Se poate ca vrăjitoarea să fie pe urmele noastre, iar noi ce facem, stăm în mijlocul drumului de pe coastă, să ne mănânce ţânţarii, şi asta pentru că singurul băiat dintre noi a văzut o rădaşcă. Este fratele meu. Iar rădaşca s-a agăţat de bluza mea, pe spate.
Nu avem voie să ne îndepărtăm de potecă, putem fi atacaţi de crocodili sau de rechini, spionii vrăjitoarei. Grădiniţa este inima pădurii, toate animalele îşi lasă puii aici cât au treabă.
Într-o seară, ne-am împrietenit cu o gaşcă de tarsieri, am sărit pârleazul şi am intrat într-un lan de porumb, apoi am făcut un foc în curte şi ne-am înfruptat. La grădiniţă ai voie să faci orice vrei, de-asta de câte ori trebuie să plec, abia aştept să mă întorc. Astăzi m-a rugat fratele meu să-l aştept la poartă, pentru că a aflat că vrăjitoarea şi-a părăsit subsolul şi este pe urmele noastre. Uneori îl apucă aşa o furie neputincioasă şi nu se descurcă deloc. De exemplu, când i-a furat cineva o roată de maşină, a trebuit să-l alerg prin tot cartierul şi să-l oblig să i-o dea înapoi. Spuneţi ce vreţi, dar nu-mi plac rădaştele.
Mama a mers o zi întreagă cu o rădaşcă pe spate, prinsă de căptuşeala hainei şi nimeni nu i-a spus: hei, ai o rădaşcă în spate. De atunci, îl întreb mereu pe fratele meu dacă am o rădaşcă pe spate. De obicei spune că nu.

Nu ştiu dacă sunt neapărat o soră bună, dar am grijă să nu ne plictisim niciodată. Când plouă şi trebuie să stăm în casă, îl plimb cu avionul: mă întind pe spate şi-mi ridic picioarele, iar el e atât de subţirel încât pot să fac şi lupinguri, îndoind genunchii, înclinând labele picioarele. El râde şi râde, cu toţi dinţii lui micuţi şi cu cei lipsă, pe care tot îi mai aşteaptă de la tarsieri. Cred că asta e joaca lui preferată, deşi vreau foarte mult să-l obişnuiesc pe afară. Am reuşit asta chiar cu motanul care a locuit o vreme la noi. Stătea în fiecare zi pe pervaz, l-am rugat politicos să meargă cu mine până jos, pentru că mi-este foarte frică. Se vedea că-i place foarte mult, deşi îşi lipise burta albă de iarbă şi nisip, am crezut că vrea să ne jucăm de-a războiul, aşa că am pus mâna pe el şi mă târam şi eu. Uneori dispărea şi-l mai găseam abia în casă, seara sau a doua zi dimineaţa sau chiar peste o săptămână, până nu a mai venit deloc. În fiecare zi ne gândim la el, mai ales când i-l dau exemplu fratelui meu. Adevărul este că motanii te cam lasă baltă, mult mai bun este un frate, dar trebuie să-şi vadă lungul nasului şi nu mai pot să mă prefac că vreau să-l bat ca să înceapă să plângă şi să-mi ceară să-l iau în braţe. Acum, de exemplu, îi spun că am văzut tarsieri la fereastră, dar asta a funcţionat numai până să ne împrietenim cu ei. Nu mai ştiu când, într-o zi pur şi simplu, am trecut pe lângă un bloc de lângă grădiniţă, iar la subsol era lumina aprinsă şi aşa am început să ne jucăm de-a cine ar putea să trăiască într-un subsol. Credeţi-mă, sunt foarte multe variante. Dar săptămâna asta, acolo locuieşte vrăjitoarea. Ţine lumina aprinsă ca să obţină încrederea copiilor, iar dacă ciocăni la ea la geam sau îi ceri o informaţie cum ar fi cine trăieşte în păpădie, imediat stinge lumina şi n-o să mai găseşti drumul spre casă. Astăzi mi-am dat seama că şi motanul putea să fie spionul ei.
Fratele meu e foarte fragil. Când ne batem, mă trezesc cu pumnii plini de păr şi nu ştiu ce să fac cu el, i-l aşez pe cap, poate se lipeşte la loc. El îmi dă cu genunchii în burtă. Asta se întâmplă numai când nu mai reuşesc să inventez, nu ştiu, poate oi fi şi eu obosită, nu mă mai crede şi ţipă şi devine neputincios. Îl rog să se uite cu atenţie dacă am vreo rădaşcă pe spate, dar nici asta nu-l mai interesează. Într-o perioadă a fost certat cu motanul, pentru că, după ce el pleca la culcare, îi strica toboganurile de carton pe care şi le construia pentru colecţia lui de maşinuţe.


În vârful dealului (ei, nu e chiar un deal, de fapt este coasta unui căpcăun adormit, dar despre asta imediat), este o masă rotundă, din lemn, scorojită de ploi. Sunt şi nişte băncuţe, dar, pentru că şi ele sunt înfipte în pământ, stăm la distanţă unii de alţii. Pe fratele meu l-am aşezat lângă mine, să fie atent. În faţa mea e o fată grasă, cu pielea foarte albă, lângă ea una slăbuţă, osoasă. Suntem un fel de verişoare, dar ele nu sunt aşa de importante aici, ele nici măcar nu cred că există vrăjitoarea. Le-am explicat că trebuie să venim în fiecare miercuri aici cu nişte boboci de raţă, pentru Căpcăun ca să nu se scarpine, iar astăzi e miercuri. Nu vă speriaţi, bobocii sunt deja morţi, eu sunt prietena animalelor. Când îi tai cu lama, burta lor pufoasă pârâie foarte interesant. Apoi îl întreb pe fratele meu: „Ce crezi că le face vrăjitoarea copiilor la subsol?”
Dar mereu tace, are impresia, cred eu, că există o singură variantă corectă de răspuns şi nu ştie pe care ar alege-o Dexter.

Fratele meu a dispărut (îmi spun: motanul s-a întors după el). L-am aşteptat să iasă de la grădiniţă, am plecat chiar mai devreme de acasă, dar femeile mi-au spus că l-a durut burta şi a plecat mai devreme. Îmi amintesc că la vrăjitoare era lumina stinsă. Sunt speriată de-a binelea, nu se vede, dar sunt chiar speriată. Ies pe poarta grădiniţei, mă strecor printre tarsieri, încercând să le evit privirile, să nu-şi dea seama în ce hal sunt de speriată. Subsolul vrăjitoarea e la doi paşi, nu vreau să-i pun în pericol.
E beznă şi miroase urât, nu pot să spun a ce, dar e ceva urât combinat cu ceva şi mai urât. Ca într-o jumătate baie – jumătate piramida faraonilor. Mă las pe vine şi şoptesc la fereastră: „Cristiiii”, dar nu aud nimic. Încerc să mă mai plimb puţin, pentru că tarsierii intră uşor la bănuieli, n-ai ce face, asta e firea lor. Mă las pe vine în colţul celălalt al ferestrei şi îl strig şi abia atunci parcă aud ceva, de parcă s-ar fi împiedicat cineva mic, foarte mic, acolo jos, sau de parcă ochii tarsierilor ar fi clipit. Trebuie să fie fratele meu: „Cristi, dacă tu eşti, scoate degetul afară!” (L-am muşcat ieri, pentru că am avut impresia că nu mă credea că problema cu căpcăunul e o problemă serioasă. N-aş vrea să-mi pară rău acum, dar chiar trebuia să înţeleagă că avem nevoie în continuare de boboci morţi.)
Nu v-am spus cum arăt eu pe dinafară: am o rochie drăguţă (dar mie îmi place mult să merg desculţă şi fără haine), sunt un fel de casă într-un copac sau chiar un palat cu lilieci – cui nu-i place să fie un palat cu lilieci? – dar se presupune că o captură fantastică pentru o vrăjitoare este o prinţesă adevărată. Căpcăunul ştie mai multe, dar mi s-a spus că trebuie să-l mai ţin câţiva ani adormit. Am sandale făcute din pietre preţioase, pe care pot să le folosesc în două moduri, dar numai o singură dată.
Ştiţi cum este când trebuie să faceţi ceva şi nu vă mai amintiţi şi vă plimbaţi cu paharul de suc prin casă?
Plimbându-mă eu pe lângă bloc, cu urechea ciulită spre subsol, gândindu-mă ce e de făcut, aud dintr-o dată zgomote ciudate, ca şi cum cineva foarte mare aleargă pe cineva foarte mic. A sosit timpul să folosesc sandalele.


***
Numai eu şi tarsierii la grădiniţă, deşi se uită cam urât la mine (nu vreţi să ştiţi cum este privirea urâtă de tarsier), pentru că am depăşit demult vârsta la care trebuia să mă ia vrăjitoarea şi tot mă mai învârt pe aici.
Stăm aici şi râdem în hohote, aşa cum îmi place mie cel mai mult, şi din când în când unul dintre tarsieri îmi spune: „Stai puţin aşa”, şi îmi mai culege ceva de pe spate.