Suntem in data de 8 Feb 2010                 Nu sunteti logat Index Texte Comentarii Autori Cautare Reguli Contact   O. Soviany - Dramul sau...dramele de nebunie eseu de   tudor cretu      Dimovianismul, care a devenit, în poezia românească, una dintre categoriile manierismului e o tipologie lirică ce defineşte o latură a poeziei Octavian Soviany. Frenezia imaginativă, cultura, livrescul ca narcotic al reveriei, ludicul ca dinam, ca acuitate a vervei, iluzoriile vârste sau secole de aur, fantasmagoria alcătuiesc substanţa tipică, distilată, discret efeminată chiar, a unei poezii care ori se ridică la „anumite standarde” ori nu există. La relectură, o parte a operei lui Soviany, unele poeme mi-au părut reuşite, dacă se poate spune astfel, anonime. Mă refer la cota calitativă de produs de serie a unei...serii de texte. Acesta este, de fapt, riscul predilect al manieristului: un fel de inerţie, nu doar prozodică, şi care, fie ea şi superioară, linearizează evoluţia. Există o dexteritate de serviciu: stăpânirea măiastră a mecanismelor generează nobile efecte stilistice, dar cam atât. Relaţia „conflictuală” dintre corsetul strict al formei şi efervescenţa conţinutului, verva lui, acutizezază efectul de baroc, de opulenţă crepusculară. Soviany recurge extrem de frecvent la textele alcătuite din catrene, şi, mai rar decât Dimov, la poemele rimate, dar, spre a spune astfel, cu o formă mai liberă, mai permisivă prozodic, căci lungimea versului e oscilantă, iar ritmul cunoaşte fluctuaţii libertine. Frenezia ritmului dă o vigoare specială poemului. Pe alocuri, proiectarea “ascensională” în viitor inteteste dinamica. Butaforia nu mai e butaforie în sensul „frivol”, nu mai e simplu efect, ci e ridicată la rangul de latură de pătrat/a patratului, adică e egală, ca importanţă, cu ingredientele „majore” ale poeziei. Sonurile livreşti, parnasianismul îmbătător al numelor lungi, savante sau exotice, transformă cultura într-un ţinut real şi paradisiac, mai real şi mai paradisiac decât orice paradis terestru/palpabil, „acultural”. Poemul „face caz” de statutul său de act artistic, îşi exhibă livrescul şi artificialitatea (care-l face superior, în sens baudelairian), şi îşi extrage sevele extravagante din lecturile zămislitorului. E stadiul, e forma de poezie în care cultura aproape că îşi e suficientă sieşi. Ea îmbibă textul şi îl cizelează formal. Căci rafinata paradă prozodică e un alt mod de etalare a „culturalităţii” operei. Vitalitatea poemului e, într-o măsură mai mare decât în alte cazuri, opera ritmului, a ritmării. Acesta e fiorul (cel mai) vivificant. Poemul e, frecvent, un periplu supersonic prin ţinuturi ameţitoare. Şi „viteza” şi fantasmagoricele ţinuturi sunt ameţitoare – ceea ce desăvârşeşte impactul de lectură. Iar lucrul cu instrumentele poetice la vedere, adică estetismul pregnant, nu mai e supărător tocmai datorită acestor efecte. Tocmai pentru că, astfel, este completat look-ul cultural al poemului, iar reuşita devine sinonimă cu o „desecretizare” a mecanismelor care, abia ea, duce la etalarea splendorii poematice totale. Itinerariul fantasmatic atinge acea viteză a călătoriei prin spaţiu care face cu putinţă călătoria în timp şi timpuri. Nu arareori acesta e principiul ce generează întoarcerea la veacurile „de odinioară”, la atmosfera lor savant mistificată, idilizată, aurită. Căci această poezie implică şi o desăvârşită ştiinţă a feericului. O feerie care, desigur, aboleşte realitatea. O disponibilitate barocă ce-şi poate găsi alinarea doar prin ofertele debordante ale imaginaţiei. Şi atunci când nu e lucrarea inventivităţii frenetice, decorul e cel puţin utopic, cel puţin ireal. La asemenea autori, irealul e o gradaţie „inferioară” pe scara realizărilor imaginative ce tind spre fantasmagoric. Este ceea ce frapează, de la început, în poezia lui Dimov. „Eram mulţi eram tineri şi goi” – chiar dacă rămâne între limitele verosimilului, ale unei simple întâmplări, poemul are, cum se zice, un „nu ştiu ce” al lui, o incandescenţă, o consistenţă crepusculară sau feerică ce-l onirizează în sensul primar, ba chiar primitiv al termenului: te face să crezi că e (vorba de) vis, că aşa ceva e de pe altă lume, nu de pe aceasta, „cârpită cu ciocârlii şi cu râpile de la întorsura munţilor”. * Să vin acum, însă, la Scrisori din Arcadia, cartea despre care voi scrie. Povestea ei e cunoscută: sondare de atmosferă, abis, inconştient într-un spital de psihiatrie, spitalul 9 din Berceni. Cartea are structură episodică, e povestea unei experienţe, ceea ce îi dă Elenei Vlădăreanu, postfaţatoarea, un motiv „în plus” să creadă că, dacă poezia are un viitor, acesta e narativitatea, povestea. Cu alt cuvânt, epicul. Voi zăbovi câteva momente asupra acestei idei. Este limpede că un autor nu poate fi blamat pentru convingerile lui estetice. Rezultatele lor sunt importante. Eu cred că poezia nu poate concura şi învinge pe limba prozei. Narativitatea e specificul acesteia. Că există şi o mare poezie narativă este clar. Dar aceasta nu e decât una dintre ramurile copacului. E vorba, acolo, de o cale aparent mai vie, prozaică şi prozastică, spre lirism. Căci, vrând-nevrând, abia fără substanţa aceasta (lirismul) poezia nu poate exista. Istoria literară a demonstrat de atâtea ori că nu există doar o singură cale, un singur viitor. Aşa încât e aproape subînţeles că toate tipurile de poezie au şansa lor. Mai mică sau mai mare, însă, oricum, perenă. Ambele faţete sunt bine reprezentate: construirea de atmosferă şi sondarea în inconştient. Cea din urmă, mai ales, este extrem de pretenţioasă. Aici poezia e ori năucitoare, ori nu există. O astfel de poezie e obligată la o adâncime spasmatică, de dincolo de profunzimile „obişnuite”, nobile, „lirice”. Sensurile simbolice, metaforice sunt periferizate. Îmi imaginez sondarea asta ca un fel de scufundare fără tub de oxigen, una dintre caracteristici fiind aceea că nu poate dura. Este extrem de dificil să ai acces constant, preţ de o carte, la străfundurile de pe urmă. Cumva, suspiciunea de pasaje „confecţionate” poate plana şi asupra unor segmete din acest volum, aşa cum, ea a fost aruncată de unii asupra celeilalte poezii, „de modă veche”, a lui Soviany. Pe de altă parte, un asemenea proiect, atunci când reuşeşte, este cea mai percutantă replică dată celor ce rezumă sau reduc o anumită tipologie lirică la statutul de joc al minţii, de poezie rece. Versurile sunt scurte, iar poemele lungi. Poemul e, formalmente, o povestire tocată în stihuri dintre cele mai sumare. Esenţial e un prezent tare, diaristic, al scriiturii. Poetizarea se produce, uneori, sub scutul şi alibiul halucinaţiilor tipice în astfel de medii. Este vizată o echivalare: poezia să fie reprezentată, în pasajele forte, de aceste halucinaţii, „nerozii” etc. Dar este vizibil, pe alocuri, că ofertele mediului, halucinaţiile, de pildă, sunt folosite ca pretext şi umplute cu un conţinut poetic convenţional. (În cazul de faţă, convenţional nu are sens depreciativ). Viziunea, rod al imaginaţiei de poet, e uneori prea artistică spre a fi verosimilă sub aspectul pretins „oficial”, acela de nebunie autentică, de fantasmagorie clinică, de text de internare. Lirismul îmblânzeşte halucinaţia, constituie un regim eufemizat al acesteia. Dar cititorul trebuie să accepte şi să caute – căci are ce găsi – calitatea poeziei. „Dumneavoastră semănaţi cu o vrabie. Staţi în palma mea ca o vrabie. O să-mi vomit peste dumneavoastră mai întâi un plămân şi pe urmă pe celălalt, încălzindu-vă tălpile pline de bătături”. Acest scurt extras sintetizează şi edifică: sintetizează cele două componente –hard şi soft – şi edifică asupra metodei. Până la ultimele două versuri e vorba, realmente, de o poezie de internare, de o replică pe care nu eziţi să o atribui unui nebun. Deşi, şi aici, lucrătura e vizibilă sub forma scontată, cea a efectului de sinistru obţinut prin raportul dintre tonalitatea candid-politicoasă a exprimării şi conţinutul ei. Sigur, oricât de nebunească s-ar vrea, poezia nu este posibilă fără un dram de luciditate, aşa cum e la fel de imposibilă şi fără un dram (cel puţin!) de nebunie. Apoi, ultimele două versuri sunt, pur şi simplu, poezie, bună, nu-i vorbă, dar condeiul poetului este deja pregnant. „Demenţa” se îmblânzeşte. Aceasta e mixtura. Reprezentările maladive sunt, pe alocuri, şi forţate. (A forţa înseamnă, aici, a încerca obţinerea în eprubetă.) Cum? Printr-o violentare a imaginarului care nu poate deveni înlocuitorul abisalităţii de care e nevoie. Sigur, jocul e complicat. Pretenţiile de „veridicitate” sunt mult mai pregnante în poezia de atmosferă. Nebunii comit ceea ce mulţi „normali” numesc „simple aberaţii”. Arhitectura poemului nu admite, însă, prea multe asemenea blocuri aride de text. Rolul lor e, mai degrabă, cel de efect de real, dar, şi Soviany ştie foarte bine asta, poemul trebuie să urmeze principiul unui decupaj, al unei selecţii implicite în funcţie de relevanţa existenţială şi estetică. „Zile fără/ alcool ca/nişte/turme de vaci”. Turma evocă mulţimea şi întinderea zilelor. Aceasta e tristeţea: lentoarea unei vieţi intrate în paragină în paralel cu cea a unor animale mari, cu existenţele lor sterpe. Tristeţea dilată. Tristeţea încetineşte. Tristeţea dezamorsează. Nu întâmplător, e vorba de animale fără bestialitate, domestice, crescute în turmă. Altă imagine a trecerii zilei, de data aceasta a duminicii, regina melancoliilor: „se târăşte prin spitalul de/creiere ca o/funie de nisip”. Lentoarea greoaie, aceea a târâtului unei unei frânghii suprarealiste, de nisip. Sub aspect cromatic, semnificativă e recurenţa unui alb murdar ori gălbui, culoarea oaselor de pildă. Îngălbenirea ca manifestare evidentă a paraginii – şi măduva „a început să îngălbenească”. Se extinde acea culoare moartă a pijamalelor. E vorba, bineînţeles, de o uscăciune existenţială, de un statut de materie fărâmicioasă al cărnii, individului şi decorului. E ariditatea pustiului interiorizat. Dar marginalii au privilegiile lor. Mizeria, mâzga fertilizează, uneori, solul existenţial. Câteva versuri, doar, vorbesc de implicita condiţie aristocratic - angelică a celui ce urăşte realitatea. Căci ura faţă de realitate pare singura ură permisă unui înger, tocmai pentru că e „aleasă”, pentru că realitatea e...urâtă. Iată o memorabilă tipologizare : ”ca să urăşti realitatea trebuie să ai clavicule-n formă de aripi, să crezi că sexul femeii e o floare de colţ, să faci bărcuţe de hârtie din bani de asta eşti tu pur ca o lovitură de paloş, Petre smintitule Spitalul de creiere seamănă cu spitalele pentru îngeri”. Nu e vorba doar de această trimitere expresă, ci de o ipostază în sine a angelicului: îngerul ca fiinţă sacră camuflată în profanul cel mai profan. Problema e arhicunoscută, dar îşi păstrează misterul. E, mutatis mutandi, vorba de acea „grilă de lectură” ce vede în lucrarea prostituatelor o operă de caritate, o formă, nu doar mizerabilă, ci şi sublimă, de a te oferi celuilalt. Nebunii lui Soviany nu apar decât fulgurant în „versiuni” angelice, versiuni întoarse, un revers al opticii comune. „Stăm pe o bancă uşori ca frunzele de mesteacăn”, această stare din proximitatea plutirii e, spre a spune astfel, celălalt vid sau cealaltă faţă a vidului. De fapt, reformulez, e vidul atins pe cealaltă cale, nu prin graţia şi efortul ascezei programatice, ci prin căderea în dizgraţie socială şi în inconştient. A se vedea inclusiv versurile de pe coperta a patra a volumului sau cele ce urmează: „ascultă ce mi-a spus un bolnav: numai din pricina păcatelor noastre nu suntem fluturi”. Marginalul, nebunul ca privilegiat tragic, ca personaj aflat sub patronaj cristic în măsura în care Iisus e patronul tuturor marginalilor. Revine cu o anumită frecvenţă, mai slabă decât la alţii, un aici damnant, ca adverb al consemnării, al fixării şi anchilozării existenţiale. Supărătoare este, în schimb, recurenţa construcţiilor cu „de culoarea”. Primele poeme conturează atmosfera, ritualurile implicite ale acestei lumi. Tunderea, de către o femeie cu un dinte de aur şi care împroaşcă cu dispreţ, e unul dintre actele de integrare forţată. Nu întâmplător, primul cuvânt al cărţii e „aici”. Capetele bolnavilor par de sugativă. Pereţii au culoare de şoarece. Infirmierele, doctorii sunt personaje de fundal, secundare. Şi singurătatea are cotele ei patologice. Sunt pasaje în care versificaţia aproape că nu se mai justifică, dinamica textului este cu totul alta, mai aproape de reportaj şi jurnal. Personal, nu aş fi optat pentru o singură formulă versificatorie pe întreg parcursul cărţii şi nu cred că măsura asta ar fi afectat poezia volumului. (Sigur se poate emite ideea, învechită, de fapt, că cei ce se cramponează critic de asemenea aspecte, nu înţeleg libertăţile estetice fundamentale, inclusiv aceea de a te emancipa de orice restricţie formală, reducând versificaţia la statutul de simplă aparenţă, ca şi când forma ar fi devenit formalitate). Notaţia îşi atinge aici una dintre menirile exprese, aceea de a crea efectul de vid, de vacuum existenţial. Nu e deloc vorba de o caligrafie spiritualizată, ci de înregistrarea diaristică ce înglobează pulsaţiile scriiturale în felul unor fişe de observaţie existenţială, nu medicală: „Fumez şi-mi privesc degetele. Au o culoare nesănătoasă. Sunt degetele pătate de nicotină ale unui fumător înrăit. Seamănă cu 10 soldaţi de plumb. Cu zece bilete vechi de tramvai”. Disponibilitatea depresivă a imaginarului e evidentă. Pornind de la datele „de bază” ale realităţii, în cazul de faţă forma degetelor, se ajunge la analogii şi deviaţii alienante. Omul acesta cu degete din bilete de tramvai nu are nimic archimboldesc, e, dimpotrivă, o făptură de hârtie ce pare a-şi pierde sever demnitatea ontologică. Se produc aiuritoare metamorfoze imaginare. Pentru că aşa ceva nu se prea găseşte, pentru că aşa o poezie nu poate fi decât rară, pentru că îşi devoră, îşi arde, îşi consumă autorul, voi mai cita câteva versuri: „şi-mi întinzi un/buchet de floricele albastre. Între noi/curg apele unui pârâiaşnegruşiunsuros pe care l-am botezat berezina, iar deasupra noastră zboară în cercuri un vultur pleşuv”. Ar trebui să citească de nu ştiu câte ori mulţi dintre cei ce „scriu cu sânge” şi care se pretind pârjoliţi, când sunt doar aridizaţi de propria poezie. De fapt, moda acestui scris cu sânge pare a doua vârstă roşie a literaturii noastre. Grijă mare la efecte! Este semnificativ şi aportul celuilalt Soviany, cel cu care ne-am obişnuit din cărţile manieriste. Autorul recurge, însă mult mai rar, la imagini cu bătaie livrescă, la un anumit exotism cultural care dă, dacă se poate spune aşa, un plus de nebunie suitelor de viziuni. Voi relua, în încheiere, o idee. Scrisori din Arcadia completează, la modul cel mai pregnant, arealul liric al lui Soviany: „rolul principal” al lucidităţii din cărţile anterioare îşi găseşte acum o contrapondere benefică într-o carte despre nebunie, într-o carte realmente „nebunească”.     © Toate textele si comentariile de pe aceasta pagina apartin celor care le-au formulat. Drepturile si raspunderea le apartin in totalitate. Este interzisa reproducerea de materiale de pe acest site fara acordul celor care detin drepturile pentru ele www.clubliterar.com nu isi asuma raspunderea pentru continutul acestei pagini si, in consecinta, nu acorda drept la replica Data publicarii: 17.06.2007 - 03:07 nr. comentarii: 2       < text precedent Pentru a comenta textul trebuie sa va logati text urmator >               pseudonim:      parola:      comentarii: Nume: claudiu komartin Data: 17.06.2007 - 04:54 spre deosebire de articolul despre ianuş, ăsta e un articol critic bun. pe scurt: ... Texte de tudor cretu DOMNICA DRUMEA Azi-noapte un nou serial fazacritica.wordpress.com poem tudorcretzu.wordpress.com Talkshow de curte veche Holorime, psalmi, parodii... Reverie (de lectură) cu Sorin Stoica O. Soviany - Dramul sau...dramele de nebunie Ştrumful neindemanatic Suspendare poem poem fragment de roman Dintr-o copilărie tot mai reală DIntr/o copilarie tot mai reala T. Cretu - Invitatie lansare Topul II Topul Estetica „femeii-foarfecă” copil batran