mai treceau oameni pe la treburile lor. Mi-am aprins o ţigară. Femeia de la ziare aţipise pe scaun. Ce mă fac eu acum?, venea vocea cu autocompătimirea, o ştiam prea bine…M-am frecat la ochi şi pe barba care apucase să-mi crească puţin. O mamă trecea de mînă cu copilul ei de vreo trei ani, să zic. Asta-i doar aşa, o vorbă: trecea, pentru că din ea se poate înţelege că mergeau frumos împreună. Cînd, de fapt, ea-l ţinea strîns de mînă şi-l trăgea şi el se lăsa cu toată greutatea pe picioare. Părea că şi ţipă, dar nu auzeam nimic, era destul de straniu. Tipa se oprea din cînd în cînd ca să-l mai zgîlţîie şi, probabil, să-i promită lucruri, însă părea că nimic nu merge. La un moment dat i-a chiar tras o palmă la fund, numai că el a reuşit cumva să i se smulgă din mîini, a fugit un pic şi pe urmă s-a trîntit cu fundul într-o băltoacă mare şi a rămas acolo. Ea dăduse să fugă după el, asta pînă ce a văzut chestia şi apoi a rămas pe loc, cu mîinile atîrnîndu-i şi cu capul plecat. Ca un făcut, începuse să plouă, încet. Cu gesturi lente, dezolate, femeia îşi scoase mobilul, vorbi puţin, apoi se duse la copil. Îl ridică fără să-l privească şi (de data asta copilul mergea) făcu cale-ntoarsă. Asta e.
Lumina se schimbase înşelător, ca şi cum s-ar fi înserat. Ploua. O văzui pe mama întorcîndu-se cu paşi mici, rigidă. Departe spre lac, printre blocuri, un corb străbătu orizontul, diametral.

3. Svetlana

După ce am scăpat de mama, m-am gîndit să reiau „lista”, sau chiar să mă apuc de ceva de pe ea. Mi-am zis însă că mă simt mult prea rău şi că mai bine o las pe mîine. Şi atunci, ce să mai fac? Puteam să mă uit la televizor sau să-mi petrec timpul cu mai mult folos, adică să mai scriu la volumul de poezii!
Am scris două, dintr-un foc:

„Vine toamna

E mai frig.
Oamenii se îmbracă mai gros.
Unii mănîncă doar un covrig
toată ziua!
Chestia asta-i scandalos!
Primăvara e mai frumos.”

Şi apoi:

„Unde găsesc un goddam Kinley?

Mi-am luat un gin dar nu găsesc Kinley,
decît Kinley cu lămîie, care nu e bun.
Nu pot să-mi beau căcatul de gin. Distribuitorii
nu mai aduc Kinley, de aia nu găsesc.
Mi-am luat un gin. Şi ce dacă?”

Acestea fiind scrise, m-am oprit să fumez o ţigară şi să-mi verific la rece textele. Am operat nişte schimbări în pagină astfel încît să semnific alte nuanţe, după care mi-am aprins altă ţigară. Era bine.
Atunci a sunat telefonul şi mi-am dat seama că, într-un fel, îl aşteptam. Şi, da, era Svetlana. Acesta este un roman de dragoste. Desigur că uitasem vreo două cărţi pe care dorea să mi le înapoieze cît mai repede. Puteam chiar azi. Ca de obicei, ne-am dat întîlnire la Muzeu, neuitînd să stabilim că, dacă e cumva deschis şi înăuntru, să stăm totuşi afară (ea fusese la muncă şi zicea că nu-i frig ).
Da, aşa stau lucrurile…Adică, voi ştiţi că în constructele artistice umane (film, literatură etc.) cînd se despart eroii e realizată un fel de dramă, mai convingătoare sau nu. Pe lîngă sound-track (în cazul filmului), sunt o grămadă de mijloace de a o realiza. Fie că despărţirea e marcată prin chiar plecarea unuia undeva mai departe (ceea ce constituie un fel de closure, pune o amprentă mai decisivă asupra chestiunii), fie că ei continuă să trăiască în acelaşi oraş şi, uneori, se întîlnesc întîmplător şi atunci chestia e dureroasă, apare ea cu altul şi el se îmbată etc., află fiecare ce mai face celălalt (prin prieteni comuni) şi tot aşa, sunt o mie de feluri prin care să faci totul mai dramatic pentru că mai frumos. Or, iată că eu şi Svetlana nu aveam să avem parte de aşa ceva. Pentru că, vedeţi voi, viaţa e grea. Ea munceşte foarte mult şi s-a obişnuit să o ajut cu diverse chestii (plata telefonului, alte comisioane) şi eu, de asemenea m-am învăţat să mă ajute (cu bani, de pildă). Adăugînd la asta şi concepte ca „simţul datoriei”, „vina” etc. şi apoi cele ce ţin de sufletul omului, devenea foarte clar că urma să ne tot vedem o vreme…şi asta nu întîmplător, ci organizat, cu telefoane şi tot ce trebuie. Şi, cum prietenii noştri erau ai mei şi aveau să-mi rămînă tot mie, se ducea dracului orice formă de interacţiune neprovocată.
Aşadar, moartea dramei prin organizare (sau o corectă administrare a eşecului).
Apoi avea să vină obişnuinţa de a ne vedea (poate vom întreţine chiar raporturi sexuale de vreo două ori), eu ajungînd să cred că, în alt fel, suntem tot împreună şi tot restul. Numai că pentru ea (care va suferi mai mult la început) acesta e cursul firesc al lucrurilor şi eu mă prind în el (ca un prost ce sunt) şi-mi voi mai lua o puternică măciucă-n cap atunci cînd o vom chiar rupe-o. Şi atunci va fi cu atît mai rău cu cît ea şi-a realizat perioada-tampon, ceea ce înseamnă că va reveni la fireasca-i viaţă şi eu, ca un cîine, în fine…Cam aşa, deci.
Cît gîndeam mînios toate astea sau ceva în spiritul mi-am făcut o minimă toaletă pentru a ieşi. Ceva din mine îmi cerea să fiu neras şi mototolit, embleme ale suferinţei (adevărată, de altfel), acestea. Am deschis încet la mama ca să n-o trezesc în caz că ar fi dormit. Nu dormea, stătea sprijinită de pernă şi copia rugăciuni. Tresări şi ochelarii îi căzură un pic pe nas. Se speriase. M-am apropiat cît să-i pun o mînă pe umăr şi să-i spun cu o voce calmă că ies un pic. De lîngă ea, Saşa înălţă capul şi îmi linse mîna în speranţa că o iau cu mine. Reaşezîndu-şi ochelarii mă întrebă la cît mă-ntorc. „Nu ştiu, am cheile cu mine…”.
Mi-am luat haina neagră de piele şi am ieşit. Nu mai ploua şi parcă atmosfera se curăţase. Pe la scări începuseră să iasă fraţii. Majoritatea păstrau hainele verii, pantaloni albi de in, pantofi albi ascuţiţi, cu găurele, ţigările şi celularul la superelasticul de la chilot, pentru că n-ai unde să le ţii. Nu pot să vă spun cît de mult mă jenează existenţa lor, cît mă tem de instinctele lor şi aşa mai departe. N-o să-i înţeleg niciodată pe americanii care descriu aproape idilic cartierul. E de tot căcatul, cred că trebuie să fii o curvă de scriitor ca să ai ipocrizia de a te face că nu vezi cît de imposibile sunt aceste fiinţe onctuoase şi dogmatice care-l compun.
Mi-am aprins o ţigară. Abia aşteptam să mă plimb puţin şi să mă gîndesc la cum să fac cu Svetlana.
Ieşind din metrou la Romană mi-am dat seama că-i prea devreme dar nici să mă plimb nu aveam pînă la urmă chef. Puteam, în definitv, să mă gîndesc şi stînd, la Muzeu. Chestia că nu prea aveam bani şi că pînă vine ea n-o să-mi mai ajungă mi se părea brusc lipsită de orice fel de relevanţă.
Intrat pe lîngă Şcoala Franceză, oraşul şi zgomotele familiare sunt deja puţin într-o parte. Am început şi eu să-mi răresc paşii. Vedeam deja grădina închisă din trei părţi de case înalte. Era puţină lume, adevărul e că Svetlana exagerase cu vremea bună şi aşa mai departe, dar asta nu era foarte important. De fapt era bine că nu era lume căci n-aş fi avut chef să mă tot salut şi să schimb cuvinte cînd trăiesc un moment dureros al vieţii mele. Nicidecum. Decorul era tocmai bun. M-am aşezat la masa mea, de unde pot să mă uit pe stradă şi totodată la bătrînul care stă în balcon. E un moş care locuieşte într-o casă frumoasă, cumva în diagonală faţă de cîrciumă şi care stă mult în balcon, cu un halat cărămiziu de spital şi cu un fes pe cap şi se uită la lume. Se uită el, mă uit şi eu. Mă rog…
Chelnerul Marcel mi-a adus zburdînd primul Ciuc. Săracul, nu ştie că toate astea se vor termina în curînd. Amabilităţile, vreau să zic. O să intru într-o perioadă mai neagră, o să beau de toţi banii pe care-i am la mine fără să-i las bacşiş deloc, poate o să-mi schimb caracterul şi o să fac chiar scandal, o să cînt tare sau poate o să recit chiar…Şi el nu ştie nimic. O rază mică de soare străbătu firav umbrela galbenă făcîndu-mă să mă-nfior de plăcere. Tocmai îmi stingeam bine ţigara (nu suport mucurile care mai fumegă şi chestii de astea) cînd intră Th., un scriitor destul de ciudat cîndva. E cu vreo zece-cincisprezece ani mai mare ca mine. Îmi plăcea de el, avea, printre toţi artiştii locali, o rezistentă fibră burgheză care-l făcea să privească, în cuminţenia şi singurătatea lui, îl făcea, zic, să privească lucrurile fără milă şi destul de corect. Poate un pic limitat, căci doar sceptic şi de o mizantropie destul de încrîncenată, dar, repet, destul de corect. Fiind foarte înalt umbla uşor adus de spate. Constatai cu o uşoară uimire că şi el era îmbrăcat de vară, adică într-un costum uşor, alb, şifonat, o cămaşă moale, gri, şi sandalele care-i lăsau la vedere picioarele uşor prăfuite. Mai purta o panama, chestie care altfel mi s-ar fi părut deja cam prea mult, dar cum era el, blond, cu o barbă aproape invizibilă şi mai mereu prins de soare, ziceai chiar că e prin Alger sau cam aşa, genul acela de look pe care eşti convins că-l au personajele epuizate din cărţi ca Sheltering sky sau Străinul.
Nivelatoare chestie, nostalgia…Ca şi frăţiorii, evident că suferea de frig. „Drăcia dracului, nu m-am îmbrăcat deloc bine”, zise zîmbind în timp ce-mi întindea mîna. Am zis şi eu ceva şi ne-am continuat conversaţia în picioare. Nu stăteam mereu la aceeaşi masă, uneori abia dacă înclinam capul în trecere, asta pentru că ne tot vedeam pe acolo. Ca de obicei, a avut bunul instinct de a nu se aşeza. Ar fi fost destul de aiurea altfel. Ar fi rămas şi după sosirea Svetlanei, nu ştiu cum se face că ne plăcea pe amîndoi, deşi pe ea chiar nu înţeleg de ce. Poate pentru că era atît de simplu, bună. Sau poate ne plăcea cumva la pachet, pentru că eram împreună, habar n-am şi nici nu mă interesează atîta timp cît, aşa cum spuneam, nu s-a aşezat.
M-am lăsat mai pe spătarul scaunului alb, cu mînere pentru coate, şi mi-am mai aprins o ţigară. Fumul, cum se împrăştia el irizat cînd şi cînd de-o rază slabă, convalescentă, fugară…În fine, sunt mort după chestiile astea, fragile. Pot trece ore, aşa, cu mine, o sticlă şi ţigări şi tot ce mai trebuie dar, mai ales, linişte. E mai aiurea că pînă la urmă te îmbeţi. Grădina se aglomera totuşi şi zumzăitul, sunetul repetat al sticlei ciocnite de sticlă deveneau mai pregnante, nu neplăcute încă.
Th. se adîncise între tufele verzi ca într-un fel de separeu. Obişnuia să bea tării, chiar şi vara.
Se însera şi Svetlana nu venea. Ştiţi voi, băutura ţi se duce întîi în picioare şi apoi parcă se căptuşesc sunetele (bănuiesc că, de fapt, asta ţine de sensibilitatea fiecăruia) şi umbrele se lungesc uşor şi devin tot mai inconsistente, ca într-un roman din mitteleuropa. Se mai întîmplă să intri într-o depăşire a logicii fireşti, ca în mijlocul mişcării apei supte de chiuvetă. Te gîndeşti la cum scria cineva de „peisajul selenar în care cîinii urlă la lună” şi ţi se face greaţă, pentru că tu tinzi să-ţi reprezinţi chestia şi nu se poate – şi încercarea asta îţi face greaţă. Şi gîndul la păpuşile ruseşti sau la lanţul cauzal îţi poate face greaţă.
M-am hotărît. M-am ridicat încet şi deja cumva prea atent să nu răstorn ceva şi m-am îndreptat spre masa lui Th. Văzîndu-mă cum făceam asta, pot să spun că arătam minunat. Acum, întrebarea e: pentru cine, de ce, şi ce dacă?
Th. citea ceva. M-am oprit lîngă masa lui scărpinîndu-mă în cap şi el m-a privit afabil, fără să se teamă că, de data asta, aş vrea eu să mă aşez la masa lui.
- Salut.
- Salut.
- Spune-mi, te rog, mă poţi împrumuta cu nişte bani pînă săptămîna viitoare?
- Sigur, şi a început să se caute poate un pic prea precipitat prin buzunare.
Odată banii făcuţi, am mai schimbat două vorbe şi m-am întors la masa mea. Între timp se aprinseseră felinarele şi mi-era clar că Svetlana nu mai vine. Generaţia mea e clar hedonistă. Formele de implicare politică îi sunt fragile şi efemere, dacă nu, pur şi simplu, false. Singurul fel de angajare acceptat e pe o logică f. soft, de cool. Or, asta nu poate fi decît stîngistă (stînga are mult mai multe gadgeturi şi produse-cult). Stînga mai are avantajul de a fi spălată estetic (există o artă stîngistă categoric valabilă), cît şi prin indivizii care o susţin, spre deosebire de o dreaptă mărginită la ura faţă de comunism şi aplecarea înspre o metafizică extrem de dubioasă. Oamenii din generaţia mea, avînd un puternic cult al individului foarte personal nu aveau cum să creadă în valorile dreptei primare: familie, Dumnezeu etc. şi nu aveau timp să se gîndească la o alta. Erau întorşi înspre sine, chiar şi stîngismul manifestîndu-se, după cum am mai zis, la nivelul unei atitudini ce se roteşte în jurul proprie-i axe, în vid. Din punctul acesta de vedere aduc mai degrabă a occidentali optzecişti. Cred în realizare personală, pop-art, auto-exprimare şi analiză, atitudine şi responsabilitate faţă de sine. La prăbuşirea şi îngroparea dreptei au mai contribuit, în afară de intelectualii păşunişti, organizaţii primitive precum „Noua Dreaptă” sau biserica. Svetlana nu se mişca deloc în zona de care am vorbit. Deşi liberală în retorică, era clar „un om de stînga”, prin formaţie şi compasiunea la care o obliga munca şi faptul de a trăi în ţara noastră. Pentru noi era de neimaginat un asistent social altfel decît pregnant de stînga. Era de ajuns să te gîndeşti că: în sănătate, oricîte programe liberale f.o.k. s-ar face, ele se bazează pe o capacitate de informaţie pe care n-o s-o atingă never-ever un bătrîn singur sau un muncitor semianalfabet (nu vorbeam niciodată de lipsa banilor). Ea dădea de astfel de chestii în fiecare zi, era job-ul ei, care nu are cum să nu te mutileze.
Şi era clar că nu mai vine. Atunci nu mă gîndeam că i s-o fi întîmplat ceva (deşi ar fi trebuit, era educată cît să nu facă faze de astea), mă gîndeam, deja beat, la generaţia mea (care înseamnă prietenii mei) hedonistă, lipsită de „profunzime”, prin care termen nu înţelegeam vreo aplecare înspre hermeneutică, ci mai degrabă „profunzime” în sensul în care imaginea unui copac reflectată în apă e mai semnificativă decît în sine. Am fost destul de prins de ea la un moment dat. Îmi plăcea că e nevrotică, mereu hiperexcitată, că va prefera mereu acţiunea gen Heinrich Boll (chiar dacă eroică şi de aceea uşor retardă şi naşpa) epocii baroce a stencils, toate acestea fiind însă lucruri care ne făceau convieţuirea aproape imposibilă. Nu totul e strigător la cer, nu totul cere un răspuns coerent imediat, la dracu’!
Terasa se umpluse demult cu oamenii locului. M-am uitat să văd dacă n-a plecat Th. şi nu plecase. Atît că nu venea Svetlana şi eu mă îmbătasem deja, aşa că, într-un fel, degeaba ar mai fi venit, acum. L-am chemat pe Marcel să-i plătesc. Din obişnuinţă mi-a zis „să vă fie de bine” şi s-a chiar aplecat niţel, fără să ştie că nu i-am lăsat mai nimic. Bietul Marcel! Era tîrziu, pierdusem metroul şi trebuia să mă reapuc de obiceiul de a merge mult pe jos. Mi-era chiar frică, cum nu-mi fusese vreodată în perioada mea cea mai de căcat, de mistică beat, cînd vedeam Oraşul ca fiind sfînt, împreună cu Mama Noapte şi orfanii lor, mişcîndu-se hieratici pe străzi. Îmi înfundam mîinile-n buzunarele hainei şi mergeam, uşor cocoşat, timp de-o oră, pînă acasă.
Înainte să plec m-am dus să mă piş. Mă spălam deja pe mîini cînd a venit şi Th. să se pişe. Cum stătea în spatele meu şi eu îl priveam prin oglindă, şi-a întors capul şi mi-a zis:” Tu o ştii pe fetiţa mea…mă îngrozeşte. A făcut deja patru ani şi am impresia că, în continuare, tot iubeşte toţi oamenii şi are, aşa, o încredere prostească…Pare să nu conceapă că, uneori, trebuie să-i fie frică. Mă gîndesc că-i foarte posibil ca atunci cînd va începe să iasă cu băieţi să fie nevoită să poarte o mască de gaze în poşetă. Asta e…şi ea tot rîde şi are încredere şi iubeşte pe toată lumea…” L-am privit atent prin oglindă. Se aştepta să-i spun eu ceva?! Nu apucase să se spele, aşa că nu i-am întins mîna la despărţire.

4. Acasă

Eram foarte obosit cînd am ajuns, n-o mai făcusem demult. Cu mersul pe jos şi aşa mai departe. Nici nu mai trebuie să spun că am avut incidente. O să defulez foarte urît cîndva, asta-i clar. Maidanezii semi-sălbatici, ţiganii care abia aşteaptă să se facă cald ca să stea toată noaptea în curţi, la colţuri de bloc, peste tot, peştii din Buzeşti, sigur, frăţiorii, cei mai răi dintre toţi, dar astea le ştiţi voi, ştiţi prea bine, nu-i aşa că le ştiţi?
Am deschis încet uşa şi am intrat în hol, împiedicîndu-mă apoi de un scaun care m-a întins pe jos cît sunt de lung. Gemînd de draci şi durere mi-am controlat buzunarul hainei, ca în bancul cu scoţianul, ăla cu „sper că e sînge”. Nu era nimic, totul era în regulă.
Se deschise uşa de la sufragerie şi în cadrul ei apăru tîmpitul de frate-miu, care îşi exprimă regretul pentru cele întîmplate şi mă ajută să mă ridic. Aşa e, uitasem de prezenţa lui. Vine probabil şi din faptul că n-am crescut împreună. La noi era cred o fază cu concediile de maternitate pe vremea cînd l-a făcut mama; sau aveau ai mei probleme, nu ştiu care a fost faza, n-am vorbit despre asta cu ei. N-am vorbit toată viaţa nimic cu ai mei şi cînd spun „toată viaţa” mă refer la viaţa lor: acum tata e mort şi mama a fost „to Bedford”, de unde s-a întors pe jumătate şi nu mai e bună de nimic. Aniway, maică-mea l-a dat de foarte mic (pe frate-miu, abia înţărcat, cum se zice) la bunici, unde a stat pînă a început liceul. De aia zic că n-am prea avut noi treabă.
De aia tind să uit uneori de prezenţa lui. Mi-am scos sticla din buzunar şi atmosfera era cumva de aşa natură că să stăm cu ea între noi şi să mai vorbim. Nu ne mai văzusem de cînd cu înmormîntarea lui taică-miu, eu stăteam la Svetlana de mult timp şi tot restul. Mi-a explicat ce era cu scaunul. Avusese el ceva probleme cu un vecin de palier, ceva legat de nişte bani, şi ăsta a tot făcut scandal la uşă, aproape s-au bătut, i-au despărţit vecinii, în fine. A rămas maică-mea cu pata să pună un scaun de care să se împiedice tipul cînd vine să bage cuţitu-n frate-miu şi, după aia, să-l facă Saşa bucăţi. Saşa mi se urcase-n braţe.
După episodul epic nu mai aveam ce vorbi. Faza-i că frate-miu-i tîmpit. Era un copil deştept, dar odată cu adolescenţa (cea mai idioată chestie care i se întîmplă omului) s-a tîmpit total. E genul cel mai cretin: frăţior care se crede şmecher de oraş şi nu e nicidecum aşa ceva. Dar tu nu ai cum să i-o scoţi din cap raţional, cu o incredibilă capacitate de a se autosugestiona el se vede pe sine foarte clar ca fiind şmecher. Ca ştiind să se descurce. Şi nu ştie şi e prost. Prima lui gagică a fost una de telefon. În sensul că tipa era din Constanţa şi el ne pîndea să adormim, după care o suna de pe fixul nostru pe mobil şi stăteau de vorbă îndelung, ore întregi, cum e foarte adevărat că obişnuiesc să mai facă îndrăgostiţii. După care a furat nişte bani de la bunici, ne-a lăsat un bilet („nu mă aşteptaţi. n-o să mai mă întorc nicio dată”) şi s-a tirat la gagică. Care i-a dat totuşi un mult prea rezonabil liber, aşa că s-a întors după două zile şi tîmpiţii l-au primit. Doi ani n-am mai avut telefon – e foarte aiurea să ai prieteni nonşalanţi, ca ai mei. Să-ţi dai o întîlnire de pe o zi pe alta e deja cam mult pentru ei:
- Deci, ne vedem mîine?
- Da, nu ştiu, vorbim…
- Dar, Ovidiu, eu n-am telefon…
- A, da.
A, da…singurătatea de care e atît de plină literatura lumii (păcat că de cele mai multe ori e vorba de singurătatea omului, şi din asta înţelegeţi voi ce vreţi)…şi nimeni nu reglează dracu’ conturile odată! Cea mai exploatată situaţie dramatică (căci cea mai la îndemînă) şi degeaba, mănîncă din ficaţii tăi, îţi perturbă imaginea asupra lucrurilor…Trăieşti rău, n-ai telefon, n-ai calculator, îţi scrii cartea de mînă şi asta te face să te simţi retard din start – şi cartea iese cam hipioată. N-ai bani, e deja penibil cum nu ai bani, îţi faci berile de la prieteni sau tipi abia cunoscuţi. Se fute imaginea asupra lucrurilor, ziceam. Prietenii cuplaţi sau siguri pe ei ţi se par suficienţi, uşor se dezvoltă complexe de superioritate din cel mai rău fel. Şi ei sunt binevoitori cu tine şi îţi fac servicii şi tu le iei de-a gata, o dată pentru că eşti un artist, ce pula mea!, şi apoi pentru că ei trebuie să plătească pentru că eşti slab şi singur şi suferi şi suferinţele ei ţi le dau şi…deci, să plătească…pentru că stau în chirie, ies, văd dvd-uri şi tu nu ştii cum ar trebui să se scrie dvd, se duc la net, mai tîrziu au net şi mess, muzici şi pe tine te dau încet afară, la televizor, băut cu poeţi bătrîni, e ridicol – te dau într-o lume care nu-i totuşi a ta, ai toate premizele pentru a nu fi a ta şi te regăseşti totuşi acolo, vorbind de Mazilescu cu oameni care pretind că i-au fost apropiaţi şi-l ţin de sfînt, în timp ce ei te-au împins uşor afară şi acum îşi trimit mesaje şi Green şi Fire, Cinematecă, MNAC şi fumat şi albume şi tu vorbeşti tot mai des cu tine, cu voce tare I mean, spunîndu-ţi pe nume, Alex. Şi ei sunt drăguţi şi buni cu tine dar se simt superiori, îţi spui, şi haine de la second şi tu ce-ai mai făcut, Alex, rămîi cool cînd în tine creşte verde ceva infestat şi ei te ajută şi tu-ţi exprimi recunoştinţa disproporţionat (pentru că-i invidiezi şi îi urăşti, din lumea în care te-au scos pentru că n-ai telefon, nu ştii calculator, n-ai telefon). În fiecare după-amiază pleci din casă pentru că nu poţi sta în casă, dar n-ai bani, n-ai unde te duce, n-ai nimic, zici, şi o iei pe jos spre centru, e între după-amiază şi seară, n-ai ce citi, mergi spre centru printre fabrici falimentate, triste cum ruinele pentru romantici probabil (sigur că nu-i aşa), deasupra cărora zboară ciori, faci în cap versuri misticoide despre viaţa ta şi nicăieri nu eşti tu, vorbeşti şi ai destul discurs ca să spui orice, dar nicăieri nu eşti tu, uneori ai bani şi mergi să bei singur, pentru că n-ai telefon, alteori stai cu tipi doar pentru că-i cunoşti şi vorbeşti, pentru că nu taci, tu nu prea taci, dar nicăieri nu eşti tu şi alteori eşti singur noaptea în Fire, dă-mi cu ceva-n cap, dă-mi cu ceva-n cap.
Cam aşa-i cu frate-miu. E deja vreo două. Stăm în bucătărie pentru că nu ştim cum vom dormi şi nu vrem să vorbim despre asta. Unul dintre noi ar trebui să doarmă-n camera unde dormea taică-miu, asta-i clar. Şi mie nu-mi vine deloc. Dar frate-miu a stat acasă de atunci, nu pot să vin eu acum şi, mă rog, să…E linişte acum. Şi cald, aproape cald încă. Fumăm amîndoi şi el pare destul de obosit, arată rău, e şi destul de urît. Stă-n maiou şi tace. N-aş zice că ne deranjăm acum. De afară nu se aude chiar nimic. Svetlana începe să-mi stea pe cap.
O auzim pe maică-mea. Şi-a aprins lumina şi probabil stă doar în pat. Mereu face aşa de cînd a îmbătrînit. Se trezeşte din somn, îşi aprinde lumina şi stă. Bănuiesc că bătrînii reuşesc în timp să-şi dezvolte o viaţă interioară mult mai bogată decît restul oamenilor şi, desigur, mai bogată decît au avut ei înşişi cîndva. Şi asta nu ţine deloc de educaţie. Creşte, se pare, ca un auxiliar care să-i ajute în ritmul lor nou. Altfel ar înnebuni de plictiseală şi singurătate. Sunt familii mari în care e mereu şi un bătrîn de care nu are nimeni timp. Îl aşază undeva şi îl lasă acolo, deseori fără să-i dea ceva de făcut. E unul chiar la bloc. Cum dă soarele îl scot în faţa scării pe un scaun şi îl lasă uneori pînă seara. Nu face efectiv nimic, stă cu cîinii din cartier în jurul lui. Rezistă aşa de vreo doi ani. Ce-o fi în capul lui sau al maică-mii, ce mai mişcă acolo după scurtcircuitare, aş putea să mă gîndesc la asta vreodată fără să-mi fie frică?
E o nebunie ce-i în casa asta acum. Îmi las capul în mîini. Zic: „Bă, aş avea nişte telefoane de dat pentru muncă şi aşa mai departe…poate te culci tu dincolo…Doar în seara asta şi după aia o să te las pe tine, da’ dacă ai putea, doar diseară…” Nu poate să-mi zică că nicidecum, n-are energia să se certe, să ţipe şi aşa mai departe. Dar va veni şi asta, va veni.

…

Sun la Svetlana. Doarme, probabil, sau poate nu-i acasă, gagicile tind să se scoată la băut cînd se-ntîmplă faze de astea. Se duc în club, bagă shoturi, dansează împreună ca să tachineze masculii, Thelma & Louise, faze, mă rog, se distrează copios. Las să sune şi-mi aprind o ţigară. Răspunde. Pare ruptă de oboseală. „Saluuu’, zic, ce faci dragă? Te-am aşteptat dar tu n-ai venit şi…în fine, totuşi tu m-ai chemat şi nu se face, înţelegi, cam asta e, nu se face…” Linişte. O aud cum îşi aprinde o ţigară. „Da, scuză-mă”, zice şi apoi nimic. Tac şi eu pînă o aud întrebîndu-mă ce e, dacă-i vorba de cărţi să fixăm o altă întîlnire, poate o sun eu mîine sau aşa ceva. Ce-i asta? Sigur că nici eu nu înţeleg nimic. O fi faza cu femeia secată, care a trecut de durere şi aşa mai departe şi acum e pur şi simplu goală? „Dar politeţea, Svetlana, măcar politeţea şi tot rămîne…”. „Poftim?”. Aşa e, nu înţelege. Gîndurile de mai sus le-am formulat în cap şi apoi le-am continuat cu voce tare doar de la un punct încolo, aşa că n-are cum să înţeleagă ce vreau să zic. Dar nici eu n-am chef să reiau. „Mă rog, scuză-mă, ţi-am zis, m-am anturat (ăsta-i de la mine) cu nişte colegi şi am uitat, în fine, asta e…acum nu mă fute şi tu, vorbim altădată…”
Pot auzi prin receptor cum se trînteşte uşa la baie. Probabil că i-o fi făcut semn să nu mai facă zgomot, pentru că nu mai aud nimic altceva. Închid încet.

…

Să fi trecut o oră de cînd stau aşa. O mîngîi pe Saşa, mă ajută să mă liniştesc cît de cît. Or fi adormit, el cu mînile pe sînii ei mici, gata să-i mai dea un show cînd se trezesc. A futut-o hard-porn şi acum or fi adormit, cine ştie. Pun mîna pe telefon şi rămîn aşa.
Ce nu-mi plac chestiile astea extreme! Am transpirat şi parcă mi-e frică de ceva, tot verific uşa, o.k., e-ncuiată. M-aş îmbrăca să ies. Îmi aprind o ţigară. Se freacă de el prin somn, sigur că da. Aud foarte clar voci şi-mi bag în cap tot felul de chestii pînă să-mi dau seama că a pornit mama radioul.
Adevărul e că nimeni n-a zis c-o să ne fie uşor. Nu sun pe nimeni, nu-mi sun prietenii acum.

…

Sună. Nu ştiu cînd am adormit. Încă nici nu e dimineaţă ca lumea. E Svetlana. Închid. Părea obosită…Mă întind şi încerc să adorm dar nu merge, bine măcar că trebuie să merg la muncă. Ca într-o carte de psihologie pop, ceva gen „Şi sufletul poate fi tratat”, încerc să mă gîndesc la mare, la o plajă albă al cărei nisip pare să-l am mai degrabă în ochi acum, mă rog, încerc să-mi fie bine. E un impuls firesc, dacă stai să te gîndeşti. Sună. Nervii mei, bieţii, şi trupul parcă mi-e băgat într-o maşină de tasat. Ridic receptorul, parcă zic ceva ce nu poate fi reprodus şi apoi închid şi decuplez telefonul.
Mă gîndesc la tranchile pe care nu mi le permit şi aşa, la prozac şi toate escrocheriile companiilor farmaceutice care te vindecă de boli pe care tot ele ţi-au băgat în cap că le ai, „alungă-ţi bluesul”, ştiţi voi, şi aş vrea să am ceva acum, să nu mai trag de mine, să fie bine. Naşpa-i nu că nu-mi pot stăpîni plînsul, ci că nu-l pot face mai puţin zgomotos.

…

Dimineaţa e…rece. În ultimul timp cafeaua şi pasta de dinţi au început să-mi dea o stare de vomă. Mă duc la muncă. Nu mă gîndesc la nimic, în afară de o tîmpenie cu care nu ştiu cum m-am trezit în cap. Altfel o să stea lucrurile de acum.
Cînd ies din metrou încep să mă grăbesc puţin, şi mă tot împiedic de o bătrînă care şi-a făcut piaţa şi acum merge încet spre casa ei mare. O să-şi dea drumu la radio şi o să se apuce să facă de mîncare, azi nu mai iese din casă, aventura s-a terminat, mi se pare insuportabil că nu pot fi în locul ei, ea.
La ziarul la care sunt nou angajat o să dau pe cineva afară. Întîi ne-au dat pe noi afară alţii, la alt ziar. Acum mergem noi să-i dăm afară pe alţii. Ei nu ştiu cîţi şi care o să plece. E vorba de un ziar de căcat, toţi tipii de acolo sunt în vîrstă, ar merita să-i împuşte cineva pentru existenţa lor penibilă. Au lucrat toată viaţa la ziarul de căcat şi acum clar că n-o să-şi mai găsească-n altă parte, sunt inapţi pentru asta. La început ne priveau doar animalic, acum sunt pe defense şi umilinţă, încearcă să glumească cu noi şi să se facă utili. Cît mai utili. Duc eu pagina, dă la mine şi tot aşa. O să plece peste vreo două săptămîni care nu se mai fac odată să nu-i mai văd. Acum cîteva seri am ieşit la fumat, rescrisesem şi tăiasem articole de-ale lor pe monden, cultură, pe ce vrei. Aveam capu’ atîta şi am ieşit la fumat şi o tipă-n vîrstă care o să plece sigur mi-a zis că ce apus spectaculos şi eu i-am zis că de la poluare şi ea m-a ignorat cu o graţie desăvîrşită.
Svetlana.
Soarele s-a ridicat şi străluceşte în geamurile blocului cu ziarul, e orbitor. Blocul are mai mult de zece etaje, nu ştiu cîte. Avem mac-uri. Pe măsură ce-mi adun presa ca să fac mondenu simt că aş avea nevoie de un concediu. Azi ne dau telefoanele. Pînă acum tipii n-au avut mobile, îşi terminau treaba cînd plecau din redacţie. Pînă acum două luni au lucrat pe maşini de scris.
Tom Cruise, Penelope Cruz, salut Ada, salut cel-mai-elegant-băiat-din-redacţie vezi că-ţi pun ceva pe mess dă şi tu un print şi vezi cît îţi iese, cafea, a murit un acţionist vienez, pe la jumătatea zilei încep să am o privire tîmpă şi mi-e teamă că-i aşa de evidentă că o să fiu dat afară. Dar sunt doar fixuri din capul meu astea, nimeni nu vede desigur nimic, glumele îmi ies la fel de bune ca de obicei, pur şi simplu zburd de parcă-s pe baterii şi la un moment dat trebuie să fac un necrolog, a murit un scriitor. Pun titlul: „…lasă lumea literară muci de durere”, dar nu vrea Ada, e conservatoare, glumele curg. Cafea. Între toate astea am la un moment dat un scurt flash de memorie spontană care mă crispează – eram obosit într-o seară, abia venisem de la muncă şi beam în bucătărie. Mă pregăteam să intru-n cadă şi i-am zis la Svetlana că ce nasol că nu am vreo revistă de cultură să citesc cît stau în cadă şi simt cum mi se înmoaie corpul şi nervii şi ea a zis că am pentru că-mi venise revista care venea mereu şi eu eram aşa de bucuros şi mă făcusem deja puţin şi i-am zis tu pentru mine eşti ceva ca porumbelul păcii, vroiam să zic că-mi aduce numai veşti bune şi greşisem şi mi-am dat seama şi m-am corectat rapid, nu ca porumbelul păcii, ca porumbelul lui Noe. Îi plăcea de mine, se vedea pentru că avea o privire extrem de inteligentă cu care se uita la mine atent şi zîmbind. Da, şi asta e o gheară rece în stomacul meu acum, mă îndoaie pe scaun şi trebuie să mă uit în monitor cu ochi mari şi aburiţi. Caut pe media şi găsesc numai chestii vechi, caut prin drudgereport şi nimic, respiraţia mi se reglează uşor, bag un mess furios cu Adi, ies singur la fumat şi mi-ar plăcea uneori să fiu la ţară (deşi nu suport să fiu la ţară) şi dacă plouă să fie totuşi călduţ şi să stau într-un chioşc deschis sau pe verandă să beau vin sau bere sau votcă sau coniac cu cineva. De obicei nu observ cînd se face seară dacă-s la muncă. Am lucrat cîndva într-o redacţie fără ferestre, parcă erai într-un laborator. Ciprian, de pildă, a clacat. Era destul nasol dacă ieşeai afară şi-ţi aduceai aminte că ziua e împărţită în momente ale ei. Altfel nu mi se părea cine ştie ce chin. E seară. De unde sunt aşezat, frăţioare, cu tine vorbesc, pot vedea dedesubt maşinile care curg spre Unirii tăind aerul fluid şi metalic, un fel de plumb lichefiat, şi pot vedea băieţii de la politic reflectaţi în geam. Ei lucrează mult, paginile noastre sunt date deja. Se simte. În sensul că glumele plutesc deja peste calculatoare (se glumeşte enorm printre colegii mei şi nu-s eu genu de tip care să fută meciu), cu voce mică, e ca dimineaţa după o petrecere, ne întindem şi ne troznim oasele, eu nu vreau să merg acasă, rămîn de serviciu şi asta mai saltă puţin buna dispoziţie care începea deja să crească.
Seara tîrziu se dă drumu la băutură în ziar. Cer trei ca să nu sperii pe nimeni. E Ruxandra pe mess. Asta îmi saltă starea cu cinşpe trepte, draga de ea. Cam de pe cînd a plecat am început toţi să lucrăm mai pe bune şi asta a accentuat teribil senzaţia de univers ostil şi rece. Ne-am împrăştiat dar nu-i doar asta, cu asta creşte şi paranoia şi se inventează imposibilităţile, misunderstandingul şi persecuţia, singurătatea, nefericirea, tristeţea. Mă întreabă ce mai facem şi nu ştiu cum să-i spun că nimic. Mi-au venit berile, asta e bine. Mi-a lăsat Adi nişte bani pînă la salariu, Adi e un om bun, are chestia asta în el că atunci cînd nu te aştepţi se gîndeşte. Eu nu m-aş fi gîndit, sunt sigur. O rog să mai stea pe mess şi tot restul, ea zice că stă şi că să nu mai fiu isteric. Toate sunt bine acum, e o chestie extrem de confortabilă ce mi se-ntîmplă. Sunt bucuros. O ştiu de o grăma de timp şi tot pîndesc să stau de vorbă cu ea. Am stat o grăma de vorbă şi tot. Uneori mi se pare că suntem doi-bătrîni-într-o-poză-supraexpusă. Povestesc, povestesc tot, doar să nu zică că mîine se scoală la, că are un film pe care vrea să-l vadă de mult, că în definitiv poveştile de litere din ro n-o prind nici de frică, că, în fine, ieşirile ei dintr-o discuţie. Pe măsură ce mă îmbăt şi încep să fac figuri de stil şi să mă plîng că sunt mai puţin inteligent decît cei din jurul meu depăşim pragul de informare şi începem să vbim ca şi cum n-am fi pe mess. La telefon mai degrabă.
Svetlana.
Afară e linişte, la job se aud televizoarele puse pe Realitatea şi uneori iese cîte un print (băieţii de la politic), am momente în care mi se pare că mă ajunge somnul din urmă, Ruxandra mai mult ascultă decît să bage şi atunci cînd bagă e pe bătrîneţe şi deziluziile vieţii. Draga de ea, se întîmplă să-mi rîdă cîte o glumă şi asta e bine, mi se pare că pe mess sunt mult mai mişto decît face to face. Din reflex mai bag cîte un mediafax dar de obicei nu se întîmplă nimic peste noapte într-un spaţiu safe precum cultura. Îmi place să-i zic Ruxandro, ca într-un film cu haiduci. Îi povestesc că cel mai mult îmi place să stau pe mess cu Ovidiu. Pe urmă vine Adi. Dar pe urmă vine ea. Îi povestesc. Ţi-ar veni să plîngi despre unde îşi găsesc tipii resursele pentru o existenţă acceptabilă – în minunile tehnicii. Aflu, mă lasă să intuiesc cum arată o zi de-a ei: job pînă pe la şase sau chiar mai devreme, piscină (Ruxandra are un cult pentru înot, ca şi mine, dar ea înoată mai mişto), pe urmă uneori se opreşte puţin într-un bar frumushel unde bea ceva şi pe urmă acasă – net. Îmi place asta, îmi place genul ăsta de singurătate clean. Într-un spaţiu dezinfectat. Un loc care arată ca o machetă a unui student la Arhitectură şi în care Ruxandra e o figurină care există şi continuă. Îmi place asta. Deschid a doua bere, aprind o ţigară.
Afară a început să bată vîntul. Suntem foarte sus aici şi unele prefabricate se clatină şi fac zgomot. Asta îţi poate face pielea de găină. O fac să rîdă şi avem mici neînţelegeri de mess – uneori ce zic pare să răspundă aiurea la ceva ce a zis ea şi eu nu ştiam, cînd de fapt răspunsul era pentru ce zisese mai devreme.
La sfîrşit unii dintre bieţii bătrîni care se încăpăţînează să tragă de ei pe cîmpul de luptă oftează şi îşi troznesc încheieturile în timp ce eu îmi iau haina şi pornesc agale prin noaptea rece de neon spre un loc în care să beau ceva. Văd un taxi şi mă răzgîndesc, mă urc să mă ducă acasă. Şoferul e tînăr şi arată ca un copywriter cu vederi uşor de stînga. E relaxat, dacă mă-nţelegi, genul de băiat cu care mi-e clar că n-aş putea să beau o bere vreodată. Mă gîndesc la Ruxandra, cum se face că nu-mi pot aminti s-o fi văzut vreodată penibilă sau jegoasă, cum ni se mai întîmplă tuturor, nouă, fiinţelor umane, ştii ce zic. Cred că e de la bani. Nu că i-ar întoarce cu lopata, dar printre tipii care au crescut într-o relaţie ok cu banii, adică pentru care asta n-a fost vreodată o urgenţă, printre copiii ăştia daţi dracu de frumoşi am văzut cele mai mişto exemplare ale speciei. Aici vorbesc de cei care şi-au făcut şi o cultură personală care să li se potrivească ca o mănuşă, ăştia sunt nişte prinţi de-ţi vine să-i mănînci – privirea deschisă şi sufletul mare.
- Auzi, puştiule, tu ce poziţie ai faţă de Vama Veche?
Îmi aruncă o privire cam dintr-o parte, ciudată pentru un copywriter care merge mai mult pe chill la viaţa lui.
- Vreau să zic…crezi că se manelizează, că spiritul locului este alterat prin prezenţa a tot felu de figuranţi?
- Auzi, moşule, uite ce e…,
A început să se crizeze puţin. Cred că l-am confundat. Poate mă bate. Vreau să zic, mi se întîmplă foarte des asta, să judec oamenii după aparenţe – e firesc să te mai şi înşeli uneori.
- Uite, mie, de exemplu, nu mi se pare. Nu cred că ar trebui salvată Vama Veche. Tu ce crezi?
Puştiul dă drumu la muzică demonstrativ. OK, mie nu trebui să-mi spui de două ori ceva. Îmi aprind o ţigară. Puştiul îmi aruncă o privire criminală, pe sub sprîncenele care stau sub boneta lui jamaicană.
- Chill, man…- eu îi zic asta.
De data asta e convins că fac mişto de el. Fac? Nu cred. Lucrurile devin alerte. Şi dacă te gîndeşti că e vorba doar de o chestiune de stil.
- E doar o chestiune de stil puştiule, las-o aşa, mai apuc să-i zic în timp ce frînează brusc.
Ne-am cam ambalat. Nu m-a lăsat departe de acasă dar nici chiar la scară nu sunt şi faza-i că, pula mea, sunt deodată mult prea obosit, e prea dur totul, înţelegi. Şi nu poţi face mereu faţă, nu poţi fi mereu elegant în pula mea, asta e. Din experienţa mea foarte puţini tipi acceptă cu adevărat asta. Transpir. Mi-e frică. Am nevoie de o piesă, ceva, oricum.
Maică-mea mă ia tare de cînd intru, e ce aşteptam şi nu se întîmplase încă. OK, deci ăsta-i meciu cu mama. E ciudat cum reuşeşte să chiar ajungă la mine mereu. E ca şi cum mi-ar băga chestii chimice direct în miezul sufletului meu de închiriat. Vreau să zic, eu ştiu cum a încasat ea moartea moşului. N-a încasat-o mai deloc pentru că e nebună. Ea e ca un personaj liric american, ştii ce zic, fixurile lor bigote cu nebunia şi ingenuitatea, de acolo e maică-mea. Ea n-a încasat nimic din camera mică din creierul ei în care a ales să se retragă lăsînd restul uzinei să funcţioneze în gol. I-a rămas însă ciudat de intact discursul: retorica infectă cu care m-a futut de cînd mă ştiu, şi pe mine şi pe el, ştii, gura aia care nu tace. Nu tace şi nici să ajungi la maşina care o face să meargă nu poţi. Vorbele ei sunt căcat şi acid sulfuric, pizda asta, bărbate, poate vorbi. Poate vorbi cu patos cinci ore. Scuipă şi scuipă şi scuipă. Nu mai poţi să zici că e băutura şi sufletul slav care mă fac să dau neîndemînatec să o iau în braţe plîngînd şi să-mi cer iertare pentru tot ce ar putea fi vina mea, tot. Să nu crezi că asta înseamnă măcar o pauză. N-am venit s-o văd cînd era nebună. Asta a fost acum 1000 de ani, cînd nu ştia, şi deci nu ştie, că eu, în pula mea, am mers cu ea pe salvare, eu am internat-o, eu am ştiut unde am băgat-o, în patul meu s-a pişat de 1000 de ori înainte şi după ce a scos-o taică-miu pentru că murea de dragu ei, de gura ei dulce, eu am dus-o la veceu şi eu am şters-o după. Crezi că pizda asta poate fi oprită de ceva? E un tanc, maică-mea. N-am mai ştiut de ei (ea şi căcatu de frati-miu) de cînd mi-a pus aia pizda pe faţă (cine dracu vorbeşte-n halu ăsta?), sunt ca taică-miu, vorb-aia, ţigani borîţi, sîngele apă nu se face, maică-mea e-n formă şi eu sunt obosit, distrus, terminat. Ţipă ascuţit, e roşie, inflamată, dă să mă scuipe şi trei încercări din cinci îi ies dar nu te ambala, flegma de mamă e sacră – noi suntem ortodocşi.
Iese frati-miu din cameră. Ce e el urît, da să-l vezi cînd îl scoală cineva din somn. O dată că frati-miu nu prea se spală, nu s-a prins cumva de el chestia asta. E partea cea mai rea cînd ajung să am faze fizice cu el – pute de sparge. Acum se simte pe terenu lui, mîrîie ceva din care înţeleg că a venit să pună lucrurile-n ordine şi se pare că dezordinea am făcut-o eu pentru că eu, cît am fost plecat…n-aş fi de acord, eu am prins anii cei mai nasoi aici, nu el, dar sunt foarte obosit, nu cred că poate să fie cineva pe lume mai obosit decît mine.
Aşa că mă trezesc cu un cot în gîtu lui şi el încearcă să-mi servească faimosul cap în timp ce maică-mea ţipă după ajutor (de data asta foloseşte pluralul cînd înjură) şi Saşa tremură sub masă. Frati-miu a ajuns să fie mai bun la bătaie ca mine, dar nu mult mai bun, de aia ne apucăm mereu – el, pentru că ştie că poate să mă bată dar nu poate tranşa odată problema asta, eu pentru că nu mi-e foarte clară încă superioritatea lui, nu e chiar atît de evidentă încît să mă-ngheţe. În fine, bietele noastre corpuri. E penibil, ne apucăm unu de celălalt, în faţă ne lovim doar întîmplător pentru că nici unu nu are chef să înceapă cu adevărat măcelu, altercaţie de proşti, nici nu ştii cum să-i spui.
După ce se termină totul mă întind direct în pat, scuturat uneori de frisoane. Saşa se strecoară repede lîngă mine, e poezia cu formă fixă a relaţiei noastre. Îmi bag nasu între urechile ei care tresar şi mă gîdilă. E linişte afară, linişte-n casă. Toate cartierele astea bucureştene mai de periferie dar decente totuşi seamănă noaptea cu un fel de sat mai violent. E foarte multă linişte şi cîte un cîine mai latră, de aia zic. Saşa oftează – unii antropomorfizează chestia asta cînd vine vorba de cîini, o numesc fericire. Să nu crezi că-mi place să-i zic altfel. Toţi cedăm la chestia asta, să ni se pară că mai putem încă să facem fericit pe cineva, ceva. E ultima redută a orgoliului şi a vanităţii, toţi cedăm la asta, toţi vrem să credem asta.
E clar că am o problemă şi desigur că e vorba de bani.
Nu mă lăsa, frăţioare, doar tu ai mai rămas, tu ai timp pentru că ai bani, tu eşti curios pentru că ai bani, nu te plictisi – eu nu m-am plictisit încă.
Svetlana, sigur că da. Svetlana şi vinul uitării, nu zic nu o clipă. Dar banii ar face ca totul să capete altă dimensiune şi altă nuanţă. Banii ar fi decisivi. Dacă aş avea bani aş putea să fiu cu adevărat singur, ca într-o nuvelă europeană. Aş putea să am cămăruţa mea şi atunci desigur că totul ar fi mai mult o poveste a interiorului mutilat, ca şi dacă aş avea un job mai puţin acaparator. Dacă aş avea mai mulţi bani aş putea avea poveşti soft-macho, cu relaţii de futai în care tipii sunt subtili şi inteligenţi şi au probleme în a nu se îndrăgosti unul de celălalt, şi tot ce fac e să-şi tot negocieze chestia lor amărîtă. Şi în tot timpul acesta eu aş rămîne de fapt şi de-adevăratelea îndrăgostit de ea, de Svetlana, crimă. Ar fi teribil. Dacă aş avea bani. Regretele şi o anumită nelinişte care îi mai apucă uneori pe tipi s-ar putea petrece peste un volan la marginea şoselei, sub neoanele dragi. Şi în buzunarul hainei sigur că aş avea o sticlă de metal în care ar fi alcool. Dacă aş avea bani, aş putea chiar să-mi iau cîinele (care face mereu toţi banii) şi să părăsim oraşul înspre o singurătate substanţială. Dar nu am bani. Dacă aş avea bani, frăţică, crede-mă că aş putea să-mi amintesc mai mult despre ea decît despre mine. Dar nu am bani. Nu am, din păcate. N-am avut nicicînd.

6. Sigur că memoria e o curvă, dar ce nu e?

E noaptea tîrziu dar nu se gîndeşte nimeni la asta. Ce-mi place uneori la Adi e că nu te lasă s-adormi. În perioade mai bune ale mele iubeam faptul că tipu nu-i leneş şi pune mereu probleme. Sigur că aceeaşi chestie te poate scoate din minţi pînă la acte iresponsabile. Asta încercam să-ţi spun. Mă rog, îmi plăcea că mă făcea să simt că gîndesc cu el, că lucrăm la ceva împreună dracului. Se întîmplă rar tipi de ăştia, care, fără să se facă psihedelici, te fac să ţi se pară că problema e urgentă. Ovidiu are clar faza asta. Dar cu Ovidiu mă văd aşa de rar. Nici măcar nu aş putea băga mîna-n foc că tipu mă mai place sau ceva.
Mi s-a aprins faţa, îmi ia foc.
Adi vorbeşte. Îmi pare rău, puştiule, dar de data asta nu te ascult. Asta poate fi faza nasoală cînd bei în doi, că nu poţi să nu fii atent. În orice caz, nu cu Adi. Pentru el importantă e flacăra mereu vie a spiritului. Sunt lucruri sentimentale la care nu poate cupla. Memoria mea, preţioasa, strălucitoarea, lucrează însă la foc continuu (băutura. uneori face şi asta) şi dacă n-ar fi el aş adormi probabil pe masă şi aş visa lucruri de-ale mele, care au fost. Nu ştiu de ce, asta mă face să mă simt mult mai bătrîn decît el, deşi el e mult mai bătrîn decît mine.
Ultima oară cînd am băut amîndoi ne-am dat seama, adică nu că ne-am dat seama, dar am ajuns să exprimăm în cîteva fraze curate ce pute la tinerii artistici media contemporani, ca şi la regizorii noului val, extrem de în vogă pe atunci. Era vorba de condiţionarea unor fonduri şi de gustul vestic şi de reîncălzirea supelor care plac la, să zicem, francezi, şi de lipsa unei gîndiri acute, critice. Mimetismul şi specificul, moartea pasiunii. Doar scrisul, ziceam noi, care nu implică costuri, te lasă în pace să te desfăşori. După aia am luat două peturi şi ne-am dus la Ruxandra, care nu plecase pe atunci.



	© Toate textele si comentariile de pe aceasta pagina apartin celor care le-au formulat. Drepturile si raspunderea le apartin in totalitate. Este interzisa reproducerea de materiale de pe acest site fara acordul celor care detin drepturile pentru ele www.clubliterar.com nu isi asuma raspunderea pentru continutul acestei pagini si, in consecinta, nu acorda drept la replica
Data publicarii: 19.09.2008 - 13:47 nr. comentarii: 31

< text precedent

Pentru a comenta textul trebuie sa va logati

text urmator >

comentarii:

Nume: ionut chiva		Data: 19.09.2008 - 13:53
e un fragment mai mare de roman pe scurt: ...

Nume: dan sociu		Data: 20.09.2008 - 12:09
poate fara partea cu poeziile, care parca e prea umoristico-polemica, cumva, si imi aminteste si de aceeasi gluma a lui hbq. in rest mi a placut enorm si a tot crescut in mine emotia pina aici, cind m a topit _ Memoria mea, preţioasa, strălucitoarea, lucrează însă la foc continuu (băutura. uneori face şi asta) şi dacă n-ar fi el aş adormi probabil pe masă şi aş visa lucruri de-ale mele, care au fost. Nu ştiu de ce, asta mă face să mă simt mult mai bătrîn decît el, deşi el e mult mai bătrîn decît mine. pe scurt: ...

Nume: .		Data: 21.09.2008 - 09:03
Da, e frumos. Eu iau si ingrosarile alea liricoide ca venind din zona in care "scrisul, ziceam noi, care nu implică costuri, te lasă în pace să te desfăşori." Si e super cu scaunul in usa sa se impiedice vecinu' cand vine sa il taie pe frati-su. Dar mie tot mi-e frica pana se termina romanul sa nu faca baldabac pe scurt: buna, sunt razvan si nu am dormit bine

Nume: Dmitri Miticov		Data: 21.09.2008 - 12:15
E foarte frumos. Doar ce ma enerveaza ' s momentele cand iesi din roman, ca scrisul, ca personajul, etc. Adica tot ce fac atmosfera si stilul ca sa-mi dea starea, contracareaza momentele astea cand ma scoti din stare si imi aduci aminte ca i un roman, eu nu vreau sa stiu ca i un roman pentru ca ma identific cu personajul, de-aia imi si place. Nu stiu daca la un moment dat nu ar fi bine sa fie mai narativ, iti trebuie mult talent (si stiu ca-l ai) sa nu ma plictisesc daca nu se intampla ceva la un moment dat. Adica pot sa duc existentialismul asta la infinit, ma innebunesc dupa el, imi place de mor sensibilitatea absurda, dar nu stiu cati. (inceputul ala camus nu stiu cum sa-l iau, e gluma sau asa ceva serios) Astept sa citesc mai mult, eu zic ca o sa fie placut la citit. pe scurt: multumesc

Nume: vlad moldovan		Data: 21.09.2008 - 12:56
sunt o groaza in text, dar o dau numa pe asta: "Am încercat din nou cu „Feel good”, dar nu mai mergea, degeaba, încercam să cînt tare, să mă bag din nou, dar degeaba." tipul asta de subtilitate psihologica care vine din luciditate a experientei - comentariile astea de langa si prin imanenta vietii / astea ma dau gata si ma fac sa ma inclin ca in fata a ceva cu adevarat valoros pe scurt: ...

Nume: vlad moldovan		Data: 21.09.2008 - 13:20
Închid încet. / ul ala acolo e fucking powerfull pe scurt: ...

Nume: viviana		Data: 22.09.2008 - 02:29
Viviana M: ai citit textu lu chiva? Viviana M: oooo! Cosmin Ciotlos: neata Viviana M: nu l-am terminat inca da imi vine sa ma duc la el si sa-l pup Cosmin Ciotlos: mai, doar l-am frunzarit Cosmin Ciotlos: ca prefer sa-l printez Cosmin Ciotlos: dar si mie mi s-a parut tare ce-am citit Viviana M: nu ma intreba cine-i scriitoru meu preferat in dimineata asta ! :D Cosmin Ciotlos: :D pe scurt: nu ma intreba cine-i scriitoru meu preferat

Nume: viviana		Data: 24.09.2008 - 23:32
1. Nu prea ai de unde să ştii care-i rostu datului pe faţă al «bucătăriei» până nu se termină romanul. Eu accept convenţia aşteptând să văd la ce va fi bună. Până una alta mi s-a părut că mă bagă frumos în capul lui Alex care se vrea un pic scriitor, ironic deci un pic peste nivelul ălorlalţi, e delicat manipulativ cum te atrage să te identifici cu el. Dacă mai stai şi în cartier şi ai de unde un strop de ură de «frăţiori », te-a luat perfect. 2. Partea cu stângismu şi dreptismul am luat-o legat cumva de ultima propoziţie a fragmentului « Nu totul e strigător la cer, nu totul cere un răspuns coerent imediat, la dracu’! » un soi de « suntem reci, explicăm, facem diagnostice dar de fapt suntem beţi, suntem trişti, vorbim singuri între noi » . Şi mie îmi pare tonul un pic cam strident, aproape să-mi imaginez misionaru care zice copiilor africani poveşti despre biciclete şi Isus. Dar cum ziceam, nu ştii ce va fi în restu romanului, care-i rolul tonului în cauză. 3. Ce treaba are Ionuţ cu Alex? Alex e integral construit chiar dacă are prieteni pe care-i cheamă Ciprian (cu maşină? hohoho hihihi hahaha ) şi Ruxandra. E cam ciudat să vânezi ficţiunea să vezi dacă scârţâie. Bate în bârfă. Înţeleg, tu vorbeşti cum ar veni dinăuntru , de pe partea cu laboratorul de creaţie dar oricum nici pe Ionuţ nu-l ştii deci cum o să poţi compara? Asta mă enervează cumplit la Paul Cernat, cum amestecă el planurile alandala. Parca şi văd cum o să scrie de alcoolicu de Ionuţ care nu poate să fie un adevărat scriitor că e dezorganizat, vorbeşte urât cu mama lui şi mai şi ascultă o muzică nepotrivită. În plus ce consideri tu că ar fi scăpare nu mi se pare a fi ptr că partea cu « Mă privea prin ochelarii cu o lentilă crăpată. » e după “Am întrebat-o dacă există alta şi nu era, însă aceea i se părea foarte bună, în pofida evidenţei, cumva. Asta m-a enervat, trebuind însă să încerc să mă stăpînesc, să nu o iau de la capăt chiar din prima seară.” . În plus ni se face vag milă de cum arată, deci de cum e privită, nu de ce spune şi deci nu din cauza ei ci din cauza faptului că un copil în genu lu Alex are mereu tendinţa să spere că poate părinţii din faţa lui nu-s aia care sunt ci unii un pic mai buni. Ce te înduioşa ? Cum îşi hrăneşte o mama copilul ? Păi îl hrănea cu pâine otrăvită. Nu e clar ? 4. « Vorbele ei sunt căcat şi acid sulfuric, pizda asta, bărbate, poate vorbi. » după mine e foarte bine în text, e foarte tare ca text, nu-i deloc, deloc fals. Se leagă. Sunt unii deranjaţi mintal care când vorbesc pârjolesc, mai ales pe copiii lor. Acum îi bagă pe gât pâinea cu mucegai, acum reuşeşte ! Că tu vrei vorbe de mama şi stai deschis să asculţi şi bombele pică pe moale, sfâşie tot, îţi fac stomacul praf. Şi te duce cu gândul şi la altceva la fel de dureros, că poate aşa i s-a întâmplat şi lu taică-su. Şi Alex a ramas pe post de soţ de doamnă deranjată la cap, a ajuns în zona unde scrie « loc pentru bărbaţi » dar îi acoperit de căcat ceea ce evident îi neplăcut. Dacă eşti unu care sare la bătaie dacă se fac aluzii sexuale cu privire la mame îi greu să duci o frază ca asta. Şi asta ptr că atunci când trăieşti cu cineva de genu poţi învăţa şi tu să pârjoleşti din cuvinte dacă nu persoana în cauză, măcar pe tine un pic. Şi e logic că şi cititoru, prins de identificare, sare ca ars ori pe invers se simte răcorit. După mine fragmentul în cauză se susţine perfect în discursul personajului. pe scurt: Corcoran

Nume: dumitru bădiţa		Data: 24.09.2008 - 23:46
fragmentul 4, viviana, e de/a dreptul un poem. m/a ravasit! pe scurt: ...

Nume: george vasilievici		Data: 25.09.2008 - 16:30
orice spuneti, singurul prozator din generatia tanara care exista este Mitos Micleusanu. nici unul de aici nu exista ca poet sau prozator, totul se regleaza la carciuma sau pe forumuri dar nu in capul autorului. cine concureaza cu dostoievski dintre dumneavoastra? asa ca sunteti cu totii niste verze influentate de tot ce ati cititi si unii fura cu nerusinare din cei mari si inca netradusi. testul de fata este sub salinger sau sudinski chiar asa ca nu conteaza. poate ar trebui sa aveti mai mult simtul masurii cand vorbiti desore literatura. toti furati din lirici deja existente. asa ca nimeni de aici nu este scriitor. nimeni nu a auzit de voi in afara de voi si asta inseamna ca scrieti prost, depasiti evident de viteza timpurilor voastre. mie textul mi se pare prost, nu are nici o miza care sa atraga dupa sine infinitatea fiintei. mai bine nu va mai cititi si nu va mai comentati textele ca va faceti rau. nici unul nu exista daca nu era perioada comunista in care toti ati luat din alte literaturi crezand ca astfel recuperati anii de comunism cand de fapt trebuia sa ii descoperiti pe cei ce scriau si despre care comunistii nu stiau c-o fac. voi sunteti copii netalentatilor si celor ce fac totul banal pentru ca nu pot concentra nimic din propria fire spre exterior. eu mi-am ars ieri toate cartile. inclusiv pe ale voastre , unele nu au fost bune nici de foc macar. nu va este rusine ca ceea ce scrieti voi acum s-a mai scris? intrebarea e valabila si pt cartarescu. romania are maxim 2 scriitori. restul se cred doar si crezandu-se nu vor evolua niciodata. pe scurt: ...

Nume: george vasilievici		Data: 25.09.2008 - 17:15
ce cautati in scris fratilor sa ne aratati cat de destepti sunteti? credeti ca exista public? nu, este doar o scuza a voastra in cazul unei receptari negative. am citit toate romanele tinerei generatii de la polirom cu cateva exceptii. sociu este distrus, nici macar nu este in stare ca prozator sa puna punctul unde trebuie in fiecare fraza. nici o propozitie nu zice nimic. este cel mai prost roman romanesc de la sandra brown. cherman mi-a placut partial desi se vede ca nu a fost in stare sa treaca de la o voce la trei voci in Cele mai frumoase creiere. mie imiu este rusine de cartea mea pt ca este despre droguri si s-a mai scris despre asta, chiva si baietica nici nu exista, iar despre poetii ce la 24-25 de ani isi reediteaza volume pofta buna pe la mesele intinse ale colocviilor literare. cine va mai folosi vreodata de acum inainte autobiograficul in literatura are talent nul. literatura este fictiune cu subiecte inventate care sa-l surprinda si pe scriitor scriind-o, altfel mai bine stau la coada la lapte decat sa citesc Urbancolia. apropos, sunt cinci cuvinte savuroase hai nu la una ci macar la 3-4 pagini ale acelei carti? nu cred ca ar fi posibil cand de fapt cartea are paginile goale.;i sa te folosesti de brukner este rusinos si de prost gust daca erai tare se folosea el de tine.pun pariu cu oricine de aici ca oricare de aici ca nu imi ia mai mult de o noapte sa scriu un volum de poezie mai bun decat sociu in general. metafora face parte din poezie numai ca nu o mai recunoasteti voi si incercati altfel s-o inlaturati. sunteti lipsiti de metafizica, transcendenta, chiar si transcendenta din viata reala pt ca din ce am citit in ultimul timp nimeni nu se gandeste las ce scrie nimeni nu duce nimic pana la capatul intelegerii, multumindu-se sa fie intelesi de ceilalti si numiti poeti. daca va intelege contemporaneitatea pentru ca radiografiati si atat nu metaforizati in nici un fel comentati meciuri de fotbal baieti. e valabil pt toti mai putin Mitos si Acosmei. ca sa nu mai vorbim de Mugur grosu care este singurul ce a venit cu un discurs nou in poezie, nu in cea romaneasca ca asta am lamurit-o noi nu facem parte din ea. dar ce sa-i faci recunoasteti si voi ca fiind valori pe cei ce nu va depasesc capacitatile intelectuale. pe restul ii negati. din toti astia de aici am mari dubii ca va fi unul care sa nu se rateze literar, cu exceptiile celor mentionati. slab slab slab. tot ce se scrie. va place ca sa va fie placute textele. se vede ca nimeni nu este inspirat. toti se forteazasi asa ies in loc de poeme care sa-l depaseasca pe pessoua si pe cei de factura lui, poeme care depasesc tot poemele voastre, decat sa citesc multi autori de aici.... mai bine vb cu sora mea la telefon. nimeni nu are nici o miza. nimeni nu are orgasme scriind. si nu este cinstit ca un om sa aiba o meserie care sa nu-i provoace orgasme permanente si evident dependenta. scriitorii renunta la futut pt scris pt caintensitatea si durata orgasmului este mai mare in scris. dar sa revenim la text. este plictisitor si asta imi ajunge ca sa nu-l citesc. autobiografic sau nu tot a autobiografic suna si autobiograficukl nu are ce cauta in literatura decat in cazul scriitorilor care invata sa scrie. pentru asta scriu ce stiu, ce isi aduc aminte pentru ca mai apoi sa poata scrie cecred si ce vor, sa nu se mai gandeasca la stil ci la problematica. asa ca s-a mai facut. si asta este ori plagiat ori incultura, ori incercarea de ai prosti pe ceilalti. dar la ce bun? cand faci toate astea nu te mai bucuri scriind ci devii si mai frustrat. am vazut ca se vorbeste de public, publicul in sus , publicul in jos. aliniati-va voi publicului roman si copiati carti bune din alte limbi pe care cu gandul la public doar le veti traduce, evident prost din lipsa de concentrare asupra unor probleme serioase si de fond comun. eu ma las de literatura. sau cel putin nu am ce sa discut cu voi despre asta din clipa de fata. nici unul nu este sincer cand i se cere o parere toti isi vad interesul momentan dar interesul lor este de a calatotii pe afara si a citi poeme scrise acum multi ani. acestia nu scriu din lipsa de timp. cacat, hai sa fim sinceri poezia vine din inspiratie si inspiratia nu tine de timp si nici nu poate fi controlata sau negata. ea este fulgerul care te loveste in cap si iese singura prin pasta pixului luminand cu negru foaia alba de hartie. scriitorii de proza inventeaza de la 0, nu isi aduc aminte, ei nu rememoreaza in scris ce au trait, ei traiesc ceea ce scriu. nimeni nu o face aici. pe scurt: ...

Nume: ensign morituri		Data: 25.09.2008 - 22:56
"cacat, hai sa fim sinceri poezia vine din inspiratie si inspiratia nu tine de timp si nici nu poate fi controlata sau negata. ea este fulgerul care te loveste in cap si iese singura prin pasta pixului luminand cu negru foaia alba de hartie." frumos, foarte frumos pe scurt: criza emo a lui g.v.

Nume: viviana		Data: 26.09.2008 - 01:56
Corcoran 1) i) ok. fiecare cu opinia lui. eu nu am citit destul si probabil din cauza asta nu m-am plictisit încă. şi zic cinstit asta, cu autocritică. ii) nu stau în cartier, nu mă identific. Dacă nu ai înţeles e din vina mea că nu ştiu să scriu clar. Ziceam ca e posibilă o identificare la nivelul ăsta nu că eu urăsc fraţii. 3-4 ) nu azvârl, discut comentariul tau si am spus ca am priceput ca tu vorbeşti de partea de creaţie. Am înţeles ce ai spus. Nici hobbitul nu-i invenţe. Adică tot ce se spune sau scrie e, dar nu e. Da intram în locuri răsbătute gen ce-i invenţie ce-i descriere şi ne apucăm de scris tratate. Nimic nu-i invenţie după mine ci doar autoficţiune mai mult sau mai puţin machiată. Dar numesc asta construcţie că e decupat din realitate , e scris cu scop, etc., etc. Cătălin ştie că amestecul ăsta e amuzant ptr cine-l ştie pe Leac dar de fapt dacă romanul lui îl citeşte colega mea de apartament care-i nigeriancă ea nu-şi va bate capul şi va considera că totul e invenţie şi nici nu cred că are rost să-i explicăm că Leac există (mai ales de când e însurat). Dacă-l citeşte vreo rudă de a mea de la ţară o să se intereseze al cui e Leac şi dacă nu-i e ruşine. Nu mai ştiu cum era exact în Celebrul Animal dar putem lua exemplul lui Sociu cu biografia lui din afara romanului dar care-i cumva înăuntrul lui. Sunt jucării, sunt construcţii. De asta nici nu pricep supărările din jurul Luminiţei, mon amour. Se poate discuta cui aparţine descrierea vieţii cuiva dar tot construcţie rămâne orice ai spune. Se poate discuta bineînţeles la nivel etic atunci când e vorba de doi scriitori implicaţi în aceiaşi istorie. Aici intră şi conflictu ala amuzant legat de plagiatul lui Ionuţ în 69. Mie mi s-a întâmplat cu Dan să utilizăm amandoi o replică a mea, dar s-a reglat , eu am considerat poezia lui mai frumoasă şi după o vreme el a considerat poezia lui urâtă şi nu a mai fost nicio poezie până în final. Se reglează prin selecţie naturală. Dacă Sociu punea copie după buletinu meu la anexa romanului, personajul "Viviana Musa" tot construcţie rămâne. Şi dacă scrie "Jurnal" pe carte tot aşa e. Numai în acte contează cine e omu exact. Dar vezi, eu divaghez. Nu te comparam cu Paul Cernat, doar divagam. Citeam un interviu al Catherinei Millet despre ultima ei carte, şi zice, şi are dreptate, că nu-i nicio problemă că scrie despre aceeaşi perioadă din viaţa ei despre care a scris în cartea cealaltă cu sexu, că poţi să scrii de 10 ori despre acelaşi lucru dar altfel atât la nivelul autointerpretării cât şi la nivelul stilului. Trebuie să fii bun să faci asta dar se poate. Deci am înţeles ce ai spus, era subtil dar am înţeles din prima ;) , tot ce ziceam este că nu prea văd cum ar putea fi cineva capabil să discearnă exact exact ce e mai mult sau mai puţin «Ionuţ» din textul ăsta. Şi nici nu mă indignez, nu mă deranjează, discut. Aşa e pe club, se vede cine-i şomeru din cantitatea de text de la comentarii. A venit şi vremea mea. Iar asta cu «erau ptr Ionuţ » nu ţine că dacă era aşa i le dădeai pe mess. ;) Dumitru : asta nu e poezie, sunt fiţe. Îmi e ruşine. Îmi discreditez ideile când scriu aşa. Fac eforturi să mă abţin, să ştii. pe scurt: Corcoran, Dumitru

Nume: emanuel guralivu		Data: 26.09.2008 - 01:57
"să scriem în vânt am zis căci ne cuprinde ca o tuse disperarea şi psalmii ni se arată ca un sistem solar spre care nu putem lansa rachete (dimineţile ne-au înşelat) să scriem în vânt am zis oricum ar fi poezia nu mai contează poezia nu mai poate învinge piatra care naşte să scriem în vânt patetici şi pierduţi (dimineţile ne-au înşelat) lumina lor e un întuneric mai puternic decât rugăciunile noastre ca pe nişte sacoşe folosite ne va purta în jocurile ei o furtună de vară (dimineţile ne-au înşelat)" pe scurt: dezgust: un comentariu-poem

Nume: viviana		Data: 26.09.2008 - 02:00
Adica nu-mi reneg ideile zic doar că stilu îi exagerat. pe scurt: Dumitru

Nume: dumitru bădiţa		Data: 26.09.2008 - 02:03
sunt unii deranjaţi mintal când vorbesc pârjolesc mai ales pe copiii lor acum îi bagă pe gât pâinea cu mucegai acum reuşeşte tu vrei vorbe de mama şi stai deschis să asculţi şi bombele pică pe moale sfâşie tot fac stomacul praf pe scurt: ...

Nume: dumitru bădiţa		Data: 26.09.2008 - 02:04
sunt unii deranjaţi mintal când vorbesc pârjolesc mai ales pe copiii lor acum îi bagă pe gât pâinea cu mucegai acum reuşeşte tu vrei vorbe de mama şi stai deschis să asculţi şi bombele pică pe moale fac stomacul praf sfâşie tot pe scurt: ...

Nume: viviana		Data: 26.09.2008 - 03:19
exact, dar eu intentionam comentariu, si daca scriu asa, Corcoran, pe buna dreptate se enerveaza pe scurt: dumitru, imi lipseste exercitiu comentariilor

Nume: dumitru bădiţa		Data: 26.09.2008 - 06:03
"aici pe club unde admiratia ravaseste din greu." hei, Cocoran, in cele din urma retorul l/a fentat pe analist! pe scurt: ...

Nume: dan sociu		Data: 29.09.2008 - 08:53
corcoran, "bucataria" cred ca are rostul ei si nu vad de ce nu ar interesa un cititor obisnuit, atita vreme cit nu se duce in chestii de filologie si ramine la nivelul onto, sa i zic asa. altfel, prefacindu se ca nu exista, risca sa semene cu filmele alea despre scriitori in care nu i vezi niciodata scriind cu adevarat. nici eu nu ma impac bine cu "opiniile", dar le inteleg rostul. e singurul loc in care personajul simte ca are putere. e ridicol de ex cind spune ca occidentalii nu au simt critic, pt ca eu stiu ca nu e asa, dar asta merge cumva cu ghetoizarea voita a lui alex (ar fi fain poate sa scrii, ionut, si de frica de a iesi din tzara, de povestea cu limbile straine care provoaca atacuri de panica etc). ca isi schimba atitudinea fata de mama sau nu stiu ce iar nu ma deranjeaza, nu vreau un narator mort si egal cu sine, nu ma intereseaza, asa cum nu ma intereseaza altceva decit autobiograficul ala pe care il injura george. vreau povestile unor oameni reali, vreau sa stiu cum traiesc, ce maninca, ce le place, ce nu, pt ca asta ma poate ajuta si pe mine. nu ma intereseaza saga unei familii, natiuni sau mai stiu eu ce eroi, antieroi. nu vreau nici "oameni mici ", akaki akakievici, nici personaje exemplare, nici hobbiti. vreau sa stiu ce face ionut chiva (sau ce fantasmeaza), el e cel mai important pt el insusi, de ce ar scrie despre altceva. nu ma intereseaza ce face george vasilievici, de ex, pt ca el minte cind scrie, nu are curaj sa isi asume viata lui reala, nu am ce invata de la el. nu oricine poate scrie autobiografic, nu e asa simplu. pe scurt: ...

Nume: .		Data: 14.10.2008 - 10:13
Dan, cum puii mei nu-si asuma Vasilieici, frate, ce traieste. Ca doar nu doar scriind "autobiografic" iti asumi viata reala. De fapt discutabila e sa consideram viata reala ca a ta sau a altcuiva. pe scurt: acum am vaut

Nume: george vasilievici		Data: 14.10.2008 - 11:10
bai Dane, nici nu ma obosesc sa iti raspund, oricum tu intelegi numai ce vrei adica nimic. autobiograficul este pentru incepatori frate in literatura la fel ca si plagiatul din ...... ce plagiezi tu. prefer ca toata aceasta generatie sa spuna ca ce scriu eu nu este nici poezie si nici proza, pt ca altfel as fi pe intelesul contemporaneitatii care la noi pana si in cele mai evoluate medii se pare ca-i o vaca.reproseaza-i lui Marquez ca nu isi asuma viata reala si ca minte cand scrie nu mie. pana la mine mai ai de facut injectii cu imaginatie tatatie. dar stiu ca nu am cu cine discuta pt ca esti un mare ingamfat si nimic mai mult. oricum fereste-te de mine cand ma vezi ca eu nu dau ca ianus. ti-ai permis o chestie magareasca dar macar ala are coaie si penisul mare si cand reguleaza nu baga doar capu cum faci tu. pe scurt: ...

Texte de ionut chiva
bar de zi, bar de noapte...

the family of men

poezie trening

kim anarchist non

politics, vision, future

portughezii

...

la cimitirul american

good-bye good luck good-bye

drink till mornin sleep through noon

mesaj:speranță

munca

mozela în iarnă

mi as dori foarte tare

mess

emergin youth

lacrimi pe ringul de dans

...

*

la gradina zoologica din amneville

don t pull a ian curtis on me pls

ani mici

o, suflet al meu...

hotel astoria

nu pot sa dorm, noaptea...

soarele palid al belgiei

subpop

cine isi face distractia?

cum dormi tu

elation

cum stau lucrurile

dragostea

o femeie vorbeste in bucatarie

lucruri care tin de decalajul de virsta si de un autism si o retardare si lucruri care nu tin de asta

***

romania – olanda, o seara cu ciprian

***

ploua infernal

kum o dau, kum ma ntork, am norok

vara peroni

o pisica alba ma place

carne trista, dragoste porno

nu fiti rai, fiti buni