când te trezești primul lucru dai drumul
la radio aprinzi laptopul și televizorul dansezi
cu pijamalele în vine pe covorul persan din living
îți place să te întinzi pe fotolii cu o cratiță în brațe
întorci bucățile de pâine pe ambele părți
în sosul rămas când nu te concentrezi nimerești
coșul de gunoi de la distanță într-un final
iei pe tine ceva pantalonii ăștia de training
ți i-a cumpărat prietena te jenează eticheta dar
încă nu a devenit o problemă arzătoare
realitatea ar trebui să fie redare aleatorie
să ridici la rang de metodă citirea descrierilor
de sub fotografii zaparea lucrurile făcute pe jumătate
înseamnă că nimic nu e definitiv
înseamnă că ai un milion de posibilități
să muști dintr-un măr zeama să sară în toate direcțiile
să se amestece cu pixelii ecranului cristalizând-se
în pietre prețioase de culoarea curcubeului
orice absolut orice numai să nu trebuiască să
trăiești pe pielea ta colapsul fenomenelor liniare
Se zice că pe un cîine bătrîn nu mai poți să-l înveți chestii, iar eu asta m-am pus să fac cu Adonis, opt ani. M-au rîs toți pentru că în afară de vîrstă e și un cîine care și-a dormit trei sferturi din viață, e de o încăpățînare proverbială și are o față așa, nu că de prost, dar de animal foarte pe treaba lui, care nu stă să asculte la oricine. Cînd am strigat la Ruxandra să-i arăt că începe timid să dea noroc (îl apăsam cu degetul pe partea interioară a gleznei și pînă la urmă își ridica vag piciorul ținîndu-și capul într-o parte, cu privirea-n pămînt) a ieșit din dormitor nervoasă, a coborît scările călcînd foarte apăsat și mi-a zis sceptică, carteziană, că nu dă noroc – își ferește, proasto, laba de tine. I-am zis să-mi dea două zile.