|
un job temporar
|
de leon wahl
|
studentele râd
sălciile de pe bulevard se pleacă de jenă
orice lamborghini
are o conservă
prinsă cu sfoară
de bara de siguranță
dar nu e vina mea că ei sunt proști nu-i vina mea
că mă am pe mine să mă mângâi pe ceafă
nu-i vina mea
că în fiecare zi e la fel
cunosc mișcările
culorile și nuanțele întunecate
ritmul nopții și dansul ordinarilor și dansul ordinarelor
sorb din pai și mă felicit
mă mângâi iar pe ceafă și mă pup
cum să mă mai joc cu viitorul meu?
am destulă adrenalină?
urc pe fisura albastră?
sparg o bere în pumn?
mă fac prietenul omului cu capu...
| | |
| |
H
din spatele biroului evenimentele se petrec cu încetinitorul și nu produc niciodată reacții.
o anumită ritmicitate face totul ușor de suportat.
pe stradă o spinare chiar ușor îndoită poate tulbura peste măsură,
aici aerul e atent controlat, lumina liniară, curată, mobilierul strălucitor.
colegul de birou îmi spune ceva despre modalitățile manageriale de a reacționa la criză.
aud cu o acuitate înfiorătoare, dar lenea face să nu deslușesc sensul cuvintelor, argumentelor,
care se ciocnesc haotic unul de altul fără înțeles, într-o limbă străină, în spirale neregulate.
la anumite ritmuri, buzele lui se deschid spre în sus,
pielea din jurul ochilor se crispează ușor ca la mamiferele inferioare.
undeva există ființe perfecte și fiecare locuiește o singură planetă.
se înmulțesc prin mecanisme avansate și ciudate...
|
| |
|